Cuviosul Seraphim Rose: Care sunt semnele sfârşitului lumii? Modelul Părintelui Calciu în suferinţa pentru Hristos.

Este evident pentru orice crestin ortodox care este constient de ceea ce se intampla in jurul lui astazi, ca lumea se apropie de sfarsit. Semnele vremilor sunt atat de evidente incat s-ar putea spune ca lumea se prabuseste spre sfarsit.
Care sunt unele din aceste semne?
- Anormalitatea lumii. Niciodata asemenea manifestari si comportamente, ciudate si nefiresti, nu au fost acceptate ca un fel de a fi precum in zilele noastre. Uitati-va doar la lumea dimprejur: ce se gaseste in ziare, ce fel de filme ruleaza, ce este la televizor, ce anume gasesc oamenii ca este interesant si distractiv, la ce rad ei; este cu totul ciudat. Si sunt oameni care incurajeaza deliberat acestea, desigur, pentru folosul lor banesc, si fiindca aceasta este moda, caci exista o cerere anormala pentru acest fel de lucruri.
- Razboaiele si zvonurile de razboaie, fiecare tot mai rece si nemilos decat cel dinainte, toate fiind eclipsate de amenintarea razboi nuclear mondial de neconceput, care ar putea fi declansat prin atingerea unui buton.
- Raspandirea dezastrelor naturale: cutremure, si acum vulcani – cel mai recent formandu-se nu departe de aici, langa parcul Yosemite, in California centrala – care deja modifica tiparele climatice ale lumii.
- Centralizarea crescanda a informatiei si a puterii asupra individului, reprezentata in particular de noul si imensul computer din Luxemburg, care are capacitatea de a pastra dosare cu informatii despre orice om in viata; numarul sau de cod este 666 si este supranumit „fiara” de catre cei ce lucreaza la el. Pentru a facilita lucrul cu asemenea computere, guvernul american intentioneaza sa inceapa din 1984 eliberarea catre persoane unor carti de Asigurare Sociala cu un numar (aparent continand numarul de cod 666) imprimat pe mana lor drapta sau pe frunte – exact conditia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), in timpul domniei antihristului. Desigur, nu inseamna ca prima persoana care va fi imprimata cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar o data ce te vei obisnui cu aceasta, cine va putea rezista? Mai intai te vor antrena si apoi te vor face sa ii te inchini lui.
- Iarasi, cresterea numarului hristosilor falsi si al falsilor antihristi. Cel mai recent candidat doar in aceasta vara a cheltuit probabil milioane de dolari facand publicitate aparitiei sale iminente pe televizoarele intregii lumi, promitand sa prezinte in acel moment un „mesaj telepatic” tuturor locuitorilor lumii. In afara oricaror puteri oculte care ar putea fi implicate in asemenea evenimente, deja cunoastem destul de bine posibilitatile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio si mai ales prin televiziune, precum si faptul ca aceasta poate fi facuta de oricine ce poseda tehnologia de penetrare a semnalele normale de radio si televiziune, fara sa conteze cate legi ar putea fi impotriva.
- Primirea cu adevarat ciudata facuta noului film de care toata lumea in America vorbeste si il priveste: „E.T.”, care a facut ca efectiv milioane de oameni aparent normali sa isi exprime afectiunea si dragostea pentru erou, un „salvator” din spatiul extraterestru care este in mod evident un demon – o pregatire vadita pentru venerarea Antihristului ce va veni. (Si, incidental, recenzorul cinematografic al ziarului oficial al Arhidiocezei Grecesti din America, un preot ortodox, a recomandat din toata inima acest film ortodocsilor, spunand ca este un film minunat, care ne poate invata despre dragoste, si ca toata lumea ar trebui sa il vada. Este un contrast vadit intre oamenii care incearca sa fie constienti de ceea ce se intampla, si cei care se lasa purtati de dispozitia vremilor.)
As putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a va infricosa, ci de a va face constienti de ceea ce se intampla in jurul nostru. E mult mai tarziu decat ne inchipuim; Apocalipsa este acum. Si cat de tragic este sa vezi crestini, si mai inainte de toate tineri ortodocsi, cu aceasta tragedie incalculabila atarnandu-le deasupra capetelor, care cred ca pot continua ceea ce numesc ei o “viata normala” in aceste vremuri groaznice, luand parte pe de-a intregul la capriciile acestei generatii prostesti, adoratoare de sine, complet nestiutori ca “paradisul nebunilor” in care traim este pe punctul de se prabusi, cu desavarsire nepregatiti pentru vremurile deznadajduite care ne stau inainte. Nici macar nu mai este vorba de a fi un crestin ortodox “bun” sau “slab”, acum problema este: va dainui pana la sfarsit Credinta noastra? Cu multi, nu va dainui; Antihristul ce va veni va fi prea atragator, prea mult in duhul lucrurilor lumesti, incat majoritatea oamenilor nici macar nu isi vor da seama ca si-au pierdut crestinatatea inchinandu-i-se lui.
Totusi chemarea lui Hristos ni se face auzita; sa incepem a-i urma. Cea mai limpede exprimare in ziua de astazi a acestei chemari vine din lumea ateista inrobita, unde exista suferinta reala pentru Hristos si o seriozitate a vietii pe care noi o pierdem cu repeziciune sau am deja pierdut-o. Un preot ortodox din Romania, Par. Gheorghe Calciu, se gaseste acum aproape de moarte intr-o inchisoare comunista pentru indrazneala de a-i provoca pe tinerii seminaristi si studenti sa-si lase deoparte supunerea orbeasca fata de duhul vremilor si sa se apropie nevointelor pentru Hristos. Dupa ce vorbeste de goliciunea ateismului, el le zice tinerilor de astazi: “Va chem catre o lupta mult mai inalta, catre renuntarea deplina, catre un act de curaj ce sfideaza ratiunea. Va chem catre Dumnezeu. Catre Cel ce transcende lumea pentru ca voi sa puteti cunoaste un rai nesfarsit de bucurie duhovniceasca, raiul dupa care bajbaiti acum in iadul propriu, si pe care il cautati chiar si intr-o stare de revolta neintentionata… Iisus v-a iubit dintotdeauna, dar acum aveti optiunea sa raspundeti invitatiei Sale. Drept raspuns, sunteti hotarati sa mergeti si sa purtati rodul ce va dainui. Sa fiti propovaduitori ai lui Hristos in lumea in care traiti. Sa va iubiti aproapele ca pe voi insiva si sa ii faceti pe toti oamenii prietenii vostri. Sa declarati prin fiecare fapta dragostea aceasta fara de asemanare si netarmurita care l-a ridicat pe om de la starea de rob la cea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fiti prooroci ai acestei iubiri eliberatoare, care va va izbavi de toate constrangerile, redandu-va integritatea pe masura ce va jertfiti lui Dumnezeu.”
Par. Gheorghe, vorbind tinerilor care au putina inspiratie sa slujeasca Bisericii lui Hristos deoarece au acceptat parerea lumeasca (obisnuita si printre noi, in lumea libera) ca Biserica este numai o grupare de cladiri sau o organizatie lumeasca, ii cheama la o constienta mai profunda a Bisericii lui Hristos si a faptului ca “apartenenta formala” la ea este insuficienta pentru a ne mantui.
„Biserica lui Hristos traieste si este libera. In ea ne miscam si vietuim, intru Hristos Cel care este Capul ei. In El avem libertate deplina. In Biserica cunoastem adevarul si adevarul ne va face liberi (Ioan 8:32). Esti in Biserica lui Hristos de fiecare data cand il ridici pe cel cazut in intristare, ori cand faci milostenie celui sarac, si il vizitezi pe cel bolnav. Esti in Biserica lui Hristos cand esti bun si intelegator, cand refuzi sa te manii pe fratele tau, chiar si atunci cand ti-a ranit sentimentele. Esti in Biserica lui Hristos cand te rogi: <> Cand muncesti cinstit la slujba ta, intorcandu-te obosit seara acasa, dar cu zambetul pe buze; cand rasplatesti raul cu dragostea – esti in Biserica lui Hristos. Nu vezi, asadar, tinere prieten, cat de aproape este Biserica lui Hristos? Tu esti Petru si Dumnezeu si-a cladit Biserica Sa pe tine. Tu esti piatra Bisericii Sale impotriva careia nimic nu poate izbandi… Sa cladim biserici cu credinta noastra, biserici pe care nici o putere omeneasca nu le poate dobori, o biserica a carei temelie este Hristos… Simte-l pe fratele tau langa tine. Nu intreba niciodata: <> Mai degraba zi: <>.”

