Sfantul Ioan Valahul

Aşa cum sugerează şi numele său, „Valahul”, acest sfânt mucenic era de neam valah, adică român din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut binecuvântat de Dumnezeu în anul 1644, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească.  În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană.

Auzind aceasta, sultanul Mehmet a trimis o oaste de turci în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei, şi a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii, văzând aceasta, au pustiit ţara, robind mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, care ajunsese la vârsta de 15 ani, şi care primise în dar de la Dumnezeu o nemaiîntâlnită frumuseţe a chipului. Pe drum însă, un păgân din cei ce duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi plăcându-i frumuseţea exterioară a trupului, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă acestei fapte nelegiuite, nerecunoscând de stăpân decât pe Stăpânul tuturor, Hristos. Înfuriindu-se, păgânul se pregătea să-l lege pe Ioan de un copac, pentru a-şi duce urâciosul gând până la capăt, dar Sfântul, scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, şi-a adus aminte de David, biruitorul lui Goliat, şi prinzând curaj, l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, agarenii care duceau pe robi către Constantinopol au observat lipsa stăpânului lui Ioan. Aflând adevărul, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost dus la judecată, unde a mărturisit adevărul. spunând că omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Vizirul, auzind acestea, l-a dat pe Sfântul Ioan în stăpânirea femeii păgânului omorât, ca să facă cu el ce va voi. Aceasta a fost îndată răpită de frumuseţea tânărului, şi l-a dus în casa ei, unde i-a promis că dacă se va lepăda de credinţa sa şi va trece la aceeaşi lege cu a ei, îl va lua de bărbat, în locul celui mort, făgăduindu-i bogăţii şi desfătări nenumărate. ca pildă, femeia i-a dat chiar pe Mihnea Turcitul, care fusese şi el rob la turci, dar trecând în legea mahomedană, ajunse domnitor în Ţara Românească. Ioan însă s-a împotrivit, nevrând să se lepede de credinţa sa, aducându-şi aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar. Aceste ispitiri au durat 2 ani şi jumătate, după care femeia, văzând statornicia Sfântului, s-a înfuriat şi l-a dat pe Ioan eparhului cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Acolo mucenicul a fost supus la multe, cumplite şi înfricoşătoare chinuri. În acest timp, femeia vizita adesea pe Ioan, gândindu-se că tânărul îi va asculta cererile şi o va lua de soţie. Ioan însă, asemenea unui diamant, a rămas statornic în credinţa sa, căutând numai spre Hristos de la Care primea putere şi înţelepciune.

Văzând toţi că nu este nici o cale de a îndupleca pe tânăr să se lepede de Hristos, au luat hotărârea de a-l pierde pe Ioan cu moartea. Astfel, binecuvântatul mucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos, de la care a şi primit cununa biruinţei.

Viaţa Sfântului, împreună cu pătimirea sa a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, şi apoi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

“Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac” – Profeţiile pustnicilor de acum 350 de ani transmise prin Mitropolitul Varlaam al Moldovei

Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru, documentul uimeşte prin actualitatea sa, descriind, pas cu pas, decadenţa vremurilor pe care le trăim, sărăcirea materială şi duhovnicească a Moldovei, cotropirea şi pustiirea pământurilor, jefuirea bogăţiilor, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele mamelor, asaltul sodomiei etc. Să luăm aminte la vorbele sfinţilor părinţi de odinioară, căci locuitorii de pe urmă ai Moldovei putem fi noi înşine, iar deznodământul apocaliptic al vremurilor tulburi pe care le trăim – consecinţă iminentă a păcatelor noastre – bate la uşă…

„Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu”…

“Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova.
Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă vesnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte.
La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia.
Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică.
Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine.
Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii.
Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.
La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui.
Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu.
Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos.
La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni.
Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu.
Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.
Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape.
Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor“.

(Sursa: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, 2006, pp. 302-304)

Considerat părintele limbii române literare, Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domnitorilor Alexandru Iliaş, Miron Barnovschi, Moise Movilă şi Vasile Lupu. Numele de mirean al Sfântului Varlaam a fost Vasile Moţoc, acesta provenind dintr-o familie de răzeşi din Borceşti, judeţul Neamţ. Încă din tinereţe a iubit viaţa monahală, învăţând carte la Schitul Zosima de pe valea pârâului Secu unde va aprofunda slavona, latina şi greaca.
În anul 1602 intră în obştea mănăstirii Secu, fiind călugărit cu numele de Varlaam. Bun povăţuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii. Se ocupă cu studiul cărţilor religioase, iar în anul 1618 traduce „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. În 1632 a fost ales mitropolit al Moldovei. Cu sprijinul domnitorului Vasile Lupu şi al Sfântului Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reuşeşte să înfiinţeze prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care o instalează la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Pentru a întări credinţa ortodoxă, întemeiază la Iaşi, prima şcoala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovniceşti de la Kiev. În 1645, Sfântul Ierarh Varlaam a convocat un Sinod ortodox la Iaşi, unde a fost aprobată Mărturisirea de Credinţă a ierarhului Petru Movilă al Kievului. În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În 1641, Sfântul Varlaam a adus în această biserică moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.
Cea mai de seamă lucrare literară a Mitropolitului Varlaam este Cazania sau Carte românească de învăţătură, lucrare ce cuprinde tâlcuirea la 32 de evanghelii duminicale şi vieţile sfinţilor de la 1 septembrie până la 29 august. Cazania a fost şi prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între scrierile cele mai importante din istoria vechii culturi româneşti. Ca reacţie la propaganda calvină din Ardeal, Mitropolitul Varlaam a redactat „Răspunsul împotriva catehismului calvinesc”, prima scriere românească de polemică teologică, în care sunt condamnate ereziile şi rătăcirile calvinilor.
După ce domnitorul Vasile Lupu pierde scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam se retrage la mănăstirea Secu, unde mai trăieşte patru ani, până la moartea sa din 1657. În data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul sfinţilor pe Mitropolitul Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

Irina Nastasiu – Doxologia via Ziaristi Online

Din sfaturile duhovnicesti ale Parintelui Dionisie de la Colciu (+11 mai)

Părintii spun că Îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui si prin dragostea fată de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtutile trebuie să te smeresti.

Cum se face aceasta?

Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuti vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca si o casă fără fundatie. Când cineva este smerit, îi vede pe toti ceilalti ca sfinti. Harul vine si se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalte cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, si încearcă să facă asta cu noi încă din tinerete, căci stiu că cel mândru nu va merge în cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărătia Cerurilor. Odată, când Sfântul Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier prin desert, un diavol l-a întâlnit si i-a spus: "Am o mare amărăciune, căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac si eu: tu postesti, eu nu mănânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci - în smerenie."

Cum poate cineva să dobândească răbdare?

Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne învete smerenia mai mult decât orice altceva.

Cum putem să ne întărim credinta în faptul că Dumnezeu poartă de grijă tuturor?

Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi însine. Si trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta, trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Ce vreti să spuneti prin: "Trebuie să lăsăm harul să lucreze"?

Când întelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem constiinta neputintelor noastre.

Cum ar trebui să ne rugăm?

Cu perseverentă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate creste.

Sfintii Părinti spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm "în prezenta lui Dumnezeu". Cum putem cultiva aceasta?

Rugându-ne din tot sufletul si si cu multă atentie.

Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji care îngreunează aducerea-aminte de Dumnezeu?

Dacă ai smerenie si iubire, esti în rugăciune. Este posibil să te rogi în situatii dificile. Au existat sfinti aflati în ascultări dificile si s-au rugat, ca Sfântul Calist, patriarhul Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

Sursa: Sfaturi ortodoxe

Predica a Parintelui Ilie Cleopa din Duminica slabanogului

Hristos a înviat!
Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de astăzi este de aşa fel, că parcă n-are nevoie de tâlcuire. Dar cuvintele dumnezeieştilor Scripturi se aseamănă cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult în palmă, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, dacă le frecăm şi le curăţim, tot mai tare strălucesc şi tot mai mult îşi arată frumuseţea şi podoaba lor.
De aceea şi cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, cu cât se tâlcuiesc mai mult, răspândesc o mireasmă tot mai mare a Duhu-lui Sfânt şi reflectează o lumină tot mai puternică.
Aţi auzit cum începe dumnezeiasca Evanghelie: „În vremea aceea S-a suit Iisus în Ierusalim”. De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. În Galileea, la Cana, făcuse prima minune. Tot acolo făcuse şi ultima minune, cu sluga sutaşului împără-tesc, pe care îl vindecase, iar vestea aceasta venise până la Ierusalim. Deci Mântuitorul S-a suit din Cana Galileii în Ierusalim, la sărbătoarea evreilor, care se cheamă Cincizecime.
Şi acolo – zice dumnezeiasca Evanghelie – S-a pogorât la o scăldătoare numită scăldătoarea oilor. De ce S-a dus Stăpânul Iisus în acel loc? Pentru că ştia mai dinainte ce are de făcut acolo.
Şi de ce se numea scăldătoarea aceea a oilor? Pentru că acolo, când se aduceau jertfele sângeroase la templu, se spăla carnea oilor şi a mieilor, care era tăiată prin junghiere, şi măruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Această scăldătoare a oilor se mai chema evreieşte Vitezda, care înseamnă „casa facerii de bine” (Kiriacodromion, p. 61). Şi pentru ce se chema aşa? Pentru că la acel izvor se făcea mare facere de bine celor bolnavi, deşi foarte rar. Această scăldătoare era înconjurată de cinci pridvoare, cum aţi auzit în Evanghelia de astăzi. Scăldătoarea era în mijloc, iar împrejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zăceau orbi, şchiopi, uscaţi şi slăbănogi, aşteptând mişcarea apei. Cum se mişca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: „Îngerul Domnului la vreme se pogora şi tulbura apa”. Îngerul se pogora o dată pe an şi tulbura apa, şi cei ce erau în pridvoarele acelea, pe paturi, toţi bolnavii şi uscaţii, se sileau să intre îndată în apă. Şi care avea putere să intre cel dintâi în apă, după tulburarea ei, acela se făcea sănătos.
Dar de ce numai unul se făcea sănătos în scăldătoarea aceea? Şi de ce îngerul Domnului se cobora numai o dată pe an, să tulbure apa? Şi care era vremea acelei tulburări? Vremea n-o ştia nimeni. Dar faptul că numai unul se vindeca, sau numai unul se curăţa de păcatele sale şi se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, că n-avem voie niciodată să botezăm doi oameni deodată, ci numai unul. Ar fi o hulă şi o călcare a legilor creştine ortodoxe, dacă s-ar boteza doi deodată. Coborârea îngerului peste scăldătoare era simbolul coborârii Duhului Sfânt peste cel ce se botează în apa sfinţită de El (Kiriacodromion, p. 61).
Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mântuitorul la această scăldătoare, a aflat acolo un slăbănog de 38 de ani. Văzându-l Mântuitorul pe acela, I S-a făcut milă şi-l întrebă: „Vrei să te faci sănătos?”. Dar oare de ce îl întreabă? Nu ştia Dumnezeu că el voia să se facă sănătos? Sau care dintre bolnavi nu vrea să se facă sănătos? Auzi, să mai întrebi un bolnav de 38 de ani dacă vrea să se facă sănătos! De ce îl întreabă, deci, Hristos? Iată de ce întreabă. La orice vindecare pe care a făcut-o Hristos, mai întâi cerea credinţă de la cei pe care voia să-i vindece. Iar acestuia, care era un om păcătos şi pentru păcatele lui zăcea acolo de 38 de ani, îi era de trebuinţă voinţă tare ca să se căiască. Deci nu se putea vindeca decât dacă se hotăra cu toată voinţa lui să pună început bun, ca de azi înainte să se facă sănătos şi cu sufletul. Deci Hristos îl întreabă, de fapt: “Vrei să urmezi lui Dumnezeu şi să nu mai faci păcate?”. Aceasta îl întreabă Hristos, când îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos. Nu vorbea de sănătatea trupului, ci a sufletului.
Iar el, săracul, n-a mai apucat a spune că vrea, ci a început a mărturisi amărăciunea sufletului său cea de 38 de ani: „Doamne, n-am om care să mă bage în scăldătoare!”. Vezi câtă răutate aveau aceia care treceau pe lângă un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult şi nu voia nimeni să-l ajute să intre în scăldătoare. Şi el Îi spuse Mântuitorului: “Doamne, n-am un om cu tragere de inimă, n-am un om cu inimă bună, n-am un om să-i fie milă de mine, şi de aceea, până să merg eu, intră altul, şi eu am rămas aici de 38 de ani şi m-am uscat netămăduit!”.
Iar Mântuitorul n-a mai aşteptat să-L roage nimic, ci i-a zis imediat: „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Vezi ce ne învaţă Mântuitorul? Când vedem un om în necaz, în scârbe, în pagube şi-n boală, să n-aşteptăm să ne roage mult timp să-i facem bine, ci chiar mai înainte de a ne ruga el, să facem îndată fapta cea bună trebuitoare lui. Şi la cuvântul lui Hristos Dumnezeu – Care a zis la început să se facă lumină şi s-a făcut lumină, să se facă tăria şi s-a făcut, să se dea apele în lături şi să se arate uscatul şi celelalte – slăbănogul s-a sculat deplin sănătos, şi-a luat patul său pe umeri şi umbla. Şi l-au văzut fariseii şi cărturarii şi legiuitorii Legii Vechi, şi au început să-l mustre, zicând: „Nu se cade în ziua sâmbetei să ridici patul tău!”. Iată zavistia şi răutatea, iată viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea îi mustra Mântuitorul: „Morminte văruite, şi orbi, şi nebuni!”. N-au întrebat: „Omule, cum de te-ai făcut sănătos aşa de repede, că te-am văzut zăcând 38 de ani şi acum ai putere să ridici patul tău şi să umbli?!”. De sub masca Legii celei vechi, îl mustră că-şi ridică patul sâmbăta. Auzi câtă zavistie, numai ca să nu recunoască minunea lui Hristos!




