Stefan cel Mare si Sfant a zavorat ,,Poarta crestinatatii’’ in fata paganilor. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475): "Vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca"

Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată ,,poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.

Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. Vom vedea că în epocă, victoria a avut o mare însemnătate. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan, vorba poetului ,,câtă frunză, câtă iarbă.’’ Conform cronicarului Grigore Ureche, turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa, în timp ce armata moldovenească număra numai 40.000 moldoveni la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei –  5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul, regele Ungariei. Acesta a fost ,,ajutorul’’ oferit de creştini lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor ,, împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia.’’

POST ŞI RUGĂCIUNE

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Iorga spune că toţi ,,se legară a posti patru zile cu pâne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.’’
Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat!

MEŞTEŞUGUL LUI ŞTEFAN ŞI VICTORIA

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi cu vitejia ci cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica  hărţuirii şi înfometării, a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor, aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. ,,Satele erau o grămadă de dărâmaturi; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului.

Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, într-o zonă mlăştinoasă între păduri. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea tunurilor, cailor si zecilor de mii de păgâni.

Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni.
În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. ,,Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu.’’  Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat.

Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că ,, foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate.’’

ŞTEFAN – PRINCIPELE CREŞTINĂTĂŢII

Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci şi de cei turci. Un turc spunea că  ,,niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.’’

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. Ştefan numeşte Moldova ,,poarta creştinătăţii’’ şi cere ajutor creştinilor spunând că dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în pericol. ,,Din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede clar că pentru conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită.  Ştefan era numit ,,principe al creştinităţii’’ de către Papa Sixt al IV-lea. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat, spunea acesta că  lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi  petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.

Din nefericire, Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui, prin Ştefan şi eroii săi, oştirile ce cuceriseră Constantinopolul, astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.

Referinţe bibliografice:

• Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Minerva, 1904
• Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Iaşi, Editura Trinitas, 2007
• Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961
• www.ro.wikipedia.org

de Tudora Niculae, www.foaienationala.ro

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei. 

 

Sursa: 

http://stefancelmare.ro/

Balada haiducului Andrei Budac din stravechea Tara a Fagarasului

Foaie verde siminic, auzit-aţi de-un voinic?

Foaie verde de secară, de Budac din Cârţişoară.

El de tinerel băiat, tot prin codrii a umblat.

Da-ntr-o zi pe înserat, Budac a intrat în sat.

I-o vint dor de şezătoare şi de crâşmuţa din vale.

- „Aşa-mi vine câteodată dor de mamă şi de tată,

Aşa-mi vine uneori dor de fraţi şi de surori.

Foaie verde foi mărunte, vine Budac de la munte

Şi intră la sora-n curte.

Şi din curte intră-n casă:  -Să-mi fii soră sănătoasă!

- Şi tu frate sănătos, de-unde-mi vii şi unde-ai fost?

- Vin, soro, din codru des şi-am vint să te mai văz

Vin din codru încheiat, jendarii nu m-or aflat.

Vin din codru înverzit, jendarii nu m-or găsit.

Sora lui din grai grăia: - Du-te, frate, nu mai sta

Că jendarii-s cât colea. Te-or prinde şi te-or puşca.

Că şi aseară au fost în sat şi de tine-au întrebat:

N-aţi văzut pe Andrei Budac? Dară ei nu te-au trădat.

- Nu te teme, sora mea, că pe mini nu m-or puşca.

Lasă-i soro, poa să vie, nu mi-e frică nici de-o mie.

C-am umblat pe munţi  ascuns şi jendarii nu m-or prins.

Între timp, iată-a venit vărul lui cel mai iubit

Şi-mpreună au plecat la crâşmuliţa din sat.

La ora nouă pe seară Budac iese pân-afară.

Atunci vărul lui iubit puşca de gloanţe-o golit.

Cât era la ora zece, Budac se gătea să plece

Ca să treacă peste vale la mândruţa-n şezătoare.