Sambata, 30 august, parastas la Codrul Fetea pentru luptătorii anticomunişti. Dr Teofil Mija - evocare a Centrului de Rezistenţă Anticomunistă

La monumentul din Codrul Fetea (judeţul Mureş), închinat eroilor martiri ai acestor locuri, care au constituit unul dintre primele centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, dupa 23 august 1944, va fi oficiat sambata un parastas.

În cadrul Centrului de Rezistenţă Armată Anticomunistă din Codrul Fetea au activat zeci de studenţi ai Universităţii din Cluj. Centrul a fost activ până în 1948, când a fost anihilat de Securitate. Sufletul acestei grupări, studentul medicinist Ion Golea, s-a reîntors în Codrul Fetea, în 1951, împreună cu un grup de luptători anticomunişti, paraşutaţi de avioane NATO, activând până în 1953, când au căzut prin trădare. Astăzi mai supravieţuieşte doar inginerul Aurel Ursu. Monumentul din Codrul Fetea a fost construit, în 2003, prin grija doctorului Teofil Mija şi a inginerului Aurel Ursu. În fiecare toamnă supravieţuitorii şi urmaşii luptătorilor merg să cinstească memoria eroilor martiri anticomunişti.

"Vom muri cu convingerea că, oricât de târziu, adevărul va ieşi la lumină, iar adevăraţii eroi martiri anticomunişti, şi nu cei inventaţi în laboratoarele Securităţii şi ale biroului de cadre al PCR vor fi aşezaţi la loc de cinste, spre gloria neamului românesc şi slava lui Dumnezeu!", imi declara regretatul doctor Teofil Mija, în anul 2007, când a participat pentru ultima oară la pomenirea camarazilor săi.

Postez aici un text evocator inedit despre Centrul de Rezistenţă Anticomunistă din Codrul Fetea, scris de doctorul Teofil Mija, unul din animatorii acestui grup de luptători şi păstrător fidel al memoriei rezistenţei. (Florin Palas)

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor. Reacţia de împotrivire s-a manifestat chiar de la primele contacte ale populaţiei ţării noastre cu hoardele bolşevice, care ne invadau ca să ne înrobească. Căci în drumul acestora spre Berlin, drum lung care a durat aproape un an şi apoi vreo alţi doi ani de întârziere la întoarcere, trecând tot prin ţara noastră - aceste armate băgau spaima în populaţie prădând, violând, jefuind şi distrugând tot ce le ieşea în cale.

Primele nuclee de împotrivire faţă de aceşti cotropitori au apărut sub forma unor gărzi naţionale înfiinţate în satele pe unde se scurgeau aceste armate spre Berlin. Scopul acestor gărzi era apărarea populaţiei şi a gospodăriilor împotriva invadatorilor. Cei ce au înfiinţat aceste gărzi în regiunea Târnavelor au fost studenţii localnici. Alături de noi, au participat şi bătrânii satelor, invalizii de război şi băieţii peste 15 ani, restul bărbaţilor fiind pe front. Pot afirma că începutul luptei armate şi a rezistenţei anticomuniste în ţara noastră a coincis cu înfiinţarea acestor gărzi naţionale. Organizarea, dotarea cu armament şi apropvizionarea cu alimente a primelor centre de rezistenţă armată din ţară a început odată cu apariţia primelor grupuri de militari voluntari din Armata naţională de la Viena, care au fost paraşutaţi şi răspândiţi în majoritatea regiunilor ţării.