E adevărat, se scria în Sfânta Scriptură să nu se ridice o greutate în ziua de sâmbătă. Dumnezeu a zis prin proorocul Ieremia: „Nu veţi ridica greutăţi în ziua sâmbetei, nu veţi duce lucruri de greutate pe umeri” (Ieremia 17, 20-21). Dar oare trebuiau să se gândească la aceasta, când au văzut pe bietul slăbănog, căruia i se măcinau oasele acolo de 38 de ani, că-şi duce patul pe umeri? Nu trebuia să biruiască minunea asupra literei celei moarte a Legii? Dar zavistia niciodată nu vede partea bună, niciodată nu vede binele altuia. Bietul slăbănog voia să treacă prin mulţime, că era popor mult. Dar ei, stăruind, l-au întrebat: „Dar cine ţi-a spus ţie să-ţi iei patul şi să umbli cu el în ziua sâmbetei, şi să calci astfel porunca legii?”. El zise: „Un om care m-a vindecat, acela mi-a spus”. Adică Acela Care-i spusese lui “Ridică-te!”, tot acela îi spusese să-şi ridice şi patul. Şi auzind ei aceasta, căutau să afle cine este acela, iar până la urmă slăbănogul a trebuit să spună că Iisus este Acela Care l-a vindecat şi că tot El îi spusese să-şi ridice şi patul. Aceasta este istorisirea Evangheliei.
Ci acum să scoatem altă învăţătură din Evanghelia de astăzi.
Fraţilor, aşa cum razele soarelui luminează în toate părţile, aşa luminează şi cuvântul lui Dumnezeu într-o pericopă a Evangheliei, sau dintr-un singur cuvânt, milioane de învăţăminte. Noi însă vom scoate acum numai ce ne trebuie nouă din acest izvor de lumină care este Evanghelia de astăzi, adică învăţătura care trebuie pentru fiecare din noi. Iată ce luminează mai mult şi iată ce trebuie să ţinem minte mai mult din Evanghelia de astăzi: că Dumnezeu pedepseşte păcatul. Căci Iisus, întâlnind pe slăbănog după ce acesta Îl mărturisise iudeilor ca vindecător al său, auzi ce îi spune: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!”. Dar pentru ce? Zice: „Ca nu cumva să ţi se întâmple ţie ceva mai rău.” Adică: pentru păcatele tale te-am pedepsit 38 de ani şi acum am venit Eu, izvorul milei şi al iertării, şi te-am iertat şi te-am curăţit; dar de acum nu te mai îndulci de păcat, nu te mai întoarce la păcat, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Să ştiţi, fraţilor, că toate boalele, toate scârbele, toate pagubele, toate supărările, toate primejdiile şi toate răutăţile vin pentru păcatele noastre. Căci spune Isus Sirah despre bolnav: „Cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15). Iată, pentru păcatele noastre trebuie să ne ducem la doctor. L-am mâniat pe doctorul sufletelor din cer şi ne dă pe mâna doctorului trupesc să ne taie, să ne opereze, să ne necăjească. Pentru păcate, deci, cădem în mâinile doctorului, pentru păcate vin scârbe şi primejdii, nu numai peste noi, ci peste toată lumea. Dumnezeu a pedepsit păcatul nu de azi sau de ieri, ci de la începutul lui. Cain a fost primul om care a făcut păcat după căderea oamenilor în lume şi a ucis pe fratele său Abel. De aceea l-a pedepsit Dumnezeu cu şapte pedepse şi i-a pus şi alt canon. Căci zice: „Cine te va ucide pe tine, de şapte ori să fie mai blestemat decât tine!” (Facerea 4, 15).
N-am timp să vă vorbesc despre cele şapte pedepse, căci cuvântul nostru merge în altă direcţie, nici despre blestemul cel înşeptit care a venit asupra lui Lameh, care l-a ucis pe Cain din greşeală. Dar şi păcatele dinainte de potop au fost înecate cu apă. E vorba de împărăţia uriaşilor, care a durat două sute de ani înainte de potop şi ale căror fărădelegi nu se pot descrie, cum spun Sfinţii Părinţi, şi de care Scriptura spune că erau foarte răi înaintea lui Dumnezeu. Pentru ei şi pentru păcatele lumii celei dinainte de potop, a venit potopul şi a înecat toată lumea. A cruţat Dumnezeu doar opt suflete din lumea cea dintâi. Pentru păcate a pierdut Dumnezeu cele cinci cetăţi din apropierea Sodomei şi Gomorei, pentru păcate a înecat pe egipteni cu toată oastea în Marea Roşie. Căci erau împietriţi şi nu voiau să dea drumul poporului Israil din robie, ca să aducă jertfă lui Dumnezeu în pustie. Pentru păcate, dacă străbatem dumneze-iasca Scriptură, a orbit Ozia, pentru că a intrat în biserică şi a pus mâna pe tămâielniţă, de a crăpat catapeteasma bisericii şi el s-a umplut de lepră (II Paralipomene 26, 16-19). Pentru păcate Senaherib împăratul a venit cu oştirile sale şi într-o noapte a trimis Domnul pe îngerul Său şi a tăiat 185.000 de ostaşi, pentru că veneau să robească Ierusalimul fără ca Dumnezeu să-i fi poruncit. Şi dacă mai privim în Scriptură, vedem că pentru păcate au fost pedepsiţi nu numai cei păcătoşi, ci şi cei drepţi, când au săvârşit unele păcate.
Ce-a păţit Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Eu sunt Domnul, Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ţi dau pământul acesta de moştenire”. Iar Avraam, îndoindu-se, a răspuns: „Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?”. Atunci a zis Domnul către Avraam, aplicându-i pe loc pedeapsa pentru această îndoială a cugetului său: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi şi apăsaţi patru sute de ani. Dar pe neamul acela, care îi va robi, îl voi judeca Eu” (Facerea 15, 7-14).
