Crucea lui Iulian Traşă. Poarta către cer

Crucea în orizontul vertical al fiinţei. Poarta către cer

Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune.
Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ.
Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei.
Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce.
“L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate.
Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort.
Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ.
Iar rugăciunea e asta:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Iulian Traşă / Ziaristi Online (Foto: Viorel Almajanu/ AdPlayers)

Fara cuvinte.
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!
Hristos a Înviat!

Cititi si:
Vremea prigoanei

Naţionalismul şi otodoxismul stau în realitatea lui Dumnezeu şi asta încurcă propunerile de realităţi ale celorlalţi pentru aceeaşi singură lume. De aici vine prigoana.
O realitate care contribuie la asta este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie. Propunerea lor este controloarea unei construcţii exacte a acestei lumi. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba sau cu bâta, târâş-grăbiş, se cheamă ortodox, fundamentalist, legionar, taliban ortodox, nebun, psihopat, nevrozat etc. În fapt omul nu vrea decât să fie liber.
Tratamentul la care sunt supuşi oamenii care se împotrivesc sistemului este unul de teroare psihică. Când s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au vazut că de acolo din ceruri, din Biserica Învingătoare, sfinţi ai temniţelor comuniste şi nu doar ei luptă mai abitir, prin lucrările Lui Dumnezeu, decât dacă ar fi trăit, securitatea mai veche sau mai nouă şi-a orientat atacul spre mintea şi inima omului. Un suflet pierdut în lumea asta este un suflet câştigat de forţele răului. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Sofian Boghiu, iadul este pe acest pământ şi în acest pământ.

Integral la Iulian Traşă: Strigătul mut din Grădina Maicii Domnului

SFANTUL IOAN MAXIMOVICI (+2 IULIE): DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

“Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi - şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu - adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.

 

 (din lucrarea Sfântului Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

Stefan cel Mare si Sfant a zavorat ,,Poarta crestinatatii’’ in fata paganilor. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475): "Vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca"

Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată ,,poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.

Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. Vom vedea că în epocă, victoria a avut o mare însemnătate. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan, vorba poetului ,,câtă frunză, câtă iarbă.’’ Conform cronicarului Grigore Ureche, turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa, în timp ce armata moldovenească număra numai 40.000 moldoveni la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei –  5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul, regele Ungariei. Acesta a fost ,,ajutorul’’ oferit de creştini lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor ,, împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia.’’

POST ŞI RUGĂCIUNE

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Iorga spune că toţi ,,se legară a posti patru zile cu pâne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.’’
Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat!

MEŞTEŞUGUL LUI ŞTEFAN ŞI VICTORIA

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi cu vitejia ci cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica  hărţuirii şi înfometării, a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor, aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. ,,Satele erau o grămadă de dărâmaturi; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului.

Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, într-o zonă mlăştinoasă între păduri. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea tunurilor, cailor si zecilor de mii de păgâni.

Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni.
În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. ,,Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu.’’  Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat.

Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că ,, foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate.’’

ŞTEFAN – PRINCIPELE CREŞTINĂTĂŢII

Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci şi de cei turci. Un turc spunea că  ,,niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.’’

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. Ştefan numeşte Moldova ,,poarta creştinătăţii’’ şi cere ajutor creştinilor spunând că dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în pericol. ,,Din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede clar că pentru conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită.  Ştefan era numit ,,principe al creştinităţii’’ de către Papa Sixt al IV-lea. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat, spunea acesta că  lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi  petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.

Din nefericire, Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui, prin Ştefan şi eroii săi, oştirile ce cuceriseră Constantinopolul, astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.

Referinţe bibliografice:

• Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Minerva, 1904
• Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Iaşi, Editura Trinitas, 2007
• Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961
• www.ro.wikipedia.org

de Tudora Niculae, www.foaienationala.ro

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei. 

 

Sursa: 

http://stefancelmare.ro/

Balada haiducului Andrei Budac din stravechea Tara a Fagarasului

Foaie verde siminic, auzit-aţi de-un voinic?

Foaie verde de secară, de Budac din Cârţişoară.

El de tinerel băiat, tot prin codrii a umblat.

Da-ntr-o zi pe înserat, Budac a intrat în sat.

I-o vint dor de şezătoare şi de crâşmuţa din vale.

- „Aşa-mi vine câteodată dor de mamă şi de tată,

Aşa-mi vine uneori dor de fraţi şi de surori.

Foaie verde foi mărunte, vine Budac de la munte

Şi intră la sora-n curte.

Şi din curte intră-n casă:  -Să-mi fii soră sănătoasă!

