Parintele Gherontie Puiu a trecut la Domnul!

Părintele Gherontie Puiu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai neamului nostru şi ctitor al Mănăstirii Caraiman de la Buşteni, a plecat la Domnul, la 22 mai 2014, la 81 de ani.

La poalele Caraimanului, unde străluceşte crucea cu acelaşi nume, părintele a întemeiat în 1998 obştea călugărească al cărei nume îl poartă pe cel al masivului şi al crucii care mângâiie bolta cerului senin. La 29 iunie 2000, Părintele Patriarh Teoctist a aprobat înfiinţarea Schitului Caraiman cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci. În apropierea bisericuţei din lemn se află chilia părintelui Gherontie, unde, zi de zi, îi asculta şi îi îndruma pe toţi cei care îi băteau la uşă. Erau sfătuiţi să meargă la agheasmatarul care îmbrăţişează bradul sfânt din poiana din curtea mănăstirii, să se roage cu credinţă la Măicuţa Domnului care le şterge lacrimile.

Viaţa părintelui Gherontie Puiu n-a fost una simplă. S-a născut în localitatea Todireşti, lângă Paşcani, în anul 1933. Mama i-a murit în timp ce-l aducea pe lume, iar moaşele, convinse că nici pruncul nu supravieţuise, l-au aşezat într-un coş şi l-au aruncat între gunoaie, pe malul unei gârle.

Ocrotit de Dumnezeu, copilul a fost salvat de o femeie care trecea întâmplător pe acolo. Aşa a intrat în familia Puiu pruncul Gheorghe, mai târziu părintele Gherontie. Când fratele vitreg Ilie (fiul cel mare al familiei Puiu Petrache) a plecat pe front, părintele a visat, pentru prima oară, o tânără cu chip strălucitor, îmbrăcată în straie mănăstireşti, care i-a spus cu glas domol: “Vei fi ocrotit!... Tatăl tău se va întoarce după un lung prizonierat!”. După 12 ani, i s-a întors fratele, după ani grei de prizonierat în Rusia, apoi, după ce s-a însurat, a hotărât să-l înfieze pe mezin. “Când am îmbrăcat haina de foc a botezului, parcă m-am simţit alt om. Mă încerca o bucurie fără margini, pe care mă străduiam să o desluşesc. La ieşirea din sfântul lăcaş, pe treptele din faţa pridvorului, am zărit din nou acea fiinţă minunată. Stătea lângă poartă şi mă privea drept în ochi. N-o vedea nimeni, doar eu! De astă dată nu mai era vis, ci vedenie curată... Mi-a vorbit cu glas îngeresc: «Ai încredere şi du-te la mănăstire. Te voi călăuzi. Tu eşti ales pentru o misiune!». Acea Măicuţă fără vârstă avea cel mai frumos chip pe care mi-a fost dat să-l privesc. Începând de atunci, am înţeles că este însăşi Măicuţa Domnului...”, spunea părintele în urmă cu doi ani.

Tânărul Gheorghe a ales apoi drumul călugăriei, devenind Gherontie, ucenic al părintelui Pâslaru, stareţul Mănăstirii Neamţ. În 1959, după decretul de evacuare a lăcaşurilor mănăstireşti, călugării au fost scoşi din sfântul aşezământ şi duşi într-un loc de unde a reuşit să fugă pe fereastră. Prins de Miliţie, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică în lagărul de la Periprava. A evadat cu ajutorul unui brigadier-şef, iar vreme de 10 ani a stat ascuns într-o peşteră din Bucegi. S-a hrănit cu tot felul de rădăcini, cu seminţe şi fructe. Îmbrăcat în zdrenţe, se ruga neîncetat. Privind crucea de pe Caraiman, i-a jurat Sfintei Fecioare Maria că va construi o mănăstire cu hramul “Înălţarea Sfintei Cruci”. Cu ajutorul Maicii Domnului, preacuviosul părinte Gherontie a ctitorit Mănăstirea Caraiman, o gură de rai la poalele Caraimanului. Dumnezeu l-a chemat acum la Sine pe Proteosinghelul Gherontie după o mare sărbătoare creştină: Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Înmormântarea va avea loc sâmbătă, 24 mai, la ora 11:00. Veşnica lui pomenire din neam în neam!