Vedeţi cât e de urât lui Dumnezeu păcatul? Un singur cuvânt al oamenilor drepţi e vrednic de o pedeapsă de sute de ani, nu numai pe seama lor, ci şi a urmaşilor lor. Şi aceasta numai pentru un cuvânt de îndoială al lui Avraam, care era prietenul lui Dumnezeu şi, fiind foarte smerit, zicea: „Doamne, sunt praf şi cenuşă”, şi căruia Dumnezeu i-a zis: „Nu te vei mai numi Avram, ci Avraam”, adică “tată al mai multor neamuri”.
Şi n-a stat poporul lui Israil numai 400 de ani în robia Egiptului, ci 430 de ani. Şi a întrebat Moise: „Doamne, nu s-au împlinit oare cei 400 de ani de canon pe care i-ai spus mai demult lui Avraam”. Şi i s-a răspuns că anii s-au împlinit, dar păcatele poporului, nu. Deci, pentru păcate le-a mai dat încă 30 de ani, şi a stat poporul lui Israil în robia faraonilor 430 de ani.
Dar ce a păţit pentru păcat şi Moise, cel mai ales om al lui Dumnezeu? Căci se spune la Numeri: „Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (12, 3). N-ar fi putut nimeni să aibă răbdarea lui Moise, să rabde un popor aşa de cârtitor şi de îndărătnic, care mânia de atâtea ori pe Dumnezeu; să rabde atâtea cu ei 40 de ani în pustie. Dar i-a dat Dumnezeu darul blândeţii. Şi acest blând Moise era atât de ales, că Dumnezeu a pedepsit-o şi pe Maria, sora lui, fecioară şi proorociţă, şi a scos-o din tabără pentru că a grăit cuvânt împotriva fratelui ei, zicând: „Ce, numai cu Moise a vorbit Dumnezeu?”. Şi de aceea a zis Dumnezeu către Maria, sora lui Moise: “De ce ai grăit de rău pe fratele tău? Căci chiar de va fi prooroc în lume şi în Israil, nu va fi nimeni ca Moise, ca să vorbesc cu el faţă către faţă, cum vorbeşte tatăl cu fiul său. Şi pentru că ai greşit şi l-ai vorbit de rău, tu şi Aaron, tu vei ieşi din tabără leproasă”. Şi s-a umplut toată de lepră şi a scos-o afară din tabără opt zile, pentru că a vorbit de rău pe fratele său, care era prooroc mare şi conducătorul lui Israil. Şi după aceea s-a rugat Moise şi a adus jertfă şi Aaron, şi a iertat-o Dumnezeu pe sora lor.
Dar acest Moise, care a făcut minuni, care a fost, cum zice Scriptura, dumnezeul lui Faraon, a zis cu multă smerenie: „Nu mă trimite, Doamne, la Faraon, ca să scot pe Israil din robie. Eu sunt om gângav şi nepriceput, nu pot să vorbesc”. Dumnezeu însă i-a poruncit: “Du-te, Moise! Du-te cu fratele tău, Aaron, care vorbeşte bine. Ţie-ţi voi da pricepere şi lui limbă, tu vei fi capul lui Aaron, iar Aaron va fi gura ta, şi te voi pune pe tine capul lui Aaron şi dumnezeul lui Faraon. Şi voi face minuni şi voi bate Egiptul prin mâinile tale” (Ieşirea 4, 16). Şi nici atunci Moise n-a voit să se ducă. De trei ori a refuzat porunca, zicând: “Doamne, trimite pe cine vrei, trimite pe cine are pricepere; eu nu mă duc, că sunt un cioban prost şi n-am să pot scoate un popor de 638 de mii din robia lui Faraon, de a cărui furie am fugit acum 40 de ani şi am stat aici păstor de oi în pustia Madian”. „Du-te, Moise!”. „Nu mă duc, Doamne!”. Dumnezeu vorbea din rug, din pară de foc, şi i-a zis: „Scoate încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care stai e sfânt!”. Şi el tot nu se încumeta la o misiune aşa de mare. „Să mă duc eu, un gângav, un cioban nepriceput, să mă duc în faţa lui Faraon, să scot un popor din robia de 430 de ani?! Nu pot, Doamne, sunt un om păcătos, neputincios!”. „Moise, ce ai în mână?”. „Un toiag, Doamne”. „Dă-l jos!”. Şi toiagul s-a făcut şarpe. „Ia-l de coadă!”. Şi iarăşi s-a făcut toiag. Şi i-a zis Dumnezeu: „Iată, aşa ai să faci în faţa lui Faraon şi are să te creadă”.
După ce l-a înarmat Dumnezeu cu toiagul şi cu puterea facerii de minuni şi i-a spus că-i dă pe fratele său, Aaron, în ajutor, a luat curaj şi s-a dus. Şi a făcut mari semne înaintea lui Faraon, după cum ştiţi, a bătut Egiptul cu cele zece plăgi şi a scos din robia cea amară poporul lui Israil.
Dar oricât de iubit a fost Moise lui Dumnezeu, a fost pedepsit şi el numai pentru o îndoială ca aceasta: când a trecut poporul Marea Roşie şi a ajuns la marea cea amară, din care nu se putea bea apă, Moise a zis către Dumnezeu: „Doamne, cârteşte poporul, mor dobitoacele. Am văzut apă în pustie, dar e amară”. „Moise, ia un lemn şi scufundă-l în apă!”. Şi când a băgat lemnul în apă, s-au îndulcit apele de la Mara. Acest lemn era simbolul Sfintei Cruci, căci noi, când dăm de amărăciune în viaţă, când dăm de necazuri, de scârbe, de boale, de pagubă, de războaie, de robii, dacă ne aducem aminte de lemnul Crucii lui Hristos, se îndulceşte amărăciunea vieţii noastre şi ne liniştim. Căci ne întrebăm: “Dar Mântuitorul cum a răbdat?”. Şi atunci se îndulceşte apa vieţii noastre.
Mari simboale şi taine erau acelea! Căci spune marele apostol Pavel că Legea Veche era umbră a celor viitoare. Cele din Vechiul Testament s-au luminat în Legea Darului.