- Şi tu frate sănătos, de-unde-mi vii şi unde-ai fost?

- Vin, soro, din codru des şi-am vint să te mai văz

Vin din codru încheiat, jendarii nu m-or aflat.

Vin din codru înverzit, jendarii nu m-or găsit.

Sora lui din grai grăia: - Du-te, frate, nu mai sta

Că jendarii-s cât colea. Te-or prinde şi te-or puşca.

Că şi aseară au fost în sat şi de tine-au întrebat:

N-aţi văzut pe Andrei Budac? Dară ei nu te-au trădat.

- Nu te teme, sora mea, că pe mini nu m-or puşca.

Lasă-i soro, poa să vie, nu mi-e frică nici de-o mie.

C-am umblat pe munţi  ascuns şi jendarii nu m-or prins.

Între timp, iată-a venit vărul lui cel mai iubit

Şi-mpreună au plecat la crâşmuliţa din sat.

La ora nouă pe seară Budac iese pân-afară.

Atunci vărul lui iubit puşca de gloanţe-o golit.

Cât era la ora zece, Budac se gătea să plece

Ca să treacă peste vale la mândruţa-n şezătoare.

Când era să treacă valea, cinci jendari îi ţineau calea.

Iar Andrei Budac îndată îşi lua puşca să tragă.

Când cocoşu-a slobozit , puşca lui nu a troznit

Şi la văr-so  a gândit,

Lăcomia vărului l-a trădat jendarului.

Jendarii nu-l cunoştea pân-ce vărul nu-l striga...

Când era la cap de punte, gloanţele-l străpung în frunte,

Prin inimă şi ficat. Şi Budac jos a picat

Lâng-o salce răsturnat.

Şi cădea Budac, cădea alături cu valea

Şi grăia plin de durere:  - Mulţumescu-ţi ţie vere,

Că eu rău nu am făcut, făr-bine cât am putut.

Am luat de la bogaţi de am dat la cei săraci.

Frunză verde izmă creaţă, când s-a făcut dimineaţă,

Adânc mormânt îi săpară, feciorii din Cârţişoară.

Să aşeze-n el frumos, trupşor de haiduc vânjos.

La trei zile satu-o vint să-l petreacă la mormânt.

Urlă câinii-n sat şi latră, pe Budac îl duc la groapă,

Iar acolo-l înconjor cu flori roşii de bujor

Şi cum stau şi îl privesc, lacrime fierbinţi pornesc

Şi se scurg în jos potop, peste fier de târnăcop.

Plânge-l mamă, plânge-l tată, că nu-l mai vezi niciodată,

Plânge mamă şi-l jeleşte, plânge satu de vuieşte.

Plânge, plânge mândru soare, prin pădure căprioare,

C-aşa i-o fost dat să moară lui Budac din Cârţişoară.

Sursa: Traian Cânduleţ şi Ilie Costache, Cârţişoara. Personalităţi, volumul II, Editura  Pim, 2002

O precizare necesară din parte Fundaţiei George Manu: luciditate şi realism în loc de manipulare şi ură. Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii?