REMEMBER. Profesorul Gheorghe Buzatu: Tentativa tovărăşeilor de la Institutul Elie Wiesel este o dovadă elocventă a faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul HOLOCAUST ROŞU. VALERIU GAFENCU a fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU

Tentativa tovarăşilor de la aşa-numitul Institut “Elie Wiesel”  este atinsă de nulitate din toate punctele de vedere şi reprezintă o  culme a absurdităţii şi obrăzniciei. Aceşti tovarăşi NU reprezintă pe  nimeni, iar, pentru ceea ce urmăresc acum, VINOVAT SE FACE NUMAI  GUVERNUL PONTA, care, trecându-i sub protecţie în 2012, i-a băgat  practic la putere. Cum pentru ce? Pentru ca, de acum înainte, să realizeze oficial nu numai FALSIFICAREA ABJECTĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR, ci şi să pună în practică ceea ce nici NKVD/KGB şi slugile odioase ale  Kremlinului n-au reuşit după 1944, şi anume să impună … ALUNGAREA  SFINŢILOR DIN CALENDAR! Este uluitor: unde se mai întâmplă aşa ceva în  lume? Nu în Etiopia sau în Trinidad, ci ÎN ROMÂNIA. Unde, în plină domnie a HAOSULUI, totul a devenit posibil. Este o dovadă elocventă a  faptului că ROMÂNIA SE AFLĂ SUB OCUPAŢIA urmaşilor acelora care au  programat şi înfăptuit metodic împotriva POPORULUI ROMÂN blestematul  HOLOCAUST ROŞU, crima crimelor din ultimul mileniu! Tovarăşilor le  lipseşte bunul simţ elementar, impunându-se, tocmai de aceea, să li se  aplice imediat şi exemplar ORDONANŢA 31/2002!  Doar vorbim de HOLOCAUST, care NU A AVUT CULORI, aşa cum pledează Wiesel şi ai săi şi iau în  seamă numai ce şi cum le place, numai ceea ce le aduce profit. Tovarăşii TREBUIE să priceapă, imediat şi necondiţionat, că VALERIU GAFENCU a  fost şi rămâne UN SFÂNT AL NOSTRU, după cum RADU GYR, al cărui îndemn  redevine – se vede – actual: RIDICĂ-TE, GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE!

Parintele Ilie Cleopa la Praznuirea Sfintilor Imparati Constantin si Elena

In fiecare an, in ziua de 21 Mai sunt praznuiti Sfintii Imparati si intocmai cu Apostolii Constantin si mama sa Elena.

Parintele Ilie Cleopa spune despre aceasta sarbatoare in cartea “Predici la Praznice Imparatesti si la Sfinti de peste an“: “Cand a binevoit Preabunul si Preamilostivul Dumnezeu sa inceteze paraiele de sange care se varsau din trupurile apostolilor, ale martirilor si ale marturisitorilor Sai, si sa dea deplina libertate Bisericii Sale, rascumparata cu Sfantul si Preascumpul Sange al Fiului Sau, atunci si-a ales pentru acest scop, dintre toti imparatii lumii, pe Sfantul imparat Constantin cel Mare si pe mama sa, Elena. Prin acesti sfinti imparati a adus Dumnezeu libertate religioasa in lume, a slabit paganismul si idolatria si a intarit Biserica si credinta crestina pe pamant.”

Sfintilor Imparati Constantin si Elena, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi.

Povestea unei romante de Radu Gyr in Dosarele CNSAS: “Vant de seara”. VIDEO/DOC

 

 

Arhivele CNSAS ne releva ca, in cazul membrilor marcanti ai Miscarii Legionare – si nu numai – activitatile si metodele serviciilor secrete din cele trei dictaturi – carlista, antonesciana si comunista – nu difera prea mult. In cazul marelui poet Radu Gyr – tratat ca atare si de Securitate, sub numele de cod POETUL – calvarul sau concentrationar incepe in 1937 si trece prin numeroase etape, de arestari si eliberari, mers pe front, la Odesa si in Crimeea, apoi rearestat si eliberat pentru a fi din nou incarcerat si condamnat, in “Lotul Ziaristilor”, de data aceasta de regimul bolsevic, care, dupa ispasirea pedepsei, il lasa in libertate doar doi ani dupa care il condamna apoi la moarte, pedeapsa comutata la munca silnica pe viata, in cele din urma fiind eliberat de abia in 1963. Din aceasta perioada de 26 de ani, Radu Gyr, poetul-mucenic al temnitelor, care l-a coborat pe Iisus in celula pentru camarazii sai, a stat inchis aproape 20 de ani. In postarile noastre viitoare vom reface acest periplu de cosmar folosind documentele celor trei regimuri dictatoriale existente in arhiva CNSAS, gratie unei colaborari stiintifice dintre Asociatia Civic Media si MARTURISITORII.



