Stareţul Mănăstirii Petru Vodă, Pr. Hariton Negrea – Despre credinţa sutaşului şi necredinţa contemporanilor

Părintele protosinghel Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, vorbind despre credinţa sutaşului /centurionului din Capernaum şi necredinţa contemporanilor noştri.

Sursa: Manastirea Petru Voda

Iulian Traşă: De ce am murit. Scrisoarea către lume a fondatorului Imagoo: De mii de ani tăcem din gură

Într-o zi, obosit după câteva nopţi nedormite si scris încontinuu, cum ni se întâmplă multora dintre noi, cei care citim aceste rânduri, tânărul creator de publicaţii de mare succes, Iulian Traşă, a vrut, cu inima plină de bucurie, să arate şi celor apropiaţi la ce a lucrat în ultimele zile. Rezultatul a fost internarea lui forţată “la 9″, cu “diagnosticul” de “delir mistic”. “Tratamentul” la care a fost supus – un om a cărui singură “boală” era dragostea de Dumnezeu şi neam – i-a provocat puternice dureri de inimă şi o congestie cerebrală cu şiroaie de sânge, de neoprit, revărsate pe nas până când a intrat în stare de inconştienţă. “Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral.” Au urmat, apoi, alte atacuri cerebrale.
Eliberat după o perioadă din spitalul clinic de psihiatrie “Alexandru Obregia”, Iulian a rămas sub observaţia familiei sale cu obligaţia de a i se administra în continuare o serie de medicamente foarte tari ce ar fi urmat “să-i cureţe gândurile”. Încet-încet şi-a revenit din stadiul de “legumă”, mai ales după ce a început să ia medicamentele cu o mână şi să le arunce cu alta. A reuşit să “evadeze” din mediul recluzionar unde fusese abandonat şi să-şi reia activitatea publicistică, întorcându-se la Bucureşti.
În ciuda succesului enorm adus de mintea sa – inclusiv în afaceri -, unor nume “grele” din media şi publicitate, ultimul său “loc de muncă” pe acest pământ a fost acela de “content editor” pentru Mediafax. Adică transmitea articole, ştiri şi reportaje, plătite “la bucată” şi fără drept de semnătură, unor fătuci care decideau dacă acestea intră, sau nu, pe fluxul agenţiei Mediafax. Tare, nu?
Într-o zi de Duminică, la puţin timp de la revenirea sa între “colegi”, inima i-a cedat. A murit, singur, la 35 de ani, într-un apartament de mâna a doua închiriat în zona bulevardului Basarabiei, unde se bucura că nu are “geamuri termopan”. “Am rame de lemn, ca odinioară…”
Am aflat de trecerea sa la cele veşnice săptămâna trecută, miercuri, prea târziu pentru a-l mai însoţi pe ultimul drum, la înmormântarea care a avut loc în dimineaţa aceleiaşi zile, de 2 iulie 2014, departe de prieteni, în satul Peretu din Teleorman. Duminică după amiază, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, i-am auzit strigarea. Gândindu-mă brusc la el, am încercat în aceea zi să-l sun în câteva rânduri. O ciudată ispită puternică m-a impiedicat.
Aş putea să spun multe despre tot ce a trăit Iulian în ultimul an de zile. Dar mă opresc aici. Ceea ce este cel mai important, e faptul că Iulian le-a trecut pe toate cu mucenicie. Şi aşa a şi plecat. Pentru că, după părerea mea, cauza morţii sale se datorează medicaţiei impuse de “tratamentul” pentru “delir mistic”. Dumnezeu e mare şi le vede pe toate, aşa că nu mă îndoiesc că va avea grijă şi de sufletul robului său Iulian, cautătorul Adevărului.
“Victore, dacă păţesc ceva să publici textul ăsta pe Ziaristi Online”. Imi fac datoria de onoare. Dumnezeu sa te odihnească în pace, suflete bun!

De mii de ani tăcem din gură

Tăcem din gură
Radu Gyr
Din tot, ne-a mai rămas aieve,
Acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatra dură
Cu pumnii strânşi tăcem din gură.
Tăcem, parc-am tăcea de veacuri
Ca nişte funduri vechi de lacuri.
Şi ferecaţi în bezna sură,
De mii de ani, tăcem din gură.
Ei: ziduri, lanţuri, temnicerii,
noi, numai cremenea tăcerii.
Ei, biciuri cu bătăi şi ură,
noi, uriaş îngheţ pe gură.
Deasupra vremii şi genunii,
Tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură,
Tăcem mereu, tăcem din gură.
Ne linge frigul pe ciolane,
Ei, foame, cuie şi ciocane
Şi orice zi e-o muşcătură
Scrâşnind din dinţi, tăcem din gură.
Tăcem ca lacătul pe uşe,
Tăcem ca focul sub cenuşe,
Tăcem… dar noaptea sub celule,
Vuiesc torente nesătule.
Un zgomot bubuie departe,
Se darmă parcă ziduri sparte
Şi parcă lanţuri cad în zgură.
Noi aşteptăm, tăcem din gură.