Cuvant al Cuviosului Parinte Arsenie Boca la Duminica Mironositelor

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, dar totuşi ceva este:
- Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Măria Magdalena, Măria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.

Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse. Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei. Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului, vestind învierea Domnului.

Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată potrivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
- Ce-au cunoscut ele în Iisus?

Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.

La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu EL. Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii. Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; - şi au corespuns. Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte - şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi. Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.

Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Maria Magdalena Era o mare stricată a vremii. Nimeni nu-i rezista. Frumoasă era; un şarpe de aur, încolăcit pe braţul gol, îi mărea vrăjirea; bogată încă era. Cu lumea mare stătea bine; toţi i-au căzut la picioare. A auzit de Iisus lucruri deosebite decât despre ceilalţi bărbaţi ai lumii. Un dor trufaş de-a-L cunoaşte i-a încolţit în inimă. A vrut să-L ispitească pe Iisus.S-au întâlnit.Dar nu s-a putut apropia de El. Iisus o privea din oarecare depărtare, aşa cum priveşte Dumnezeu, nu cum priveşte bărbatul.In faţa sfinţeniei dracii ei nu pot nimic. O părăsesc unul câte unul, până la şapte - zice Evanghelia. Erau cele şapte păcate de căpetenie, care strică firea omenească. Când aceştia au părăsit-o, cade umilită în genunchi, având alt cuget, altă faţă, altă ţinută. Şi,ruşinată, se acoperă cât poate mai bine cu haina romană, ce-o avea aruncată peste umăr. Iisus nu i-a aprobat păcatele, n a osândit-o, n-a mustrat-o, n-a lepădat-o; nu i-a vorbit, dar nici n-a tăcut.

I-a grăit în conştiinţă, în faţa lui Dumnezeu te pierzi pe tine. Dar te regăseşti în El, aşa cum nu te-ai cunoscut niciodată, dar cum, poate că ai dorit întotdeauna.

În faţa lui Iisus revii la firea ta adevărată - şi te aduce iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Altfel iubeşte Dumnezeu de cum iubeşte omul. Omul amestecă iubirea cu plăcerea şi asta-i decăderea lui. Iubirea lui Dumnezeu te ridică deasupra ta, te creşte la mărimi sufleteşti nebănuite, până prinzi, între oameni fiind, asemănare dumnezeiască.Iisus s-a întâlnit apoi cu această Marie Magdalenă în Betania, satul surorilor lui Lazăr, în casa lui Simon fariseul. Aci adusese ea altceva lui Iisus, decât prima dată. Acum aduse un vas frumos cu mir de mult preţ. Transformarea ei sufletească a facut-o să-L caute pe Iisus, - de data aceasta cu o iubire sfinţită de pocăinţă - şi, neavând ceva mai bun să-I aducă, I-a adus lacrimile, cu care I-a spălat picioarele şi I le-a şters cu părul bogat al capului ei. Simon fariseul, care reprezenta opinia publică, nu ştia cum că Maria Magdalena era o copilă a lui Dumnezeu. De aceea începe să-L judece pe Iisus, că „dacă ar fi Acesta Prooroc, ar şti cine-i şi ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El" (Luca 7,39) şi nu s-ar compromite, primind-o cu atâta dragoste. (Ăştia-s oamenii, sau mediul social: te strică, îţi ajută să te strici, se bucură că-i strici şi tu, ca pe urmă tot ei să te ţintuiască la stâlpul de osândă...) Iisus a corectat această acuză necinstită, cu pilda celor doi datornici, dintre care unul iubea mai mult pe stăpânul său, fiindcă i-a iertat o datorie mai mare. Iată ce-a făcut Iisus pentru Maria Magdalena. De unde oamenii, între ei, cel mai adesea nu fac decât să-şi profaneze templul de lut al conştiinţei, Iisus le ridică viaţa la înălţimea şi la valoarea conştiinţei: că-s fiii lui Dumnezeu şi temple ale Duhului Sfânt. Această putere a lui Iisus, această încredere pe care i-a dat-o El: iubirea Lui curată, de făptura Sa, a transformat-o dintr-o profanată a vremii, într-o mironosiţă, model pentru toate vremile.Şi, din voinţa lui Iisus, e vestită fapta ei de iubire peste tot pământul.O aşa femeie nu se mai temea de primejdia de-a merge la mormântul lui Iisus: Iubirea ei pentru Iisus biruise frica de moarte. De aceea iubirii i s-a dat, prima, să vestească învierea!

Prislop 8 mai 1949.

Pr. Arsenie Boca - Cuvinte vii

Cristina Roman despre caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe, care are mesaj universal: proiectul Eurasia. Cuvânt al Cuviosului Parinte Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare.

(…) Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii ortodocşilor rămâne în mod neclintit Sfânta Masă şi nu vreun demnitar, fie el şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice ale lumii acesteia este pentru Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. (…) Este uşor să inventeze cineva o aşa numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă, ceva mundan şi născut mort, conducând la continue sciziuni şi ivirea de grupări. Ortodoxia funcţioneaza într-un mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească, rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mântuirii lumii întregi”. (…) - Pr. Gh. Metallinos.

Cele două decenii și mai bine de ușor dezgheț în relațiile ruso-americane au folosit din plin țărilor care au dorit să se desprindă de “umbra marelui URS(S)” și să intre sub umbrela NATO și/sau a Uniunii Europene. Între acestea se numără România, Bulgaria, Georgia, Republica Moldova, Ucraina, toate caracterizate de încă un numitor comun: religia majoritar ortodoxă.

Ne-au avertizat toți sfinții părinți contemporani că mirajul occidentului are pericolele lui căci unitatea în diversitate (sloganul UE) poate însemna sugrumarea valorilor proprii și adormirea multor conștiințe de dragul binelui comun. Am fugit de binele colectiv ca laitmotiv al comunismului și am dat peste Mamona ciudatelor drepturi ale omului, în care minoritățile (etnice, religioase, sexuale etc.) fac jocurile și politica. În ultimii ani entuziasmul pro-european s-a mai temperat, iar ura față de răsărit s-a mai domolit, drept care am reînceput a privi cu interes fermitatea cu care lideri politici și religioși din Est apără creștinismul în lume,  familia tradițională și spun răspicat pe nume păcatului homosexualității. "În momentele cele mai critice ale istoriei noastre, poporul nostru s-a întors la rădăcini, la religia creştină şi la valorile spirituale", a declarat Putin în "Al doilea botez al Rusiei", un film realizat de Departamentul pentru Comunicare al Bisericii Ortodoxe Ruse. Intervievat, alături de Patriarhul ortodox rus Kiril, Putin a apreciat că Biserica a umplut "vidul moral" creat de absenţa unor repere, după prăbuşirea fostei Uniuni Sovietice, în 1991 și este un “partener” al puterii politice.

Aceasta este o fațetă importantă a contextului în care “marele URS(S)” a decis să iasă din hibernare prin anexarea Crimeei. Occidentul nu recunoaște tratatul de aderare a Peninsulei Crimeea la Rusia, sancționează economic statul rus, iar acesta din urmă amenință cu închiderea robinetului la gaz, după ce a efectuat o majorare a prețului de livrare către Ucraina cu 80%. Ca atare, am intrat pe negândite, sau ne pregătim de un nou Război Rece de durată, cu costuri imense chiar dacă nu se va ajunge la conflict armat. Principalele manevre militare au loc în Marea Neagră, iar România prin baza militară de la Mihail Kogălniceanu este vârf de lance al unui eventual atac aerian.