Ce se observa in mai toate dosarele instrumentate impotriva poetului Radu Gyr (foto, inedita, mai sus)? Ca “vina” sa, pentru care a fost urmarit pas cu pas, arestat, maltratat, chinuit, umilit, interzis si chiar condamnat la pedeapsa capitala, a fost cuvantul, versul, poezia. De la Sfanta Tinerete Legionara pana la Cantec de leagan, poem scris in Lagarul de la Miercurea Ciuc, si, apoi, Ridica-te, Gheorghe, Ridica-te, Ioane!, cele trei regimuri au considerat poezia pura a lui Radu Gyr drept “periculoasa” si “subversiva”. Atacul asupra cuvantului savarsit sub trei dictaturi s-a prelungit insa si in democratie, cand bunul duhovnic de la Petru Voda, Parintele Justin Parvu, a ajuns sa fie urmarit penal pentru ca si-a “permis” sa asculte cantecele sale de tinerete in propria lui chilie, la aniversare a 92 de ani. Ridicolul unor asemenea obsesii care demonstreaza doar starea de frica fata de adevar se reflecta si din Raportul pe care il prezentam aici impreuna cu o duioasa romanta, scrisa de Radu Gyr si pusa pe muzica de Nelu Manzatu (foto, Nello Manzatti, 5 februarie 1905, Bucureşti – 5 februarie 1986, Milano). Este vorba de “Vant de seara”, pe care un informator veros si fara indoiala invidios o reclama cu nesat “organelor”.



Raportul Comisarului care preia cazul, dat la 8 martie 1940, este, insa, epocal si il recomandam calduros si noilor turnatori, anchetatori si procurori metamorfozati in aceeasi entitate institutionala, din vremurile “democratice” de azi: “Romanta nu contine nimic subversiv sau tendentios si faptul ca poetul Radu Gyr a activat in miscarea legionara, nu poate da romantei un astfel de caracter”. Ne bucuram sa prezentam si cum suna romanta, in trei variante: intr-o inregistrare a Electrecord, realizata de Doina Badea, o varianta emotionanta a Mariei Raducanu si dintr-un concert al fratilor nostri basarabeni, in intrepretarea lui Alexandru Rusu.



De asemenea, din literatura memorialistica, adaugam si marturia tatalui lui Tudor Gheorghe, Ilie Tudor, unul dintre “copiii Capitanului”, care in lucrarea sa, “Un an langa Capitan“, povesteste cum a cantat Corneliu Zelea Codreanu romanta lui Radu Gyr:


“Căpitane, Căpitane,/ Din pum­nu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari…!”
” Recoltarea a durat cam o oră. După ce am aşezat coşuleţele la rînd lîngă masă, ne-am spălat şi aştep­tam să vină Ilarie cu camioneta.
Soarele începuse să se mărească în diametru şi să se roşească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia şi a scos vioara, pe care a început întîi uşoare acorduri, după care, cu siguranţă şi căldură, a pornit romanţa “Vînt de seară”:

În zbor trec peste mine anii,
Departe-ntre străini mă frîng,
Îmi plîng de milă măghiranii
Şi romaniţele mă plîng,
Tu, vîntule cu şoapte line,
Ce aromeşti a busuioc,
Du-mi către alte zări cu tine
Şi vis, şi dor, şi nenoroc!
Vînt de seară, vînt de seară,
Vînt hoinar de cireşar,
Du-mi tristeţea mea amară,
Vînt de seară, vînt hoinar!…
Glasul de bariton al doctorului Banea – lîngă cel al Nicoletei, delicat şi uşor, domina împrejurimea. Vi­oara suspina cuminte sub degetele fine ale prin­ţului Cantacuzino. Vocea de tenor a Căpitanului se­conda cu multă sensibilitate şi echilibru formaţia în­cropită în fugă. Se cînta încet, reţinut. Ce frumos cîn­ta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bă­tea uşor tactul pe marginea mesei. Arcuşul în mîna străvezie a executantului luneca uşor, cunoscător, şi melodia ploua din belşug peste noi, duioasă, purtată parcă de un vînt de seară înţelegător, care-şi făcea de lucru prin amarul frunzelor de nuc.
Era un scurt moment de pace, atît de rar la oa­menii aceştia care porniseră cu trup şi suflet într-o luptă cu fărădelegea din ţară, luptă ce avea să-i stri­vească pe toţi.
Frumos cînta Căpitanul! Oare din acel sfîrşit de vară din 1937, din acea înserare plină de frumuseţe, o mai fi avut vreodată ocazia să cînte? Nu cred. Era sortit să fie copleşit de tristeţe, de obidă. Bănuia, poa­te, că cei pe care se hotărîse să-i arate ca pe nişte gheare ale hidrei îi pregăteau ştreangul. Eşecurile şi ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu mai viclene…
Vîntul de seară se alinase. Vraja încă plutea, în­văluindu-ne. Eu cel puţin parcă nu mai puteam respi­ra. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la înce­put, după care un fior de jale strecurat în inimi, un tînguit de doină…
Geme Jilava, neagra-nchisoare…
C-a fost sortită pentru români…
Nicoleta şi-a şters ochii, iar Căpitanul privea în sus, căutînd parcă ceva printre frunzele neliniştite, oftînd. Bărbia i se mişca abia zărită, iar comandan­tul Banea sfărîmase între dinţi o mlădiţă de viţă şi-şi frîngea degetele.
Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de teama căruia ştiau multe vîrfuri ale Siguranţei, ba chiar şi Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era numai un prinţ de viţă, pentru care onoarea era su­prema virtute, dar era, cum vedeam acum, şi un sen­si­bil artist. Avea o frunte lată, deasupra căreia părul începuse să se rărească, iar pe obrazul lui palid fiorul vi­o­rii pare că punea peceţi de emoţie.
Vioara sensibilului interpret din seara aceea o mai fi tremurat vreo doină, vreun cîntec de jale? Nu mai ştiu…
Doctor avocat Ion Banea, umăr la umăr cu cama­radul său de vis şi de luptă, Alecu Cantacuzino, avea să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră, printre cei treisprezece de la Rîmincu Sărat; inima, sufletul şi mintea lor îi puseseră hotărît, pînă la jertfă, în sluj­­ba crezului legionar.
Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: era “Că­prioara”, de la volanul căreia ne chema la treabă Ila­rie, şoferul Căpitanului. Am adus coşuleţele pline pe platforma maşinii şi ne-am urcat şi noi.
Căpitanul şi cei doi au rămas acolo, sub mîngî­ierea “vîntului de seară”, să pună la punct cine ştie ce probleme, şi sigur nu aşa de senine precum cele pe care le-am descris pînă aici.
Şi iată că îmi vine în minte o întîmplare care îşi are hazul ei. Întîmplarea ne-a fost povestită chiar de eroul ei, cu hazul şi harul cu care nu mulţi sînt în­zestraţi. Era la o masă de prînz, la Casa Verde, şi-l aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Te vrăjea.
– Eram într-o permisie, după nişte manevre în ca­re regimentul meu era la pămînt. Soldaţii epuizaţi, ofiţerii nu mai puţin. Colonelul – om de treabă – mi-a văzut “starea de rezistenţă” şi mi-a zis: “Subloco­te­nent Radu Demetrescu!”. “Ordonaţi, d-le colonel!”. “Acasă 5 zile! Şi să vii refăcut! Executarea!”. Am fă­cut stînga-împrejur, răsuflînd uşurat, sub zîm­­­betul înţelegător al colonelului. Cu dorinţă grab­nică de re­facere, am intrat în prima cîrciumă, rupt de obo­seală, de foame şi mai ales de sete. Nu mă aşe­zasem bine, că “cioroii” au şi pornit spre masa mea. Pro­ba­bil că uniforma şi starea mea generală i-a în­drep­tat spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mea şi m-a întrebat: “Aveţi vreo preferinţă, coane?”. Era nu­mai ochi bulbucaţi, cu arcuşul în aer, gata de atac. “Maestre, ştii cumva «Vînt de seară»?”. “Hao­leo! Mîn­­caţi-aş ochişorii! Cum să nu!”. Şi au “ata­cat” un “Vînt de seară” de-ţi venea să fugi! Cu me­lo­dia o mai dregeau, dar cînd au trecut la cuvinte… ce să spun?! Am început să privesc atent în farfurie, încercînd să nu-i mai aud. Am scos suta de lei şi i-am dat-o sîrguinciosului “capel­maistru”, care conti­nua să zgîrie minunata romanţă. “Gata băieţi, mulţu­mesc! E bine!”. Şeful, vădit jignit de nemulţumirea mea – încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut, dar se pare ca nu am reuşit –, a luat dispreţuitor banc­­nota şi a zis către ai săi: “Hai măi de-acilea, ce ştie prăpăditul ăsta de Radu Gyr?!”. Şi către mine: “Domnule, dumneata ştii cine a scris cîntecul asta?”. Am săltat din umeri. “Păi vezi? E al lui Radu Gyr, domnule! Ai auzit de el?”. “Nu…”. “Se vede!”. Şi s-a îndepărtat dispreţuitor. “Un pîrlit de ofiţeraş! Ce pu­tea el să ştie de Radu Gyr?!”. M-am ridicat, salutînd respectuos formaţia, şi am ieşit în­so­ţit de zîmbetele compătimitoare ale “artiştilor”, al căror şef se părea că le spune: “Uite, mă! Un ofiţer român, intelectual, să nu ştie cine este unul dintre cei mai mari poeţi de azi! Să nu preţuiască el «Vînt de seară» cîntat de mi­ne! De necrezut!”.
Cred că e necesar să precizez că pe melodia a­min­tită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremu­ră­torul cîntec legionar Căpitane, Căpitane,/ Din pum­nu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari…!”