Când era să treacă valea, cinci jendari îi ţineau calea.

Iar Andrei Budac îndată îşi lua puşca să tragă.

Când cocoşu-a slobozit , puşca lui nu a troznit

Şi la văr-so  a gândit,

Lăcomia vărului l-a trădat jendarului.

Jendarii nu-l cunoştea pân-ce vărul nu-l striga...

Când era la cap de punte, gloanţele-l străpung în frunte,

Prin inimă şi ficat. Şi Budac jos a picat

Lâng-o salce răsturnat.

Şi cădea Budac, cădea alături cu valea

Şi grăia plin de durere:  - Mulţumescu-ţi ţie vere,

Că eu rău nu am făcut, făr-bine cât am putut.

Am luat de la bogaţi de am dat la cei săraci.

Frunză verde izmă creaţă, când s-a făcut dimineaţă,

Adânc mormânt îi săpară, feciorii din Cârţişoară.

Să aşeze-n el frumos, trupşor de haiduc vânjos.

La trei zile satu-o vint să-l petreacă la mormânt.

Urlă câinii-n sat şi latră, pe Budac îl duc la groapă,

Iar acolo-l înconjor cu flori roşii de bujor

Şi cum stau şi îl privesc, lacrime fierbinţi pornesc

Şi se scurg în jos potop, peste fier de târnăcop.

Plânge-l mamă, plânge-l tată, că nu-l mai vezi niciodată,

Plânge mamă şi-l jeleşte, plânge satu de vuieşte.

Plânge, plânge mândru soare, prin pădure căprioare,

C-aşa i-o fost dat să moară lui Budac din Cârţişoară.

Sursa: Traian Cânduleţ şi Ilie Costache, Cârţişoara. Personalităţi, volumul II, Editura  Pim, 2002

O precizare necesară din parte Fundaţiei George Manu: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură. Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii?