Cu Radu Gyr în celulă

M-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat dacă a auzit de Radu Gyr. Trecuseră câteva zeci de minute de discuţie cu psihologul clinician. Tot ce-i spuneam nota cu precizie ca şi cum lucrurile din trecutul meu urmau să se îndrepte din stiloul lui scump. Pentru că, la fiecare cuvânt scris, aruncam ochii de pe foaie pe geam, azvarlindu-l, pe el, cuvântul scris de clinician, se hotarî să închidă geamul. Era mai nervos şi mai neliniştit decât mine. Veneam dupa patru zile de închisoare în camera condamnaţilor nebuni, înbuibat de pastilele lor halucinogene, iar în dimineaţa aceea mă trezisem cu o hemoragie puternică, sângele curgând şiroaie din nas pe întreaga podea. M-am gândit apoi, după câteva luni, că ala trebuie să fi fost primul atac cerebral. Zic primul, pentru că, au mai urmat câteva hemoragii şi un puternic atac cerebral la aproape cinci luni după externare. M-am aşezat comod pe scaunul terapeutic şi am continuat să-i vorbesc de Gyr: când era în închisoare, îi spuneam clinicianului, slăbise atât de tare încât nu mai putea merge pe picioare şi atunci era dus de altcineva în cârcă. Suferind cum era a întâlnit un cunoscut pe culoarele închisorii care l-a recunoscut şi l-a întrebat: Ce faci moşule? Zâmbind i-a răspuns: Eu moş? Cocoş când e vorba de duşmanul roş! Asta era şi una din glumele preferate ale mele şi ale iubitei mele când începea să ne meargă mai rău. Eu moş?, zicea unul dintre noi şi râdeam amândoi.

Integral, conform ultimei dorinţe a lui Iulian Traşă, la Ziaristi Online

A cazut o stea - Vasile Boroneanţ, eminent profesor, arheolog şi camarad al luptei anticomuniste, premiat de Academia Română pentru cartea sa de memorii “Dusman de clasa”

In dimineata zilei de joi, 3 iulie 2014, a plecat la Domnul Vasile Boroneant.
Vasile Boroneant (foto dr.): arheolog, doctor in istorie, fost director al Muzeului de Istorie al Bucurestilor si Presedinte al Federatiei Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti, detinut politic timp de 10 ani in temnitele Jilava, Vacaresti, Lugoj, Aiud, Salcia. La 80 de ani, in 2011, Muzeul Judetean Teleorman i-a dedicat o lucrare IN HONOREM. Profesorul Boroneant este cunoscut si pentru descoperirea unor elemente de scriere dacică pe mandibule de cal şi a unor reprezentari de sfinţii din primii ani ai crestinismului, la Chitila.

Născut pe 28 decembrie 1930 la Conop, judeţul Arad si Licenţiat al Facultaţii de Istorie a fost arestat pe 9 iunie 1954 şi condamnat în luna decembrie de Tribunalul Militar Bucureşti la 16 ani de muncă silnică pentru trimiterea unui memoriu în străinătate, în timpul festivalului din 1953 (memoriul fusese înmânat unui francez, care, fiind agent K.G.B., l-a predat Securităţii). A trecut pe la Ministerul de Interne, Uranus, Malmaison, Jilava, Lugoj, Gherla, Aiud (în Zarcă, la fabrică, în celular), Salcia şi Văcăreşti, unde a fost internat în spital în ultima perioadă de detenţie. A fost eliberat pe 19 iunie 1964, pe baza Decretului de graţiere nr. 411, se scrie in Dictionarul detentiei realizat de Cicerone Ioanitoiu si  disponibil la Procesul Comunismului.

Dumnezeu să-l odihneasca de-a dreapta Sa!