Vant de seara

In zbor trec peste mine anii
Iar eu intre straini ma frang
Imi plang de mila Magheranii
Si Romanitele ma plang.
Tu vantule cu soapte line
Ce aromesti a busuioc,
Du catre alte zari cu tine
Si plans si dor si nenoroc.
Refren.
Vant de seara, vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara, vant hoinar.
Pe tarmuri negre si straine/Vai de cand te-am pierdut pe tine
Durut imi port amarul greu
Nu stie nimenea de mine
Drumetii rad de plansul meu.
Doar tu cand luneci prin verbine,
Tu vant de seara aromitor,
Imi furi tristetiile cu tine
Si fruntea mi-o saruti usor.
Ref .
Vant de seara, vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara vant hoinar.
In zbor trec peste mine anii
Ca maine vantule blajin
In piept s-or stinge maghiranii
In suflet cel din urma chin
Iar tu pribeag nu vei mai trece
Sa-mi iei iubire dor si cant
Si voi ramane in toamne rece
Batut de ploi in noapte frant.
Ref .
Vant de seara , vant de seara
Vant pribeag de ciresar,
Du tristetea mea amara
Vant de seara, vant hoinar.

Sursa: MARTURISITORII

Prigoniti si prigonitori: Ion Gavrila Ogoranu si Walter Roman

 

         Turla bisericii spaniole se prabusi cu zgomt asurzitor peste cadavrele calugaritelor in uralele soldatilor rosii. Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a "Venceremos" isi felicita gradatii in limba rusa, pastrandu-si totusi accentul matern. In Spania, in timpul razboiului civil, subalternii il cunosteau sub numele de Walter Roman. Cei cu acelasi sange stiau ca il cheama Ernest Neuländer, apropiatii strigandu-l Ernő. In urma cu cinci ani, il cunoscuse pe Miklós Goldberger, functionar Komintern, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist. La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea sa o slujeasca si in Spania, acolo unde in 1936 fortele nationaliste conduse de generalul Franco au reusit sa infranga trupele Armatei Rosii, trimise acolo intr-o incercare disperata de prindere a Europei intr-un cleste rosu. 