Grupul nostru de studenţi târnăveni, în frunte cu Ionel Golea, eroul martir condamnat la moarte şi executat la Jilava în 3 noiembrie 1953, cel mai bun prieten al meu, am înfiinţat împreună primul centru de rezistenţă armată din Codrul Fetea (dacă nu primul din ţară, în mod sigur printre primele). Cătunul de pe hartă numit Fetea se află în cel mai mare codru din regiunea Târnavelor, între Sighişoara, Dumbrăveni, Mediaş, Sibiu şi Agnita. Este mărginit de vreo 15 comune, la distanţă de 8-10 km de centrul lui, sate pe care le-am organizat ca puncte de sprijin şi aprovizionare cu zeci de familii colaboratoare.

Inamicului i-ar fi fost imposibil să pătrundă până la locul unde aveam noi depozitul de armament şi de alimente, nefiind căi de acces decât prin pădure, ştiute numai de noi. Secretul acestui Centru a fost păstrat până la arestările masive de după 15 mai 1948, când unii dintre arestaţii din Sighişoara, torturaţi în timpul anchetelor de la Securitate peste limita suportabilului, au recunoscut participarea la acţiunile din acest Centru. Codrul Fetea ne-a oferit atunci cea mai sigură sursă de existenţă pentru un timp îndelungat în acţiuni anticomuniste. Garanţia era familia colegului nostru de liceu, camaradul Aurel Ursu. Această familie, de la mic la mare, era trup şi suflet alături de noi. În plus aveau şi multe rude în comună şi în satele din jur, toţi oameni de ispravă.

Documentul "Însemnări din celulă", semnat de Mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

23 AUGUST 1944:

JOCUL CU DESTINUL ROMÂNIEI[1]

 de Gh. Buzatu

Sursa: Ziaristi Online

Dacă n-ar fi fost în esenţa lor tragică, faptele relatate ar fi pline de farmec …
Şi cum să nu fie astfel, când luăm cunoştinţă de destinul într-adevăr fericit al unui document  fundamental dintre cele purtând semnătura unui personaj istoric, l-am numit pe Mareşalul Ion Antonescu, desemnat categoric de opinia publică naţională în urmă cu mai mulţi ani pe prima poziţie în topul MARILOR ROMÂNI din toate timpurile, iar integrarea documentului în desfăşurările istorice îl plasează într-un moment decisiv al participării României la cel de-al doilea război mondial – lovitura de stat de la 23 august 1944. Nu revenim asupra evenimentului, studiat în profunzime şi larg comentat de istoricii români şi străini, dar nu numai de ei[2], desfăşurările fiind de-acum binecunoscute în globalitate – premise, declanşare, desfăşurare şi consecinţe, imediate ori îndepărtate, suportate şi în prezent[3]. Este motivul pentru care nu revenim cu detalii în privinţa faptelor survenite, limitându-ne a preciza că, în seara de 23 august 1944, la câteva ore după ce au fost arestaţi în faimosul „Salon galben” al Casei Albe din spatele Palatului Regal din Bucureşti, Mareşalul Antonescu şi Mihai Antonescu, aflaţi închişi sub pază în safe-ul de la etaj al clădirii, au reuşit să-şi facă unele însemnări, cu acordul militarilor de gardă. Toate notele olografe ale prizonierilor au ajuns, fără dificultate, se înţelege, în mâinile puciştilor. Cu o singură excepţie, remarcabilă: ex-mareşalul a avut inspiraţia de a aşterne pe hârtie împrejurările şi consideraţiile pe marginea celor survenite, în orele imediat precedente, în „Salonul galben”. (...)

Astăzi, 23 august 1944, am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.
Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.
La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.
I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.
În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.
I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.
I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.
Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.
Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.
Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.
I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[7] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.
Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.
În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

1. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

1. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

In august 1968, Parintele Arsenie Boca s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu sa opreasca trupele sovietice la granitele tarii.

Cu rugăciunea, Părintele Arsenie Boca i-a blocat pe sovietici de n-au putut să vină la noi în ţară. Spunea Părintele Daniil că în 1968 el era la Drăgănescu şi l-a trimis să-l cheme din biserică. Tocmai se zvonise că urmează un război (invadarea Cehoslovaciei). S-a dus acolo, a intrat în biserică, dar nu-l găsea; s-a dus în altar şi l-a găsit în genunchi, plâns. S-a şters repede la ochi, Părintele Bunescu s-a dus în locul în care a fost Părintele şi era umed locul de la plânsul Părintelui. L-a întrebat mai târziu de ce a plâns. Nu i-a răspuns, dar mai apoi i-a zis că ruşii sunt la graniţele ţării. A plâns Părintele pentru neamul românesc. (Gheorghe Silea - 45 de ani, Sâmbăta de Sus)

“Să ştiţi c-am murit creştin,/ Brâncoveanu Constantin!”