Un nou scandal aprins în mod artificial ocupă rubricile de ştiri ale ultimelor zile. Mobilul său real a fost aducerea pe tapet a unui pretext pentru declanşarea unei campanii de presă şi crearea unei atmosfere de presiune asupra aleşilor naţiunii care urmează să dezbată controversatul proiect de lege antilegionar (reamintim aici, printre altele, şi criticile justificate din avizul Guvernului). Pretextul căutat a fost găsit cu uşurinţă. Un călugăr de la mănăstirea Petru Vodă, certat cu disciplina (a se vedea şi dezgroparea de către el, din proprie iniţiativă, fără încuviinţarea obştii de la Petru Vodă, a osemintelor părintelui Gheorghe Calciu, în ciuda dorinţei testamentare a acestuia) şi cunoscut pentru exagerările sale, a afirmat la o comemorare că Mişcarea Legionară ar fi “o lucrare a Duhului Sfânt”.
Aşadar, un călugăr controversat şi în cercuri naţionaliste şi creştine, care nu se reprezintă decât pe sine, face o afirmaţie stridentă care contravine atât disciplinei Bisericii, cât şi scrierilor legionare, unde nu poate fi găsită ca atare.
Concluzia unora? Un prilej numai bun pentru a declanşa un val de indignare în presă. S-au stârnit aprehensiuni şi emoţii negative cu scopul de a înfiera cu mânie “antifascistă” (exact ca în anii 1945-48) crezul unei generaţii de elită a României, a cărei singură vină a fost că L-a iubit  mai presus de orice altceva pe Hristos şi imediat după aceea neamul românesc, pregătind astfel terenul unei noi şi abuzive interziceri a acestui crez care iată, tot nu vrea să moară.
Să fie la mijloc nebunie, sau altceva?
La modul plin de ură şi manipulare în care este pusă problema de către unii, care instrumentează cu abilitate şi cazul de faţă, legionarismul s-ar încadra mai curând în sfera patologicului şi a iraţionalului. România ar fi chipurile ameninţată de nişte nebuni primejdioşi. În atari condiţii, ei ar trebui supuşi mai degrabă rigorilor psihiatriei şi cămăşilor de forţă decât unei legi care pretinde să condamne o atitudine de … sminteală cu un pretins potenţial de ameninţare. Ar fi ca şi cum s-ar condamna penal, în scop “profilactic”, paranoia sau schizofrenia!
Dacă însă lucrurile nu stau aşa -şi toată lumea e de fapt conştientă de aceasta- atunci nădăjduim că România democratică a anului 2014 va fi capabilă să dea dovadă de luciditate, raţiune, corectitudine şi respect pentru legalitate. Am dori să credem că nu ne mai aflăm în anii 1945-48, când delictul de opinie era înfierat fără drept de apel, prin sentinţe apodictice şi crearea unei atmosfere de intimidare, fiind pe urmă sancţionat cu ani grei de puşcărie, fără posibilitatea unei apărări echitabile.
România anului 2014 este şi trebuie să rămână un stat de drept!
În asemenea condiţii, folosirea ca pretext a afirmaţiilor unui călugăr care nu face parte din nicio organizaţie (statutul său de monah nu îi permite implicarea politică) pentru a justifica interzicerea tuturor grupărilor cu simpatii legionare are un caracter de-a dreptul aberant. Declaraţiile sale pot aduce cel mult prejudicii de imagine celor care pot fi asociaţi într-o oarecare măsură cu el. Dar de la un caz izolat şi până la consecinţe penale cu caracter general e o cale extrem de lungă, care nu poate fi străbătută cu uşurinţă rămânând în acelaşi timp în cadrul normelor unui stat de drept.
Pentru informarea opiniei publice româneşti, dorim să facem următoarea precizare. În România de azi sunt etichetaţi drept “fascişti” şi “extremişti de dreapta” toţi aceia care privesc cu apreciere spre exemplele de atitudine morală ale celor supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Firul călăuzitor al acestor români din ziua de azi, care se intenţionează a fi reduşi la tăcere, este prin urmare fundamentat pe o mărturisire de credinţă profund creştină formulată de însuşi Valeriu Gafencu, personajul-simbol al acestor sfinţi ai închisorilor: “Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”
Aşa vorbeşte oare un “extremist de dreapta”? Diferenţa între o asemenea atitudine şi “extrema dreaptă” din occident, lipsită de orice Dumnezeu, e ca de la cer la pământ! Şi totuşi, în societăţile cu adevărat democratice, o mulţime de partide de “extrema dreaptă”, oricât de imorale, au dreptul de a se manifesta public, în virtutea principiilor democratice şi ale statului de drept.
Numai în România totul e altfel. Nu asemenea grupări reprezintă principala problemă, ci cultul unor români care s-au comportat cu sfinţenie în rezistenţa lor morală şi spirituală la tăvălugul comunist.
Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?
Nu cumva am asista atunci tocmai la o sinistră restauraţie a terorii ideologice comuniste, ca în anii de tristă amintire în care sute de mii de români înfundau temniţele doar pentru aderenţa lor neclintită la o serie de valori de ordin spiritual? Va birui oare din nou aceeaşi ură de tip bolşevic de acum aproape şapte decenii, drapată atunci ca şi acum sub masca inatacabilă a “antifascismului”? Sau România poate dovedi totuşi că este un stat de drept care respectă normele europene în materie?
Cazul atât de mediatizat acum este de fapt  unul absurd şi fără nicio relevanţă pentru a arunca o lumină reală asupra raporturilor Mişcării Legionare cu credinţa creştină.
Spre cunoaşterea adevărului se pot consulta următoarele biografii de legionari preluate de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net :
Dimitrie Bejan, Spiru Blănaru, Dumitru Bordeianu, Liviu Brânzaş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Marcel Cazacu, Marcu Dumitru, Valeriu Gafencu, Alexandru Ghica, Nicolae Grebenea,  Radu Gyr, Tiberiu Henţea, Ioan Ianolide, Ilie Imbrescu, Alexandru Virgil Ioanid, Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu, Ilie Lăcătuşu, Aristide Lefa, Mihai Lungeanu, George Manu, Zaharia Marineasa, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Negruţiu, Zosim Oancea, Constantin Oprişan, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu , Nicu Popescu-Vorkuta, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Petre Ţuţea, Dumitru Uţă, Constantin Voicescu
Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale”?  Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus. Este capabilă România anului 2014 să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă?