Asistăm de câteva săptămâni la un război al declarațiilor principalilor lideri politici și religioși. Prin urmare, nu surprinde mesajul de Paști al Patriarhului rus adresat credincioșilor: să se roage pentru ca nimeni să nu poată „distruge Sfânta Rusie“, precizând că astfel de încercări au eşuat în trecut (sursa: voiceofrussia.com). „Din punct de vedere politic, Ucraina este o ţară străină, dar când vine vorba de spiritualitate şi istorie, lucrurile stau diferit. În faţa lui Dumnezeu suntem aceeaşi naţie, practicăm aceeaşi religie ortodoxă, oricât de mult s-a dorit să se creadă altfel“, a spus Patriarhul Kiril.  El a precizat că „minorităţile religioase sunt respectate, dar că vor continua să susţină că Ucraina este o parte integrantă din Sfânta Rusie, o ţară ortodoxă“. Patriarhul Kiril a cerut „tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Ruse“ să se roage în ajunul sărbătorii creştine „pentru ca oamenii din Rusia să trăiască în Ucraina“ pentru ca Domnul să pacifice ţara ucraineană şi să nu permită „un război intern“, pentru a opri intenţiile celor ce doresc să „rupă în bucăţi Sfânta Rusie“ prin mijloace politice sau prin exercitarea puterii, notează aceeaşi sursă.

În aceeaşi seară, a Sfintelor Paști, Patriarhul Filaret al Kievului a declarat: „Ţara care ne-a garantat integritatea teritorială a comis o agresiune. Dumnezeu nu poate să fie de partea răului, de aceea inamicul poporului ucrainean este condamnat la eşec… Hristos a suferit, a murit, apoi a înviat şi a învins răul. La fel va fi şi aici. Dumnezeu ne va ajuta să înviem Ucraina”. Trebuie să precizăm că Patriarhul Filaret este liderul Bisericii Ortodoxe din Kiev – Patriarhia Ucrainei. Patriarhia de Kiev este în schismă cu Biserica Ortodoxă Ucraineană, aflată canonic sub Patriarhia Moscovei. Patriarhia Rusă nu recunoaște statutul canonic al Patriarhiei din Kiev. Mai mult, Biserica Ortodoxă Ucraineană din SUA se află, de exemplu, nu sub jurisdicția Kievului, nici sub cea a Moscovei, ci sub cea a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Deloc întâmplător, Patriarhul ecumenic Bartolomeu a transmis și el un mesaj pentru Ucraina: “Sfânta Mamă şi Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol priveşte către naţiunea ucraineană şi la poporul acesta ca la fiii şi fiicele sale preţioase, născuţi din apele baptismale care au curs prin malurile râului Nipru… De aceea folosim această oportunitate, a celebrării Intrării triumfale a Domnului în Ierusalim, pentru a chema pe toţi credincioşii creştini din Ucraina să menţină unitatea Duhului întru legătura păcii. Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta. Vă încurajăm să vă puneţi credinţa în cuvintele psalmistului: Iată cât de bine este şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire”. – doxologia.ro 

Analiștii se întreabă pe bună dreptate dacă actuala ofensivă rusească nu are cumva legătură cu panslavismul. Dimensiunea religioasă adăugată acestei idei ar fi recuperarea Ortodoxiei militante, centru al vieții politice rusești. Cristian Unteanu argumentează citând-o pe Sophie Chautard în cartea sa „L’indispensable de la geopolitique”: „este o mişcare politică care vizează regruparea sub o aceeaşi autoritate a unor naţiuni care au o serie de puncte comune bazându-se pe un anumit număr de factori (religie, limbă, ideologie, etc.). Sorin Bocancea, într-un editorial pentru adevarul.ro citează dictonul biblic: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” și continuă: cu siguranţă, cei doi patriarhi citaţi îl cunosc, aşa cum cunosc şi comenzile puterii politice. Unul vrea să salveze Sfânta Rusie invadatoare de la distrugere, celălalt vrea să ajute Ucraina invadată să învie. Câtă bună intenţie în cele două năzuinţe! Oare ruşii şi ucrainenii simpli ce cred despre spusele celor doi? Oare pentru cei doi contează ce cred cei pe care îi păstoresc?” -

Savuros și virulent este Pr. Savatie Baștovoi într-un articol preluat de timpul.md, privind implicarea nepotrivită a Patriarhului Kiril în conflictul ruso-ucrainean: “Opriți-l pe Patriarh! Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care până acum grăia cu atâta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina. … În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic. Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sunt și în Moldova, și în Ucraina. Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămână întâia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvânteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvântare pentru a le opri.”

După ce numeroși lideri politici din trecut au opresat Biserica, de data aceasta conducătorii acelorași state au revelația de a folosi tradiția, puterea și credibilitatea Bisericii în interes geopolitic. Caracatița rusească cu multiplele ei capete ortodoxe are mesaj universal: proiectul Eurasia, o încercare de reunire a fostelor state sovietice prin aparente interese economice; politica externă expansionistă (a se vedea și recenta declarație a Transnistriei de alipire la Rusia); mesaje fără echivoc ale Patriarhiei Moscovei la întâlnirile pan-ortodoxe privind nu doar chestiuni dogmatice, ci și soarta creștinilor în lume, minoritățile sexuale etc. Un punct de vedere ale fraților noștri de la Război Întru cuvânt arată că în Rusia există un “ortodoxism eurasianic, ceea ce păgubește Ortodoxiei în general (ca să nu mai spunem că o Ortodoxie slavistă este de-a dreptul o erezie prin filetism și desconsiderarea celorlalte forme de ortodoxie). Nu de ideologie e nevoie în aceste vremuri, ci de pocăință, de transfigurare, de un popor înnoit duhovnicește. Rusia lui Putin, pentru cine este lucid, nu este nici Rusia profețiilor sfinților ruși, nici Rusia pe care o voiau marii Dostoievski și Soljenitin, adică o Rusie puternică dar altruistă, atrăgătoare, dar nu cotropitoare, o Rusie care să nu aibă complexul și obsesia europeană care o face să caute mereu să se extindă către Vest, în loc să valorifice potențialul său intern. Rusia e un imperiu și se poartă ca atare. Împarte prăzile pe care nu le poate stăpâni singură cu celelalte imperii. Chiar și în unele dosare în care s-ar spune că Rusia procedează constant, ca în dosarul Kosovo, totul se reduce la un cinic real-politik fără niciun Dumnezeu. [...]”. - integral la sursă.

Dezbină și cucerește este un dicton mereu actual, folosit din plin de Rusia nu numai în Ucraina, ci din nou și contra României mai ales prin mijloacele media. România este prezentată ca o codașă a UE și ca dușman istoric al Rusiei cu dorințe hegemonice. Cu alte cuvinte, nici integrarea în UE, nici statutul de membru NATO nu dau României vreo valoare în ochii Rusiei. Mai mult, Ucraina și România sunt asmuțite una împotriva celeilalte, sub pretexte false, dar periculoase. Oficiosul de la Moscova, Vocea Rusiei, susține că "în ultimul timp, românii care trăiesc în Transcarpatia, vorbesc tot mai des despre dorinţa de a crea o autonomie în componenţa Ucrainei". În localităţile din regiunea Cernăuţi, sunt distribuite pliante pe care scrie „Aici este România”. Preşedintele Traian Băsescu nu ascunde că statul lui oferă paşapoarte locuitorilor din Bucovina şi regiunea Odessa. Potrivit unor date, aproximativ 80% (peste 100.000) din românii etnici care locuiesc în Ucraina au primit paşapoarte româneşti.