Un nou scandal aprins în mod artificial ocupă rubricile de ştiri ale ultimelor zile. Mobilul său real a fost aducerea pe tapet a unui pretext pentru declanşarea unei campanii de presă şi crearea unei atmosfere de presiune asupra aleşilor naţiunii care urmează să dezbată controversatul proiect de lege antilegionar (reamintim aici, printre altele, şi criticile justificate din avizul Guvernului). Pretextul căutat a fost găsit cu uşurinţă. Un călugăr de la mănăstirea Petru Vodă, certat cu disciplina (a se vedea şi dezgroparea de către el, din proprie iniţiativă, fără încuviinţarea obştii de la Petru Vodă, a osemintelor părintelui Gheorghe Calciu, în ciuda dorinţei testamentare a acestuia) şi cunoscut pentru exagerările sale, a afirmat la o comemorare că Mişcarea Legionară ar fi “o lucrare a Duhului Sfânt”.
Aşadar, un călugăr controversat şi în cercuri naţionaliste şi creştine, care nu se reprezintă decât pe sine, face o afirmaţie stridentă care contravine atât disciplinei Bisericii, cât şi scrierilor legionare, unde nu poate fi găsită ca atare.
Concluzia unora? Un prilej numai bun pentru a declanşa un val de indignare în presă. S-au stârnit aprehensiuni şi emoţii negative cu scopul de a înfiera cu mânie “antifascistă” (exact ca în anii 1945-48) crezul unei generaţii de elită a României, a cărei singură vină a fost că L-a iubit  mai presus de orice altceva pe Hristos şi imediat după aceea neamul românesc, pregătind astfel terenul unei noi şi abuzive interziceri a acestui crez care iată, tot nu vrea să moară.
Să fie la mijloc nebunie, sau altceva?
La modul plin de ură şi manipulare în care este pusă problema de către unii, care instrumentează cu abilitate şi cazul de faţă, legionarismul s-ar încadra mai curând în sfera patologicului şi a iraţionalului. România ar fi chipurile ameninţată de nişte nebuni primejdioşi. În atari condiţii, ei ar trebui supuşi mai degrabă rigorilor psihiatriei şi cămăşilor de forţă decât unei legi care pretinde să condamne o atitudine de … sminteală cu un pretins potenţial de ameninţare. Ar fi ca şi cum s-ar condamna penal, în scop “profilactic”, paranoia sau schizofrenia!
Dacă însă lucrurile nu stau aşa -şi toată lumea e de fapt conştientă de aceasta- atunci nădăjduim că România democratică a anului 2014 va fi capabilă să dea dovadă de luciditate, raţiune, corectitudine şi respect pentru legalitate. Am dori să credem că nu ne mai aflăm în anii 1945-48, când delictul de opinie era înfierat fără drept de apel, prin sentinţe apodictice şi crearea unei atmosfere de intimidare, fiind pe urmă sancţionat cu ani grei de puşcărie, fără posibilitatea unei apărări echitabile.
România anului 2014 este şi trebuie să rămână un stat de drept!
În asemenea condiţii, folosirea ca pretext a afirmaţiilor unui călugăr care nu face parte din nicio organizaţie (statutul său de monah nu îi permite implicarea politică) pentru a justifica interzicerea tuturor grupărilor cu simpatii legionare are un caracter de-a dreptul aberant. Declaraţiile sale pot aduce cel mult prejudicii de imagine celor care pot fi asociaţi într-o oarecare măsură cu el. Dar de la un caz izolat şi până la consecinţe penale cu caracter general e o cale extrem de lungă, care nu poate fi străbătută cu uşurinţă rămânând în acelaşi timp în cadrul normelor unui stat de drept.
Pentru informarea opiniei publice româneşti, dorim să facem următoarea precizare. În România de azi sunt etichetaţi drept “fascişti” şi “extremişti de dreapta” toţi aceia care privesc cu apreciere spre exemplele de atitudine morală ale celor supranumiţi “sfinţii închisorilor”. Firul călăuzitor al acestor români din ziua de azi, care se intenţionează a fi reduşi la tăcere, este prin urmare fundamentat pe o mărturisire de credinţă profund creştină formulată de însuşi Valeriu Gafencu, personajul-simbol al acestor sfinţi ai închisorilor: “Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!”
Aşa vorbeşte oare un “extremist de dreapta”? Diferenţa între o asemenea atitudine şi “extrema dreaptă” din occident, lipsită de orice Dumnezeu, e ca de la cer la pământ! Şi totuşi, în societăţile cu adevărat democratice, o mulţime de partide de “extrema dreaptă”, oricât de imorale, au dreptul de a se manifesta public, în virtutea principiilor democratice şi ale statului de drept.
Numai în România totul e altfel. Nu asemenea grupări reprezintă principala problemă, ci cultul unor români care s-au comportat cu sfinţenie în rezistenţa lor morală şi spirituală la tăvălugul comunist.
Oare prin mediatizarea acestui caz al monahului de la Petru Vodă nu se urmăreşte mai curând intimidarea ierahiei şi a clerului Bisericii care ar dovedi înclinaţii de simpatie sau înţelegere pentru aceste repere naţionale, care s-au întâmplat să fie legionari? Adică preoţii să nu mai aibă dreptul moral şi legal să slujească parastase şi să ţină cuvântări în memoria celor care s-au jertfit pentru Dumnezeu şi neam sub teroarea comunistă?
Nu cumva am asista atunci tocmai la o sinistră restauraţie a terorii ideologice comuniste, ca în anii de tristă amintire în care sute de mii de români înfundau temniţele doar pentru aderenţa lor neclintită la o serie de valori de ordin spiritual? Va birui oare din nou aceeaşi ură de tip bolşevic de acum aproape şapte decenii, drapată atunci ca şi acum sub masca inatacabilă a “antifascismului”? Sau România poate dovedi totuşi că este un stat de drept care respectă normele europene în materie?
Cazul atât de mediatizat acum este de fapt  unul absurd şi fără nicio relevanţă pentru a arunca o lumină reală asupra raporturilor Mişcării Legionare cu credinţa creştină.
Spre cunoaşterea adevărului se pot consulta următoarele biografii de legionari preluate de pe http://www.fericiticeiprigoniti.net :
Dimitrie Bejan, Spiru Blănaru, Dumitru Bordeianu, Liviu Brânzaş, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Marcel Cazacu, Marcu Dumitru, Valeriu Gafencu, Alexandru Ghica, Nicolae Grebenea,  Radu Gyr, Tiberiu Henţea, Ioan Ianolide, Ilie Imbrescu, Alexandru Virgil Ioanid, Mihaela Iordache, Gheorghe Jimboiu, Ilie Lăcătuşu, Aristide Lefa, Mihai Lungeanu, George Manu, Zaharia Marineasa, Virgil Mateiaş, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Negruţiu, Zosim Oancea, Constantin Oprişan, Arsenie Papacioc, Justin Pârvu , Nicu Popescu-Vorkuta, Traian Trifan, Vasile Turtureanu, Petre Ţuţea, Dumitru Uţă, Constantin Voicescu
Pot fi priviţi aceşti oameni drept nişte “infractori”? Sunt valorile pentru care ei au suferit şi s-au jertfit “criminale”?  Cu siguranţă da, dar numai pentru mentalitatea bolşevică a unui trecut de tristă amintire, despre care speram că este definitiv apus. Este capabilă România anului 2014 să depăşească această mentalitate, sau riscă să repete greşelile unei ideologii criminale şi inumane cum a fost cea comunistă?