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni:Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Pe 15 august 1714, chiar în ziua în care urma să împlinească 60 de ani, voievodul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat, pentru că a refuzat să se lepede de credinţa creştină. Împreună cu el au fost martirizaţi şi cei patru fii ai săi, alături de sfetnicul Ianache.

Îmbrăcaţi numai în cămăşi, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri: "De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor! "
Pe fiii săi, voievodul i-a îmbărbătat cu următoarele cuvinte: "Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!".
Acum, soarta le era pecetluită. Sultanul Ahmed a poruncit imediat să le fie tăiate capetele. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache. Apoi, pe rând, au fost decapitaţi Constantin, fiul cel mare al voievodului, apoi Ştefan şi Radu. Atunci când a sosit rândul lui Matei, mezinul de numai 11 ani, acesta a început să plângă, promiţându-i sultanului că se va face musulman dacă va fi cruţat. Însă Brâncoveanu i-a poruncit să urmeze exemplul fraţilor săi: „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”! Şi copilul a ales jertfa pentru Hristos. Cuprins de linişte, Mateiaş a mers direct către călău şi, aşezându-şi capul pe trunchi, i-a spus acestuia: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. A urmat domnitorul Brâncoveanu, care a plecat la moarte închinându-se şi rostind: "Doamne, fie voia Ta!".
Condamnat pentru înmulţirea neamului românesc
Cum înţelegem azi jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Înrudiţi în seminţie şi în duh cu aceştia, ar trebui să moştenim ceva din curajul şi spiritul de sacrificiu al bravilor martiri. Însă azi, după aproape 300 de ani de la moartea lor mucenicească, oare câţi dintre noi, creştinii mileniului al treilea, mai păstrăm vie credinţa în Dumnezeu şi dragostea de patrie? Câţi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a merge la moarte, pentru neam şi credinţă? Câţi dintre noi am avea tăria de a ne jertfi copiii pentru Hristos? Nu cunoaştem răspunsul la aceste întrebări. Însă ştim altceva: că mulţi dintre noi ne trimitem şi azi copiii la moarte, dar nu pentru Hristos, ci ucigându-i prin cumplitul păcat al avortului şi lipsindu-i de lumina dumnezeiescului botez…
Dacă astăzi Occidentul este cel care promovează avortul, pe toate căile, pe vremuri tehnica decimării neamului venea de la Istambul. Prin tributul de copii pe care îl impuneau românilor, turcii au reuşit să ne împuţineze considerabil. Din această perspectivă, moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni trebuie înţeleasă şi sub aspectul luptei şi al jertfei pentru înmulţirea şi propăşirea neamului românesc. O „vină” care trebuia pedepsită neîntârziat de către otomani:
„…Brâncoveanu nu a murit cum se spune. El era un bun creştin şi a avut cu călăul o discuţie despre credinţă, dar a fost condamnat pentru înmulţirea neamului românesc. Când vorbea cu călăul despre ortodoxie, era deja condamnat şi sentinţa oricum se aplica. Nu a fost silit să treacă la mahomedanism. Turcii se mulţumeau cu birul şi peşcheşurile, uneori profanau biserici, dar cam atât (…) Au existat domnitori şi boieri lingăi care au trecut de bună voie la mahomedanism. Dar problema lui Brâncoveanu nu a fost aceasta, ci pâra că înmulţeşte neamul românesc. Sigur că l-a înmulţit. Ca exemplu, el a avut 11 copii, 7 fete şi 4 băieţi. Era bogat şi nu punea biruri grele asupra supuşilor, a creat o viaţă lejeră în Ţara Românească, drept pentru care oamenii au făcut copii. Politicienii de astăzi, miniştri, parlamentari, demnitari sunt criminali pentru că nu grijesc de bunul mers al vieţii poporului, nu se ocupă să creeze o ambianţă, condiţii de a naşte copii. Pruncii nu se nasc pe gârlă. Ei se nasc într-o casă, într-un climat de siguranţă care, din păcate, lipseşte în România.”(Părintele Nicolae Tănase)
Aruncate în Bosfor, trupurile mucenicilor au fost scoase de câţiva creştini şi îngropate, în mare taină, în mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din Halki, lângă Ţarigrad, ctitorie a voievodului. În vara anului 1720, Doamna Maria a adus pe ascuns rămăşiţele soţului său în ţară şi le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, aşezând peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura ţării, fără nici o pisanie, iar deasupra o candelă de argint. În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a declarat sfinţi pe Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache.
Într-o societate asfixiată de libertinaj, fără valori şi moralitate, copleşită de sărăcie şi criză, jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni reprezintă o chemare la redescoperirea credinţei, la părăsirea păcatelor şi la lupta pentru salvarea sufletului românesc. Fie ca modelul jertfelniciei Martirilor Brâncoveni să trezească în sufletul nostru valorile demult uitate ale demnităţii, curajului şi conştiinţei naţionale!
„Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
- Alelei! Tâlhari păgâni,
Alei! Voi, feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ,
Cum se şterg norii de vânt!
Să n-aveţi loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau,
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-am murit creştin,
Brâncoveanu Constantin!”