Și în acest caz se pune gaz pe foc de voci clericale ortodoxe cu greutate. Iată ce titrează presa din republica Moldova: Mitropolitul Onufrie al Cernăuților, ales locțiitor al scaunului Mitropoliei Kievului în cadrul Patriarhiei Moscovei a participat la o discuție în Rada Ucrainei, unde și-a expus părerea față de situația tensionată din Biserică. “Nu trebuie să uităm că avem zone vorbitoare de limbă română care sunt tulburate de zvonurile precum că protestatarii de pe Euromaidan merg să ocupe mănăstirea unde au un azil de copii cu 500 de suflete (referire la mănăstirea Bănceni, n. r.). Sunt vorbitori de limbă română, sunt foarte tulburați și au și început a răspândi zvonul că vor cere ajutorul României să-i ajute, că România ar putea să bage trupele armate în Odessa. În această perioadă tulbure orice este posibil, de aceea vă rog să faceți totul pentru a preveni orice confruntare”, a declarat mitropolitul Onufrie.

Și o revistă rusească scria că autorităţile de la Bucureşti pregătesc lansarea unui plan numit „România Mare“. Potrivit publicaţiei, profitând de războiul civil din Ucraina şi la solicitarea cetăţenilor români, România urma să introducă noaptea trecută trupe în regiunile Cernăuţi şi Odesa. Mai departe, Rusia 1, televiziunea publică din Federaţia Rusă, a realizat un reportaj despre efectele devastatoare ale integrării României în Uniunea Europeană. Sărăcie, infrastructură şi industrie la pământ, ţigani şi din nou sărăcie. “Este una dintre acele ţări pentru care statutul de membru al Uniunii Europene a fost de rău augur. Nu a fost de folos nici României, nici UE”, spune, la început, influentul jurnalist Dmitri Konstantinovici Kiseliov, recent numit de preşedintele Vladimir Putin în fruntea agenţiei “Russia Today“ şi considerat omul numărul unu al propagandei de stat.

Un reportaj istoric despre România a fost difuzat recent tot la televiziunea publică din Rusia. Sub titlul ironic “România, albă şi pufoasă“, este prezentată comemorarea a 70 de ani de la bătălia din Crimeea. Sunt amintite cele 80.000 de crime comise în Odesa de armata română sub conducerea mareşalului Antonescu. Tamara Guzenkova, directorul interimar al Institutului Rus de Cercetări Strategice, declară: „Nu se ştie nici până astăzi numărul exact al oamenilor care au murit în perioada ocupaţiei române în Odesa şi Transnistria. Conform unor estimări, 300.000 de oameni au murit în ghetouri şi în lagărele de concentrare din aceste teritorii. România nu s-a pocăit pentru păcatele de atunci şi tocmai de aceea, în prezent, acţiunile revanşarde ale României sunt atât de puternice şi determinate“.

Mai mult, Moscova transmite României să o lase mai ușor cu retorica "anti-rusă", în contextul crizei din Ucraina. Ministerul rus de externe a emis acest avertisment, într-un comunicat de presă, preluat de jurnaliștii agenției France Presse. În reacție, MAE a luat notă cu surprindere de comentariile purtătorului de cuvânt al MAE rus arătând că: România a susținut și susține în continuare, împreună cu partenerii săi din UE si NATO și în termeni întru totul similari, necesitatea respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei… Tentația MAE rus de a transfera criza grava pe care Federația Rusă o traversează, în prezent, în relația sa cu comunitatea europeană și euro-atlantică în zona relațiilor bilaterale cu Romania este nefundamentată și constituie o greșeală.”

Și cum subiectul crizei din Ucraina acaparează presa mondială în mod constant, nu ne surprinde un articol “profetic” din presa germană: Ținutul Secuiesc va fi următorul conflict separatist de pe harta Europei. Mai mult decât un an al alegerilor pentru Parlamentul European, 2014 este un an al ruperilor, referendumurilor şi al separatismului, consideră săptămânalul german de stânga, Der Freitag. “Încleştarea steagurilor în România. Următorul conflict separatist se coace în ţinutul Secuiesc, o enclavă maghiară este în pragul autonomiei”, consideră autorul reportajului din Der Freitag, Martin Leidenfrost. La începutul lunii martie, el s-a aflat în România pentru a lua pulsul situaţiei de aici şi pentru a găsi răspunsul la întrebarea “de unde vin şi ce vor secuii”. “Găgăuzia, Crimeea, Veneţia, tensiuni în Bosnia şi Belgia, referendum pentru independenţă în Scoţia şi Catalunia, dar să nu uităm nici tensiunile dintre Moldova şi Transnistria. Dacă mă întrebaţi unde va izbucni următorul conflict separatist în Europa, atunci eu mizez pe Ţinutul Secuiesc. Insula lingvistică majoritar maghiară din centrul României vrea autonomie. România, cel mai centralizat stat din UE, plănuieşte o regionalizare”, notează Der Freitag.

Când evenimentele sunt în plină desfășurare o concluzie este greu de formulat. De aceea, un sfat duhovnicesc și un moment de reflecție sunt întotdeauna binevenite. Ne oprim acum asupra îndemnurilor și gândurilor vrednicului de pomenire Pr. Iustin Pârvu despre România, despre UE, despre Basarabia și România Mare:

            “Se mai poate naște din poporul român un Con­stantin Brâncoveanu sau un Mihai Viteazul?

Acum nu. Un astfel de om la noi se naște o dată la 200 de ani. Deocamdată statul rămâne în somnul cel de moarte, nu se interesează, este insensibil la durerea po­porului. Față de un conducător necreștin nu poți avea încredere, ci doar să te temi de el. Iar dacă supușii lucrează de frică, acela nu mai este stat democratic. Este democrație comunistă, o formă mai plă­cută la vedere și înșelătoare simțurilor. Deja acum nu se mai pune problema să ne salveze un conducător român, acum se pune problema să ne salveze Europa și băncile internaționale. Azi românul simplu nădăjduiește în această Europă fals democratică... Ne apropi­em de un sfârșit al Europei, în forma pe care o știm noi de odată; ea tinde acum către un guvern unic, ce va stăpâni toată lumea, în mod autoritar, ce va conduce toată politica și viața noastră economică. Dar acesta va fi sfârșitul libertății noastre, pentru că această guvernare va fi fără Dumnezeu.