Fundaţia "George Manu"

Înştiinţare a Mănăstirii Petru Vodă cu privire la susţinerea demersurilor de canonizare a Părintelui Gheorghe Calciu

1. Noi, Mănăstirea Petru Vodă, mărturisim, împreună cu Prea Cucernicul Părinte Gheorghe Calciu, următoarele:

Ca mulţi credincioşi din întreaga lume ortodoxă, credem că Părintele Gheorghe a fost un vas ales al Duhului Sfânt, din următoarele raţiuni:

-         prezenţa Duhului Sfânt în chip evident, permanent şi crescător în viaţa sa, cunoscută atât din propriile sale cuvinte şi fapte, cât şi din mărturiile tuturor celor ce l-au cunoscut, ale celor ce i-au fost fraţi de suferinţă şi ale celor ce i-au fost ucenici;

-         preoţia de înaltă trăire, demonstrată şi prin activitatea misionară, de zidire duhovnicească, de cateheză şi de duhovnic;

-         activitatea apologetică – mărturisirea curată şi însutit roditoare a credinţei ortodoxe, profunzimea şi sfinţenia scrierilor sale, ce consună cu toată literatura Duhului Sfânt prin substanţa celor propovăduite, şi aportul său personal la patristica ortodoxă;

-         pătimirile vreme de 22 de ani în temniţe – chinurile duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti îndurate pentru mărturisirea credinţei ortodoxe şi asumarea lor ca jertfă de bunăvoie pentru dragostea de Hristos;

-         impactul asupra întregii lumi creştine şi importanţa Părintelui Gheorghe ca mărturisire apostolică şi simbol al demnităţii umane;

-         prezenţa Duhului Sfânt (manifestat prin pacea harică, buna mireasmă, revelaţii, vindecări trupeşti, despătimiri, exorcizări) întru pomenirea numelui său şi întru sfintele sale moaşte, arătat prin ajutorul dumnezeiesc grabnic pe care îl primesc oamenii care se i roagă, fie la mormânt, fie de departe;

Din aceste considerente, împreună cu mulţimea de credincioşi din ţară şi de peste hotare, încă din clipa mutării sale la Domnul l-am cinstit, săvârşind în fiecare zi parastase şi rugăciuni la mormântul său şi în sfânta biserică, cu tămâieri, cântări şi închinare ortodoxă, ca unui sfânt părinte, cu înţelegerea mărturisită mai sus: „cinstim pe sfinţi prin viu grai, prin scris, în gândire, în jertfe duhovniceşti, în biserică, în sfintele icoane” (Sinodiconul Ortodoxiei).

Oricine doreşte să participe cu mărturisirea sa la întocmirea unui dosar de canonizare este rugat să trimită materialul său pe adresa Mănăstirii Petru Vodă[1].

Integral la: Mănăstirea Petru Vodă

 

Putin decretează mobilizarea

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a emis decretul privind mobilizarea cetățenilor în rezervă pentru instruirea militară pe un termen de două luni.

Potrivit decretului, citat de unian.net, cetățenii în rezervă ai Federației Ruse sunt mobilizați în scopul instruirii militare în cadrul forțelor armate rusești, Ministerului de Interne, organelor Pazei de Stat și Serviciului Federal de Securitate.

Sursa:

EUROTV