         Cu o miscare hotarata, tanarul de 29 de ani infipsese inapoi troita in pamant. Puterile ii fusesera puse la incercare destul de greu in ultimii ani si se mira un pic de usurinta cu care reusise sa reimpamanteze crucea; tarana era totusi destul de moale, plouase mult si rece zile in sir pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului, dar Ion Gavrila Ogoranu deja nu mai simtea nici zloata, nici zapada si nici frigul; era prea mult sange in pamant. Ion era convins ca izbanda sa se datora camarazilor cazuti pentru Neam, numai ei ar fi putut inmuia inima lui Dumnezeu. Prin botezul crestin, alesese sa lupte pentru Hristos. Stramosii lui intrasera alaturi de Mihai Viteazul in Alba Iulia , luptasera impreuna cu Stefan cel Mare impotriva paganilor, si spusesera “No hai” laolalta cu Iancu Avram. Era convins ca toti martirii Neamului il ajutasera atunci sa infinga inapoi Crucea in pamant. Hristos din cer, ii zambea, dandu-i dreptate; un soare molcom, il rasplatea pe tanarul luptator anticomunist, incalzindu-i oasele greu incercate. Romanul alesese calea muntilor, calea luptei anticomuniste. El si ai lui se numeau Armata Nationala Romana, mandri ca exista un colt din Regatul Romaniei care nu-si plecase capul in fata ocupantului. In acel timp, Walter Roman era general-maior in armata "romana" sau mai bine zis in armata sovietica de ocupatie. Se reintorsese pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei tradatoare Horia, Closca si Crisan, constituita din prizonieri de razboi romani aflati in URSS, care au ales sa treaca de partea inamicului.

1990 - Cu putin timp inainte de a incepe jurnalul de stiri de la televizor, Badia Ogoranu se aseza in fotoliul sau din micuta odaie a casei, incalzita de o soba de teracota. Anii trecusera frumos peste el, iar sprancenele albe si stufoase il faceau sa semene oarecum cu un vultur rar din Carpati; ochii sai albastri se inchisesera pentru un moment, instinctiv, atunci cand lumina stridenta a micului ecran patrunsese in incapere. Stirile incepusera cu imaginea primului-ministru al Romaniei. Petre Roman le vorbea romanilor despre revolutie, democratie si economie de piata. Badia se lasa un pic pe spate, trase aer in piept cat sa-i ajunga pentru o mie de ani. Stinse televizorul, isi facu rugaciunea de noapte deschizand mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munti, lupii ii sopteau ca nu pot fi omorati, stelele lui Hristos sareau clipocind printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i intalnise cu multi ani in urma, pe cand acestia erau pui. Padurea din jurul casei, vrajita de ceata, si tulburata de nelinistea Omului, ingana: “danseaza ursul romanesc/de 2000 de ani danseaza/l-au prins de pui in miez de codru/hei codrul ala-l tot viseaza/dar sa mai scape nu e modru”.

Mihai Tîrnoveanu

Parintele Arsenie Boca – Cuvant la Duminica Samarinencii

O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria. Iudeii predaniilor omeneşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.

 

Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov, şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată. Ba i-a mai cerut şi apă să bea. Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaiîntâlnită complicitate. Nici ucenicii, pe care-i trimisese în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumeriţi, văzând că Învăţătorul lor „stă de vorbă cu o femeie”.

 

Inventarul smintelelor omeneşti să-l terminăm aci. Aceasta e umbra, care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina.

 

Iată acum lumina Samarineanului misionar.

 

Intâi, Iisus n-a ţinut seamă de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni, sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum. Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi-ntr-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, ca oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul (Ioan 1,48).

 

- Văd că eşti Prooroc, văzător de Dumnezeu, deci spune-mi unde-i Dumnezeu, ca să I ne închinăm Lui: în muntele acesta, sau numai în Ierusalim?

 

Aşa pedagogie are Dumnezeu: îţi dă o dovadă că te cunoaşte, şi încă mai bine de cum te cunoşti tu însuţi, ca să te salte într-o treaptă sufletească capabilă de revelaţie, stare extatică – totuşi în stare de conştiinţă, în care cunoşti şi tu pe Dumnezeu.