Fundaţia "George Manu"

Înştiinţare a Mănăstirii Petru Vodă cu privire la susţinerea demersurilor de canonizare a Părintelui Gheorghe Calciu

1. Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, împreună cu Prea Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu, următoarele:

Ca mulţi credincioşi din întreaga lume ortodoxă, credem că Părintele Gheorghe a fost un vas ales al Duhului Sfânt, din următoarele raţiuni:

-         prezenţa Duhului Sfânt în chip evident, permanent şi crescător în viaţa sa, cunoscută atât din propriile sale cuvinte şi fapte, cât şi din mărturiile tuturor celor ce l-au cunoscut, ale celor ce i-au fost fraţi de suferinţă şi ale celor ce i-au fost ucenici;

-         preoţia de înaltă trăire, demonstrată şi prin activitatea misionară, de zidire duhovnicească, de cateheză şi de duhovnic;

-         activitatea apologetică – mărturisirea curată şi însutit roditoare a credinţei ortodoxe, profunzimea şi sfinţenia scrierilor sale, ce consună cu toată literatura Duhului Sfânt prin substanţa celor propovăduite, şi aportul său personal la patristica ortodoxă;

-         pătimirile vreme de 22 de ani în temniţe – chinurile duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti îndurate pentru mărturisirea credinţei ortodoxe şi asumarea lor ca jertfă de bunăvoie pentru dragostea de Hristos;

-         impactul asupra întregii lumi creştine şi importanţa Părintelui Gheorghe ca mărturisire apostolică şi simbol al demnităţii umane;

-         prezenţa Duhului Sfânt (manifestat prin pacea harică, buna mireasmă, revelaţii, vindecări trupeşti, despătimiri, exorcizări) întru pomenirea numelui său şi întru sfintele sale moaşte, arătat prin ajutorul dumnezeiesc grabnic pe care îl primesc oamenii care se i roagă, fie la mormânt, fie de departe;

Din aceste considerente, împreună cu mulţimea de credincioşi din ţară şi de peste hotare, încă din clipa mutării sale la Domnul l-am cinstit, săvârşind în fiecare zi parastase şi rugăciuni la mormântul său şi în sfânta biserică, cu tămâieri, cântări şi închinare ortodoxă, ca unui sfânt părinte, cu înţelegerea mărturisită mai sus: „cinstim pe sfinţi prin viu grai, prin scris, în gândire, în jertfe duhovniceşti, în biserică, în sfintele icoane” (Sinodiconul Ortodoxiei).

Oricine doreşte să participe cu mărturisirea sa la întocmirea unui dosar de canonizare este rugat să trimită materialul său pe adresa Mănăstirii Petru Vodă[1].

Integral la: Mănăstirea Petru Vodă

 

Putin decretează mobilizarea

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a emis decretul privind mobilizarea cetățenilor în rezervă pentru instruirea militară pe un termen de două luni.

Potrivit decretului, citat de unian.net, cetățenii în rezervă ai Federației Ruse sunt mobilizați în scopul instruirii militare în cadrul forțelor armate rusești, Ministerului de Interne, organelor Pazei de Stat și Serviciului Federal de Securitate.

Sursa:

EUROTV

Părintele Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin „înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: „Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfintii Apostoli Petru şi Pavel

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  

Iubiţi credincioşi,   Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.