Ce se întâmplă în Basarabia e un caz aparte. Ei sunt puși acolo între ciocan și nicovală, între Moscova și Bruxelles. Rușii nu au niciun interes să îi scape din mână pe basarabeni, ca nu cumva să se alieze cu Europa, sau cu România. Toți se tem, și Europa și Moscova, de o Românie unită. De aceea se și introduc fel și fel de diversiuni între români pentru a nu se putea coagula ceva trainic, special pentru a menține și accentua dezbinarea. Toți au nevoie să fure bunurile și pământurile României bogate. Și unii și alții au interes să folo­sească țara noastră pentru un eventual front aici între cele două puteri. Dar, bineînțeles, în afară de aceasta, basarabenii sunt și oameni credincioși care au stat acolo în picioare, zi și noapte, mili­tând pentru drepturile lor.

Da, din păcate aceeași dezbinare persistă și în rândul credincioșilor din Biserică. Cum vom reuși să distingem pe viitor lupii de adevărații păstori?

Bineștiind că se urmărește convocarea unui mare Sinod Ecumenic, prin care ierarhii ecumeniști să își întemeieze cu canoane mincinoase faptele lor neortodoxe. Deja sunt divergențe între Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și mai mulți ierarhi necompromiși din Sinodul Greciei pe această temă. În cazul acesta e bine că la ei sunt divergențe, asta înseamnă că mai ai dreptul la opinie, la noi cine să protesteze dintre episcopi? La noi se supun cuminți. Aici e liniște, nu cumva să vorbească cineva de vreo problemă internă a Bisericii. Noi nu ne amestecăm și rămânem mai bine dezinteresați în „pace”. Se vrea distrugerea Bisericii Ortodoxe, singura forță care mai ține omenirea. Au început cu Iugoslavia, pe care au fărâmițat-o, au trecut în Grecia, tot ortodocși, unde au creat anarhie și criză economică, urmăm noi. Prin aceste măsuri anarhice pe care le vedem luate la nivelul țării noastre, se urmărește distruge­rea României și a Ortodoxiei, după modelul iugoslav. Tot o intenție de distrugere a Ortodoxiei este și ecumenismul, una mai subtilă, din interior, prin care i se distrug bazele și principiile canonice, fără de care Biserica nu poate exista. Dar ea va exista prin episcopii și păsto­rii care vor alege adevărul...

Dar dacă noi supunem Biserica Statului, o facem o instituție omenească, în care păstorii sunt aleși de politici­eni… Iar cum politica se schimbă, așa și cei care se ghidează după guvernări politice. Noi mai în­tâi trebuie să fim oameni ai Bisericii, apoi ai Sta­tului. Ierarhul nu amestecă politica cu Biserica, merge după dispozițiile Domnului, nu ale Sta­tului… ” – Interviu realizat de Monahia Fotini pentru Revista Atitudini. Integral la sursă.

Sursa: Porunca iubirii
Foto: Cristina Nichitus Roncea 

Ion Gavrila Ogoranu despre rezistenta armata anticomunista

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât şi ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puţini membri, mai toţi fiind de origine etnică străină." (Ion Gavrilă Ogoranu)
Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică şi apoi de forţa celor mai declasaţi indivizi din societatea românească: Securitatea.


Românii au ieşit din ce-al doilea război mondial ca popor învins şi tratat ca atare, şi de sovietici, şi de democraţiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel şi a celorlalte ţări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma ţării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945 a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie şi şi-au dorit puterea şi traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă şi nedreptăţile mai strigătoare la cer decât în celelalte ţări vecine, dacă a existat un fenomen Piteşti şi un Canal al morţii, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea ţara care prin aşezarea ei geografică eram în cel mai înalt grad rupţi de apus, neavând graniţă decât cu ţări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă şi antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoşat şi obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 şi 1941), alegătorii erau duşi să voteze pe faţă, "da" sau "nu", în coloane, însoţiţi de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede ţara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei "Pantiuşa" Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, Vincse, şi Aranici.

Oamenii politici şi de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în faţa noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăşi de drum, lăsând descoperiţi pe cei ce nu şi-au aplecat capul şi care au fost trimişi în temniţă sau la moarte. Pustiul, deznădejdea şi laşitatea s-au întins peste tot cuprinsul ţării.

Şi totuşi în această mlaştină a disperării s-a închegat o rezistenţă armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au păşit pe pământul ţării noastre. Acţiunea a fost organizată de Armata Română, de ofiţeri, cum a fost locotenentul Motrescu, şi a continuat în acest colţ de ţară prin Cenuşe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistenţa armată s-a întins apoi în toţi munţii României. În toamna anului 1944 şi iarna ce a urmat, au fost lansate în ţară, de germani, grupuri de paraşutişti cu misiunea de a acţiona la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesfiinţat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munţi, până în 1948, când au devenit active. Aşa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraş, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane şi Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuşi fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a iniţiat o rezistenţă armată, imediat ce şi-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere şi în ajutor apusean, speranţe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenţei militare anticomuniste, implicându-se în ea ofiţeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonţ, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înţelegere între toate forţele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Naţional-Ţărănesc (ing. Pop), Partidul Liberal (ing. Bujoi), Mişcarea Legionară (prof. Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizaţiile studenţeşti şi alte forţe.

S-a format şi un Comandament Unic al Rezistenţei. În toată ţara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acţiona la momentul potrivit. A fost anunţat Consiliul Naţional Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunţat guvernele apusene despre ce s-a iniţiat în România.

Din cauza defecţiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrate de agenţi sovietici cu funcţii înalte, ca Harold "Kim" Philby, Anthony Blunt şi alţii), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat şi, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al "Marii Trădări", finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestaţi (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzaţi).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenţi, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistenţă. Au rămas doar un număr mic de nearestaţi, poate 20%, dintre cei decişi să se încadreze în rândurile rezistenţei armate, care, fie că nu erau cunoscuţi de regim, fie că au reuşit să se eschiveze de la arestare. Din aceşti puţini rămaşi, s-a format rezistenţa armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe ţară, care să coordoneze acţiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici şi strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistenţă anticomunistă pe întreaga ţară până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri şi doar din puţine victorii. Învinşi au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinse revoluţiile de la 1848, învinşi în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ţinut conştiinţa naţională trează, prin ele am supravieţuit prin veacuri şi stăm astăzi pe pământul ţării.

Prin lupta de rezistenţă armată şi jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistenţa creştină, a celor din închisori şi a emigraţiei româneşti, poporul român şi-a spălat onoarea, murdărită de atâtea laşităţi şi trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă nu se cunoaşte exact. În arhivele Securităţii nu există un inventar complet, ci doar tabele parţiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundaţia Luptătorii din Rezistenţa Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.