(dinBalada Sfântului Constantin Brâncoveanu)

Autor: Irina Nastasiu
Sursa: Doxologia

Doamna Aspazia Otel Petrescu: Eminescu, fratele din inchisoare. Cum a fost salvata de Rugaciunea lui Eminescu catre Maica Domnului

Fosta detinuta politic, Doamna Aspazia Otel Petrescu, arestata pentru convingerile sale anticomuniste in iulie 1948, torturata, condamnata la munca silnica, cu detentie grea in penitenciarele Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbraveni, Botosani, Jilava si Arad, eliberata dupa 14 ani, in iulie 1962, ne face o marturisire impresionanta despre rolul lui Eminescu in inchisorile comuniste si dupa eliberare, in Romania de ieri si azi.

Din valul ce ne bantuie
 
De lunga vreme imi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care imi ridica intrebari tulburatoare si pline de amaraciune. Nu pot sa nu ma jelesc cand observ cum se demoleaza valorile ce le consider imuabile si cat de concentrat se incearca restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclari. Oare cat de crestin si cat de ortodox este faptul ca se scotoceste cu impietate in personalitatea eminesciana pentru a scoate la iveala lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai sai mai lipseau si “sfintii”, frustrati ca nu au aflat in viata si in opera eminesciana un Eminescu teolog ortodox, pacat ce evident il scoate din pozitia de crestin roman, pozitie pe care in mod cert Eminescu o are in multe suflete de romani adevarati. Nu ma pot opri sa nu ma intreb: cui foloseste? Un posibil raspuns ce mi l-am dat ma infioara. Departe de mine intentia sa-mi permit o aparare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competenta, nici nu am vreun fel de vrednicie si nici nu cred ca as misca cat de cat lucrurile pe o linie de bun simt. Dar am avut sansa sa ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene sustinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. imi amintesc cu emotie concluzia esentiala la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. Dupa ce a identificat multitudinea de influente ce se resimt in opera eminesciana, a precizat, bineinteles cu argumente, ca ne gasim in prezenta unor influente care nu se pot urmari in detalii paralele. Este vorba de influente pe teme generale care se identifica cu usurinta, numai ca peste toate acestea se afla personalitatea poetului, care l-a ajutat sa se gaseasca mai curand pe deasupra lor cu puternice trasaturi proprii. Astfel Eminescu isi da seama de scepticismul funciar al epocii sale. Isi da seama ca el insusi este atins de boala secolului si intelege sa ia atitudine ferma impotriva lor. insetat de absolut si de desavarsire, Eminescu visa la revenirea la o arta influentata de o credinta adanca (a se vedea “Epigonii”). Cu toate ca nu practica aceasta arta in mod explicit in opera sa, ma intreb: cine indrazneste sa afirme cu certitudine ca in intimitatea sa nu a pastrat credinta insuflata de mama sa, profund credincioasa, si de influenta creatiei populare din care si-a tras puternic seva?