Sursa:

MARTURISITORII

Sfintii inchisorilor - Parintele Nicolae Grebenea

Parintele Nicolae Grebenea este unul dintre parintii care au marturisit Adevarul si iubirea de neam, in inchisorile comuniste. Nascut in ziua de 25 octombrie 1905, in localitatea Rasinari, si trecut la cele vesnice in ziua de 2 iulie 2006, parintele Nicolae Grebenea a patimit vreme de peste 23 de ani in inchisorile comuniste din Galati, Ploiesti, Aiud, Baia Sprie, Nistru, Iasi si Jilava.

Parintele Iustin Parvu, care l-a cunoscut bine pe parintele Nicolae Grebenea, avea sa spuna: "Din felul in care a trait si a actionat sub toate regimurile de pana azi, putem spune ca la ora actuala, parintele Grebenea intruchipeaza una dintre cele mai frumoase vieti de traire si de lupta crestina. Avem foarte multe de invatat de la dansul. Intai de toate, perseverenta in adevar, curaj, dreptate, corectitudine, disciplina in gandire si o profunda convingere religioasa."

Parintele Nicolae Grebenea

Parintele Nicolae Grebenea s-a nascut in ziua de 25 octombrie 1905, in localitatea Rasinari, langa Sibiu. Tatal sau, cioban de meserie, era originar din localitatea Grebenea, din Macedonia. Dupa ce termina scoala primara, in satul natal, avandu-l ca profesor de istorie pe parintele Emilian Cioran, tatal renumitului filosof roman, tanarul Nicolae isi indreapta pasii spre Academia de Teologie din Sibiu, unde va studia sub indrumarea parintelui Dumitru Staniloae; studiile de teologie si le va definitiva insa, ceva mai tarziu, la Facultatea de Teologie din Cernauti.

In anul 1930, dupa ce isi incheie studiile superioare, tanarul teolog este randuit profesor de religie, in cadrul scolii generale din localitatea Lupeni. Tot in aceasta perioada, tanarului Nicolae ii va fi incredintata sarcina de a organiza local miscarea crestina Oastea Domnului.

In anul 1934, el se va inscrie la Scoala Militara din Ploiesti, in cadrul sectiei de infanterie. Peste patru ani, Nicolae Grebenea va fi eliberat din armata, incheindu-si stagiul militar cu gradul de sublocotement. Mai apoi, intre anii 1936-1938, el va fi trimis in parohia Bicazu Ardelean, in judetul Miercurea Ciuc, pentru a organiza viata bisericeasca.

In anul 1936, la varsta de 31 de ani, tanarul Nicolae Grebenea este ales membru al Miscarii Legionare. Cu aceasta ocazie, in satul Bicazu Ardelean el va organiza un prim grup legionar, alcatuit din doisprezece membri. In scurta vreme, el va fi ales secretar al legionarilor din judetul Bacau, iar mai apoi primar in localitatea Slanic Moldova. Nicolae Grebenea se va casatori cu Silvia Davidescu, impreuna cu care, in data de 15 septembrie 1940, va primi de la Dumnezeu un copil, anume pe Mariana.

Nicolae Grebenea va fi arestat de comunisti in data de 12 februarie 1942, iar mai apoi, dupa indelungate anchete savarsite la sediul din Bucuresti, va fi trimis la inchisoarea din Aiud, unde va petrece 18 ani. Dupa o perioada petrecuta in inchisoarea din Aiud, el va fi adus la cea din Ploiesti, pentru ca mai apoi sa fie trimis iarasi la Aiud. In mina de plumb din Baia Sprie, marturisitorul Grebenea se va intalni cu parintele Iustin Parvu.

Dupa o rejudecare a cazului, avuta loc la Iasi, el va fi trimis iarasi la inchisoarea Aiud, unde va petrece multe zile in regim de izolare si aspre conditii. Cu aceasta ocazie, el ii va intalni si pe urmatorii marturisitori: parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Radu Gyr, Nichifor Crainic etc.

Parintele Iustin Parvu, care l-a cunoscut pa parintele Nicolae Grebenea in inchisoare, avea sa spuna despre acesta: "Pentru dragostea pe care o are pentru adevar si pentru Dumnezeu, pentru sfintia sa e tot una; ca vorbeste cu cel mai mare dusman al vietii lui sau al vietii neamului lui, parintele este acelasi... deschis, curat, frumos la suflet, elegant in raspuns, de cea mai inalta tinuta academica, drept pe toata linia, atat cu vrajmasii, cat si cu oricine altcineva."