 

Aşa a făcut Samarineanca cunoştinţă cu Dumnezeu. Bucuria aceasta excepţională a făcut-o să-şi uite de păcate, să uite de apa despre care nu pricepea nimic, să uite că trebuie să se întoarcă în cetate. Într-o aşa stare de bucurie ţâşnesc în sufletul omenesc întrebările ultime, întrebările veşniciei, căci veşnicia ai dori-o fericirii tale, când te întâlneşti cu Dumnezeu. Şi aude Samarineanca Adevărul grăindu-i: „Femeie, acum a venit ceasul când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci Duh este Dumnezeu, şi cine se închină Lui, în duh şi în adevăr I se cade să se închine” (Ioan 4,23-24).

 

Primind Samarineanca o revelaţie, care l-ar fi uimit şi pe Platon, în făptura ei se stârnesc toate nădejdile lui Israel, şi-I spune lui Iisus Credinţa sa în venirea lui Mesia „care ne va spune nouă toate”. Iisus îi înlătură şi acest de pe urmă văl de pe suflet, spunându-i deschis: „Eu sunt Acela” (Ioan 4,26).

 

La aşa măsură nu s-a descoperit Iisus pe Sine decât numai în încă două împrejurări: unui orb din naştere care, după tămăduire s-a transformat în misionar al lui Iisus, făcând de ruşine pe fariseii templului (Ioan 9) şi pentru fapta aceasta a lui, Iisus i s-a descoperit cu proprie grăire: Fiul lui Dumnezeu. Iar a doua descoperire a Sa, pe faţă, a fost înainte de patimi, când a întărit pe ucenici zicând: „Să ştiţi: Eu sunt Acela de care au grăit proorocii !”

 

Bucuria aceasta a descoperirii, pe care ţi-o face Dumnezeu, nu te lasă unde te-a găsit: te strămută într-un misionar. Laşi toate ale tale, ca Petru: corabia, peştii şi nevasta şi casa; aşa a lăsat şi Samarineanca găleata la fântână, fără să bage de seamă că lasă şi pe Iisus, dar pe care-L ducea acum în inima ei: făclie de lumină în cetatea Samariei. La aşa transformare sufletească s-a trezit Samaria. Iisus se bucura cu Duhul pentru trezirea din Samaria.

 

Tocmai ajung şi ucenicii cu pâinea. Dar Iisus le spune că alta-i mâncarea care-I astâmpără Lui foamea: bucuria misiunii reuşite, bucuria ascultării de Tatăl, a împlinirii rostului cu care venise tăvălug peste prejudecăţile şi gardurile omeneşti, acestea erau pentru Iisus, o adevărată odihnă, care stingea cu adevărat tânguirea neputinţei, numită foame. Când te saturi sufleteşte capătă şi trupul puteri de supravieţuire. Şi aceasta ne învaţă Iisus.

 

Dacă Samarineanca a avut o bucurie care a săltat-o până la întrebările veşniciei, bucuria nu L-a lăsat nici pe Iisus cu gândul numai în ziua aceea cu soarele în creştetul nămiezii. Deci Iisus vorbind cu ucenicii, care umanizaseră pe Iisus după ei, le lărgeşte şi lor gândul până la Secerişul lumii.

 

Dar iată că vine o delegaţie: mulţi samarineni, care invită pe Iisus să rămână cu ei. Şi a rămas Iisus cu samarinenii două zile (Ioan 4,40).

 

Poate că, impresionat de sufletul samarinenilor, pe care ocolindu-i iudeii nu l-au putut strica, Iisus să-şi fi însuşit numele sub care s-a ascuns în parabola Samarineanului milostiv.

In sicriul lui Constantin Voda Brancoveanu s-au gasit un craniu si oseminte depuse in forma de cruce

Cercetarea arheologică a zonei mormântului lui Constantin Brâncoveanu din biserica Sfântul Gheorghe Nou confirmă descoperirile anterioare, din anii 1932 și 1985, osemintele fiind acelea ale domnitorului sfânt martir, a afirmat vineri dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, responsabil șantier arheologic, arheolog expert, într-o conferință de presă desfășurată la Muzeul Municipiului București - Palatul Șuțu.