Salvata prin Rugaciunea lui Eminescu

Dupa cum am mai afirmat, intentia mea nu este sa reafirm si sa sustin adevaruri spuse si demonstrate de personalitati competente. Intentia mea este sa rectific, printr-o marturisire simpla si adevarata, nerecunostinta mea fata de Mihai Eminescu, care atat pentru mine cat si pentru foarte multi detinuti politic a fost apostol si profet si in ultima instanta fratele Mihai, cel ce cu “Rugaciunea” sa ne-a intarit si ne-a adus langa Maica Domnului, grabnica ajutatoare. Vreau sa imi cer iertare ca nu am marturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai sa ma salvez din mlastina deznadejdii in care ma aruncasera samaritenii comunisti, dusmani de moarte ai Eminescului, altul decat creatorul lui “imparat si proletar”. Zaceam intr-o disperare neagra, izolata in inchisoarea de la Mislea, blagoslovita cu patru ani de detentie peste cei zece executati deja. Singura, intr-un pustiu absolut, in total regim de exterminare. De nicaieri niciun ajutor, nicio lumina, nicio speranta. in negura totala brusc mi s-a iscat in minte “Rugaciunea” eminesciana. Mi-au tot revenit cu obstinatie versurile “inalta-ne, ne mantuie / Din valul ce ne bantuie”. A fost inceput recuperarii mele. Am realizat cu luciditate ca eram in valtoarea unui val ce ma bantuia si din care nu eram capabila sa ma ridic. Am realizat apoi ca doar Sfanta Fecioara Maria ma putea inalta pe aripa rugaciunii si m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viata mea de intemnitata, dar nevrednica de mine am omis sa detaliez acest moment pe care azi il numesc “clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el ma luase in experienta sa de credincios, m-a ajutat sa-mi aflu diagnosticul si mi-a indreptat speranta catre Craiasa ingerilor pe aripa rugaciunii sale. Cu regrete tarzii vin sa-i multumesc acum in numele meu si in numele tuturor suratelor mele cu care impreuna am tot murmurat superba sa “Rugaciune” si ne-am incalzit duhovniceste la sfintenia ei. Cu smerenie rostesc “de profundis” cuvantul “iarta-ma!”.

Biserica Ortodoxa, Maica spirituala a neamului romanesc

Cu riscul de a primi inca o anatema peste capul meu, voi incheia marturisirea mea cu afirmatia ca Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin in tragica noastra rezistenta la imbecilizarea comunista. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurator adevar poate rosti suferinta. Acest adevar i-a dat Parintelui Constantin Voicescu premonitia ca este nevoie sa fie reafirmata legatura sufleteasca a lui Eminescu cu Hristos si cu Maica Sa, in pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit parintele ultima sa predica rostita in ziua de 8 septembrie 1997 la Sfanta Liturghie oficiata la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene inchinata Maicii Domnului? Iata ce ne spunea Parintele Constantin Voicescu, el insusi fost detinut politic, deci stia ce a insemnat “Rugaciunea” Eminului pentru cei inchisi: “ne amintim de versurile inchinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum stiti considera Biserica Ortodoxa drept Maica spirituala a neamului romanesc”. Versurile evocate au fost considerate de Parintele Voicescu “adevarate file de acatist”. Si cum nimic nu este intamplator, ne-a mai spus atunci Parintele ca singurul cuvant de indrumare iesit din gura Maicii Domnului a fost: “sa faceti tot ce va spune El”, cuvant rostit la nunta din Cana Galileii. Si sublinia Parintele ca “in aceasta se cuprinde toata Evanghelia, alta cale de mantuire, alta cale de indumnezeire nu exista”. Si daca asa este, sa ne amintim ce ne spune El, blandul Iisus: “Cine este curat sa ridice piatra”. Si atunci ma intreb si eu nepriceputa, ce fel de mana are acel ce cuteaza sa ridice piatra ca sa loveasca in sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis in calitatea lui de martir si de roman crestin? Caci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, sa auda!

Aspazia OTEL PETRESCU

Parintele Arsenie Papacioc - Cuvant despre Maica Domnului