In data de 28 iulie 1964, in urma decretului de eliberare a detinutilor politici, Nicolae Grebenea a fost eliberat din inchisoare. Dupa eliberare, in data de 1 octombrie 1964, el va fi hirotonit preot, in parohia Spini, localitatea Tarnava Mica, aflata la mica distanta de Blaj. In anul 1970, parintele Nicolae este numit preot in parohia Vladiceni, langa Piatra Neamt. Dupa anul 1978, parintele Nicolae se muta in Iasi.

Desi eliberat, securistii il vor urmari insa multa vreme, nu putine fiind necazurile pe care parintele le va patimi de la acestia. Astfel, cantaretul sau il va otravi, iar securistii il vor iradia, in data de 24 ianuarie 1980. Marginalizat, umilit, uitat, batjocorit, mutat si trimis din loc in loc, parintele Nicolae Grebenea nu a incetat pana in sfarsit sa fie un om rabdator si iubitor, infatisand o seninatate si o smerenie rara.

Parintele Nicolae Grebenea a trecut la cele vesnice in ziua de 2 iulie 2006. Mai inainte de adormirea in Domnul, parintele a apucat sa-si scrie memoriile, acestea vazand lumina tiparului in anul 1997, sub titlul de "Amintiri din intuneric".

Teodor Danalache

Sursa: Crestin Ortodox

Crucea lui Iulian Traşă. Poarta către cer

Crucea în orizontul vertical al fiinţei. Poarta către cer

Când omul s-a ridicat în două picioare a mai făcut un pas către Dumnezeu şi i-au rămas mâinile pentru împreunare în rugăciune.
Ridicarea cu un cap mai sus de orizont i-a deschis omului o poartă către cer, dar a rămas cu picioarele pironite în pământ.
Verticalitatea e înălţare prin moarte înţeleasă, inima omului aflându-se la mijlocul crucii formate de linia pământului, orizontală, şi linia cerului, verticală. De aceea inima e locul unde Dumnezeu trăieşte în om, iar omul trăieşte prin Dumnezeu. Este echilibru al fiinţei.
Mişcarea nehotărâtă a nebunului în faţă, în spate, în stânga, în dreapta este căutare de Dumnezeu pe drumul crucii, sufletul lui aflându-se la răscruce.
“L-ul” întors al rugăciunii în genunchi este înţelegerea trupului în relaţia cu Dumnezeu, dând pământului parte din picioare şi cerului mintea şi inima, iar culcatul la pământ al credincioşilor din faţa bisericii nu poate însemna decât recunoaşterea păcatelor în orizontul pământului şi iertarea lor de către Dumnezeu prin revenire la verticalitate.
Ce să mai vorbim de culcatul fiecărui om de peste noapte, şi răsucirea lui în căutarea locului sau despre odihna omului de peste zi în cercul de sprijin al celor 3 sau 4 picioare ale scaunului sau pe butu-rugă? Şi ce am putea zice despre popoarele migratoare, barbare sau mai bine despre statornicia ţăranului român în vatra satului aflată în vârful muntelui, în stânga, în dreapta sau la poalele lui? Nu pleacă de acolo nici mort.
Cu inima omul duce crucea cu el şi doar aşa poate petrece orice răscruce, alegerea drumului, oricare ar fi, făcându-se înainte de a călca prin răscruce. În felul ăsta drumul omului devine calea cerului: precum în cer aşa şi pe pământ.
Iar rugăciunea e asta:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Iulian Traşă / Ziaristi Online (Foto: Viorel Almajanu/ AdPlayers)

Fara cuvinte.
Dumnezeu sa-l odihnească în pace!
Hristos a Înviat!

Cititi si:
Vremea prigoanei

Naţionalismul şi otodoxismul stau în realitatea lui Dumnezeu şi asta încurcă propunerile de realităţi ale celorlalţi pentru aceeaşi singură lume. De aici vine prigoana.
O realitate care contribuie la asta este şi faptul că bazele serviciilor secrete mondiale îşi au originea în… masonerie. Propunerea lor este controloarea unei construcţii exacte a acestei lumi. Cine nu încape în această lume, cu voie sau fără voie, cu forţa, cu vorba sau cu bâta, târâş-grăbiş, se cheamă ortodox, fundamentalist, legionar, taliban ortodox, nebun, psihopat, nevrozat etc. În fapt omul nu vrea decât să fie liber.
Tratamentul la care sunt supuşi oamenii care se împotrivesc sistemului este unul de teroare psihică. Când s-au prins că teroarea fizică naşte martiri, când au vazut că de acolo din ceruri, din Biserica Învingătoare, sfinţi ai temniţelor comuniste şi nu doar ei luptă mai abitir, prin lucrările Lui Dumnezeu, decât dacă ar fi trăit, securitatea mai veche sau mai nouă şi-a orientat atacul spre mintea şi inima omului. Un suflet pierdut în lumea asta este un suflet câştigat de forţele răului. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Sofian Boghiu, iadul este pe acest pământ şi în acest pământ.