"În sicriul lui Constantin Vodă Brâncoveanu s-au găsit un craniu și oseminte depuse în formă de cruce. Craniul aparține unei persoane de sex masculin, cu vârsta de cca 60 de ani, care prezintă urmele unei perforații de formă circulară pe osul parietal stâng, produsă de un obiect ascuțit. De asemenea, am putut observa pe partea posterioară a ramilor mandibulari urme ale unor leziuni produse de obiecte tăioase", a spus Adameșteanu.
El a subliniat că "aceste observații sunt în concordanță cu datele istorice cunoscute despre uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu și cu observațiile realizate cu ocazia analizei antropologice efectuate în anul 1932".
Afirmația dr. Mănucu-Adameșteanu a fost confirmată și de antropologul Mihai Constantinescu, de la Institutul de Antropologie 'Francisc I. Rainer' al Academiei Române.
Potrivit dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, au fost descoperite trei sicrie, depuse în cripte amenajate pe latura de sud a naosului lăcașului de cult.
Într-unul dintre aceste sicrie au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), depuse în cripta de nord a mormântului, încă din anul 1720, de Marica Brâncoveanu.
În cripta alăturată au fost descoperite osemintele domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat (1714-1719), care au fost identificate pe baza unor inițiale metalice (I.M.), însoțite de o coroană, montate în sicriu.
La deschiderea sicriului domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat, printre oseminte se afla depus un recipient din sticlă sigilat care conținea un document olograf, semnat de principele Constantin Vodă Mavrocordat, în data de 22 mai 1934, prin care declara că în acel sicriu se află osemintele strămoșului său Ioan Mavrocordat.
Alături de aceste sicrie, în cripte se aflau oseminte depuse succesiv în decursul secolelor XVIII-XIX.
Preotul vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, care a mărturisit emoția deschiderii raclei cu moaștele sfântului domnitor martir, care l-a făcut să retrăiască o pagină de istorie, a anunțat că sfintele moaște au fost așezate după o rânduială specială într-o raclă confecționată din argint aurit la atelierele Patriarhiei Române.
De asemenea, preotul paroh de la biserica Sfântul Gheorghe Nou, dr. Emil Nedelea Cărămizaru, a prezentat lucrarea "Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu", apărută în acest an la Editura Basilica, cu binecuvântarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel.
O procesiune cu moaștele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, va avea loc miercurea viitoare, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, hramul istoric al Catedralei patriarhale.
Traseul este similar celui pe care în urmă cu 80 de ani, în ziua de 21 mai 1934, a avut loc procesiunea solemnă de reînhumare a osemintelor Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de la Catedrala patriarhală până la Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou' din București.
Totodată, în lunile iunie și iulie, racla cu moaștele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj de o delegație a Patriarhiei Române la cele mai importante biserici ctitorite de el în Țara Românească și în Transilvania.
În ziua de 16 august se va sfinți pictura nouă a bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a Domnitorului Martir, de un mare sobor de ierarhi români și străini și va fi oficiată Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinților Martiri Brâncoveni. La eveniment sunt așteptați să participe, potrivit preotului vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, înalți ierarhi de la bisericile surori de peste hotare care au avut relații cu Brâncoveanu.
O serie de cercetări arheologice în biserica Sfântul Gheorghe Nou au fost realizate în anul 1932 sub coordonarea istoricului Virgiliu Drăghiceanu, secretar al Comisiilor Monumentelor Istorice, ocazie cu care au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu.
În timpul lucrărilor de consolidare a mormântului voievodal din anul 1985, arheologul profesor Panait I. Panait a coordonat cercetările arheologice.
În perioada 12-15 mai, la solicitarea Patriarhiei Române, Muzeul Municipiului București, prin responsabilul de șantier, arheolog expert dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, arheologul specialist dr. Raluca-Iuliana Popescu și expertul în arheometrie Ingrid Poll, a realizat cercetarea arheologică a mormântului domnitorului Constantin Brâncoveanu de la biserica Sfântul Gheorghe Nou. Echipa de cercetare a fost completată de doi cercetători de la Institutul de Antropologie "Francisc Rainer", din cadrul Academiei Române, dr. Andrei Soficaru și dr. Mihai Constantinescu, care au continuat cercetarea începută în anul 1932 de profesorul Francisc J. Rainer.

Autor: Filip Stan

 http://www.romaniatv.net/constantin-brancoveanu-a-fost-deshumat-in-sicriu-s-au-gasit-oseminte-in-forma-de-cruce_145539.html#ixzz31tz63OGa