Integral la Iulian Traşă: Strigătul mut din Grădina Maicii Domnului

SFANTUL IOAN MAXIMOVICI (+2 IULIE): DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

“Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi - şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu - adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.

 

 (din lucrarea Sfântului Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

Stefan cel Mare si Sfant a zavorat ,,Poarta crestinatatii’’ in fata paganilor. Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către Principii creştini (25 ianuarie 1475): "Vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca"

Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt – o adevărată ,,poartă a creştinătăţii’’ cum o numeşte însuşi domnitorul – a obţinut o mare victorie împotriva otomanilor păgâni la 10 ianuarie 1475. Domnitorul mărturiseşte sincer că oastea păgânilor era mare, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, moldovenii s-au ridicat vitejeşte şi au stat împotriva mulţimii otomanilor.

Astăzi victoria de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 este văzută de unii ca un lucru minor. Vom vedea că în epocă, victoria a avut o mare însemnătate. Pregătirile pentru luptă au fost serioase atât într-o tabără cât şi în cealaltă. Armata otomană era mult mai numeroasă decât cea condusă de Ştefan, vorba poetului ,,câtă frunză, câtă iarbă.’’ Conform cronicarului Grigore Ureche, turcii împreună cu muntenii din Ţara Românească erau în număr de 120.000 având în fruntea lor pe Soliman Paşa, în timp ce armata moldovenească număra numai 40.000 moldoveni la care se adăugau 2000 de polonezi (leşi) trimişi de Cazimir – principele Poloniei –  5000 de secui şi 1800 de unguri trimişi de Matia Corvinul, regele Ungariei. Acesta a fost ,,ajutorul’’ oferit de creştini lui Ştefan după ce acesta din urmă le ceruseră să-i vină în ajutor ,, împotriva Otomanului şi puterii înspăimântătoare a acestuia.’’

POST ŞI RUGĂCIUNE

Aşa cum am arătat, sprijinul oferit de principii creştini era unul minor, numai că nădejdea moldovenilor n-a fost la aceştia ci la Bunul Dumnezeu. Iorga spune că toţi ,,se legară a posti patru zile cu pâne şi apă, dacă Dumnezeu va scoate din primejdie pământul ostenelilor lor.’’
Pregătirea lor nu era numai a unor oşteani ci şi a unor creştini, care se apărau împotriva păgânilor şi care apărau întreaga creştinătate. Credinţa şi nădejdea lor a însemnat mult, iar faptul că în fruntea oştirii şi a ţării se afla un domnitor binecredincios a însemnat şi mai mult. Dumnezeu a lucrat în mod minunat!

MEŞTEŞUGUL LUI ŞTEFAN ŞI VICTORIA

Cronicarul Grigore Ureche spunea că păgânii n-au fost învinşi cu vitejia ci cu meşteşugul: Ştefan a adoptat tactica  hărţuirii şi înfometării, a pârjolit iarba de au slăbit caii otomanilor, aşezările au fost părăsite astfel că otomanii nu găseau de unde să-şi ia provizii. ,,Satele erau o grămadă de dărâmaturi; focul pus, fără părere de rău, de ţeranii plecaţi la oaste, ale căror familii erau adăpostite departe în Ţara-de-Sus sau spre munte, nimicise căsuţele şi bordeiele. Necontenit se aşteptau care cu pâne de la munteni, căci Moldova nu voia să-şi hrănească duşmanii’’ spune istoricul Nicolae Iorga. Meşteşugul lui Ştefan nu s-a oprit aici, el a profitat  de avantajele oferite de teren şi de condiţiile oferite de vreme: mlaştini făcute de ploi, mocirle făcute în urma dezgheţului.

Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului Vaslui, la confluenţa Racovei cu râul Bârlad, într-o zonă mlăştinoasă între păduri. Există discuţii în continuare în privinţa plasării acestui loc, însă nu ne propunem să discutăm acum despre aceasta.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană înainta pe valea Bârladului pe o ceaţă care nu îngăduia să se vadă la mai mult de câţiva paşi. În locul unde pârâul Racovăţ se varsă în Bârlad făcând o mlaştină trecerea era greoaie şi primejdioasă. Podul de lemn nu era potrivit pentru a ţine greutatea tunurilor, cailor si zecilor de mii de păgâni.

Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. De pe malul drept al Bârladului, din marginea pădurii, mai mulţi oşteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând din trâmbiţe şi surle. Lucrurile s-au întâmplat aşa cum prevăzuse Ştefan: când au auzit otomanii trâmbiţele şi surlele, ei au crezut că vor fi atacaţi din partea aceea, asfel că o mare parte dintre păgâni s-au îndreptat în acea direcţie, găsind aici doar câţiva oşteni.
În schimb pe malul stâng al Bârladului se afla majoritatea oştenilor lui Ştefan. Când turcii au întors spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiţi năpraznic de armata moldovenească. ,,Iară dindărăt Ştefan Vodă cu oastea tocmită i-au lovitu.’’  Iorga aminteşte de faptul că secuii au fost călcaţi în picioare şi că s-au împrăştiat.

Spre deosebire de aceşti străini, care nu se luptau pentru ţara lor, ţăranii moldoveni ştiau ce-i poate aştepta dacă se vor retrage. Cronicarul polonez Ian Dlugosz spunea că ,, foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate.’’

ŞTEFAN – PRINCIPELE CREŞTINĂTĂŢII

Înfrângerea otomanilor a fost amintită nu numai de cronicarii moldoveni şi polonezi ci şi de cei turci. Un turc spunea că  ,,niciodată armatele turceşti n-au suferit un dezastru atât de mare.’’

După victorie, Ştefan a trimis o scrisoare mai multor conducători de state anuntându-i de victoria împotriva otomanilor păgâni. Ştefan numeşte Moldova ,,poarta creştinătăţii’’ şi cere ajutor creştinilor spunând că dacă ţara sa va cădea atunci toată creştinătatea va fi în pericol. ,,Din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

Felicitările n-au întârziat să apară, se vede clar că pentru conducătorii creştini din Europa vremii această victorie era una strălucită.  Ştefan era numit ,,principe al creştinităţii’’ de către Papa Sixt al IV-lea. Cronicarul polonez Ian Dlugosz îl considera pe domnul moldovean un bărbat demn de admirat, spunea acesta că  lui Ştefan ar trebui să i se dea stăpânirea lumii, el ar trebui să fie conducătorul oastei pe care principii europeni ar trimite-o împotriva otomanilor, deoarece, în timp ce ceilalţi principi trândăvesc şi  petrec timpul în petreceri sau în lupte mărunte între ei, Ştefan este singurul care a obţinut o victorie atât de strălucită împotriva unui duşman care părea de neînvins.

Din nefericire, Ştefan a primit doar felicitările, ajutorul nu a ajuns! Mai mult decât atât regele Ungariei, cel care fugise de la Baia cu o rană în dos (rană de laş)… şi-a asumat meritele victoriei obţinută de Ştefan! El a îndrăznit să scrie principilor europeni că victoria de la Vaslui a fost obţinută de Ştefan, „căpitanul său“. Din fericire, Ştefan cel Mare a ştiut să îşi apere renumele. Din nefericire, în afară de recunoaştere şi făgăduieli mincinoase, mai mult nu a putut primi de la apuseni. Europa, care scăpase prin Ştefan şi Moldova de la robia turcească, a lăsat mai departe pe umerii săi această luptă.

Se cuvine ca măcar să ştim şi să înţelegem că dacă Dumnezeu nu ar fi oprit la Vaslui, prin Ştefan şi eroii săi, oştirile ce cuceriseră Constantinopolul, astăzi toată Europa ar fi fost de mult turcită.

Referinţe bibliografice:

• Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Editura Minerva, 1904
• Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Iaşi, Editura Trinitas, 2007
• Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961
• www.ro.wikipedia.org

de Tudora Niculae, www.foaienationala.ro

Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supună şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire, în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman paşa beglerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi curtenii sus-numitului turc, şi toate popoarele din Romania, şi domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan beg, şi Ali beg, şi Schender beg, şi Grana beg, şi Oşu beg, şi Valtival beg, şi Serefaga beg, domnul din Sofia, şi Cusenra beg, şi Piri beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus-numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.

Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna lui mai, cu capul său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră, care e poarta creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul Domniei Noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mână cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.

Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan voievod, domnul Ţării Moldovei. 

 

Sursa: 

http://stefancelmare.ro/