Doamna Aspazia Oțel Petrescu despre generația 1948, credinţă, mântuire şi minuni din închisorile comuniste.

Florin Palas: Despre generaţia 1948 ce ne-aţi putea spune, ca una dintre reprezentantele ei de seamă?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Eu zic că este o generaţie binecuvântată de Dumnezeu, nu pentru faptul că a suportat toate rigorile cruzimii comuniste, ci pentru răbdarea pe care-au avut-o. Spunea părintele meu duhovnic: „Doamna Aspazia, dumneavoastră aveţi o virtute despre care văd că nu vă daţi seama, dar să ştiţi că e tot atât de mare ca şi dragostea. Aveţi o putere infinită de a răbda”. Oamenii aceştia au răbdat fără să se revolte, fără să spună: ”Dar de ce, Doamne? De ce eu? Alţii au făcut rău şi o duc bine, iar eu, uite, în ce hal sunt!”.

Florin Palas: Cum priviţi chestiunea aceasta a asumării păcatelor neamului în încercarea de împacare a neamului cu Dumnezeu?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Nu ne-am împăcat, dar am înţeles următorul lucru: că metanoia, adică pocăinţa care îţi dă dreptul la mântuire, este formată din două scări, sau ca o scară cu urcuş şi coborâş, una este să conştientizezi patima din tine sau răul pe care l-ai făcut, să-l conştientizezi şi să-ţi pară sincer rău de el; că este o părere de rău, de complezenţă îi spui cuiva: „te-am jignit, îmi pare rău!”, dar de fapt nu-ţi pare rău, o spui aşa ca să fie spus. Trebuie să conştientizezi răul şi să-ţi pară rău, sincer, de răul pe care l-ai făcut. Asta este doar o parte, asta nu-ţi asigură mântuirea.

Mântuirea ţi-o asigură ispăşirea. Eu mi-am imaginat şi întotdeauna am spus lucrul acesta, ca să ilustrez cumva plastic: opera de mântuire a neamului, practic de restaurare a omului în Iisus Hristos, este un plan pe care poţi să-l consideri ca o operă. Dacă în opera aceea o singură notă sună fals, ai dat peste cap toată creaţia omului aceluia. Sună fals. Eu, prin păcatul meu, am deranjat opera de mântuire universală a lui Dumnezeu. Ca ea să revină la armonie, eu trebuie să corectez. Nu numai că-mi pare rău că am pus o notă falsă, eu trebuie s-o scot de-acolo şi să pun nota cea adevărată şi să accept ispăşirea pe cre mi-o dă Dumnezeu. Ţi-o dă întotdeauna.

Noi suntem într-o temporalitate prin care putem câştiga veşnicia. Este un lucru nemaipomenit ce face Dumnezeu cu noi: din temporal ne proiectează în veşnicie. Dar pentru aceasta tu trebuie să pleci pe o cale, pe un drum. Ai căderi, trebuie să le corectezi. Mântuitorul spune: Ai căzut, e foarte trist că ai căzut, dar nu sta acolo, nu zace acolo.  Nu deznădăjdui. Ridică-te şi mergi mai departe. Şi prin această temporalitate, cu suişuri şi coborâşuri, cu căderi, cu ridicări, ajungi să capeţi veşnicia, să intri în dumnezeirea absolută.

Florin Palas: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor.

Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul, Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care sunt mai blonavi, care nu pot mânca brohotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Erau băieţi care au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces, deci ăia erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva înţelege să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Florin Palas: Vă rugaţi mult în închisoare?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  Chestia cu rugăciunea a venit treptat. Noi ne rugam pentru că aveam în obişnuinţă lucrul acesta. De la legionare şi de la călugăriţele închise au învăţat şi celelalte. Ţi treptat, treptat am început să ne vedem care sunt rezultatele rugăciunii în comun. Erau uluitoare. Eu sunt un exemplu. În urma unor pedepse cu izolatorul, concentrate, am făcut o dată 7 zile, o pauză de 2-3 zile ş, iarăşi 7 zile, iarăşi o pauză de 2-3 zile şi iarăşi 5 zile de izolator. Şi asta m-a aruncat în tuberculoză. Dintr-odată, infiltrată în ambii plămâni. N-am ştiut. Am simţit la un moment dat că mi-era foarte bine pentru că nu mi-era frig. Din cauza febrei înalte, mi-e mi-era foarte cald şi parcă aveam o stare de euforie. Nu mi s-au administrat niciun fel de medicamente.

Fetele au văzut că eu slăbesc. Şi medicinistele şi-au dat seama. Am făcut rugăciuni comune pentru sănătatea mea. Şi m-am vindecat spontan. Fără nimic.

Astea sunt minuni de la Dumnezeu.

Când am ieşit afară i-am povestit mamei. Aceasta mi-a cerut să mă controlez din când în când ca să nu recidivez. Şi unul dintre medicii radiologi mi-a spus: „Vai, doamnă Petrescu, ce sechele frumoase aveţi! Cum v-aţi vindecat aşa de frumos de tuberculoză?” şi eu am spus: „Am sechele?”. „Da, aveţi şi pe plămânul stâng şi pe plămânul drept”. Eu nu ştiam că am fost depistată după ce m-am vindecat. Deci, sechelele mi le-au identificat şi în închisoare. „Dar să ştiţi că aşa rămân” i-am spus. Avertizându-mă că poate recidiva, i-am spus doctorului că nu poate recidiva pentru că eu nu m-am vindecat cu antibiotice, ci pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, şi ce vindecă el, vindecat rămâne! Şi aşa este până în ziua de astăzi!

N-am ştiut că fetele se rugau pentru mine. Au fost cazuri când doamna Lelica Codreanu a fost vindecată cu rugăciuni, dar ea a ştiut, a participat şi ea. Şi a fost foarte bine că i-au spus şi ei.

Munții Făgărașului - zona liberă de comunism a României. Destine martirice – Victor Metea și Ionel Golea.

     

       Astăzi se împlinesc 57 de ani de la execuția lui Victor Metea, luptătorul anticomunist cu arma în mână din Munții Făgărașului. Avea 18 ani când a plecat în munți. Nu avea origine “sănătoasă”, era credincios și se împotrivea ocupației sovietice. Munții Făgărașului au devenit pentru șapte ani zona liberă de comunism a României. Pentru luptătorii din munți “libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”.

 

       Victor Metea a fost un luptător dârz, neînfricat. A fost prins prin trădare, în 1955, și condamant la moarte de justiția comunistă. A refuzat să facă recurs. “Mai bine mort, decât chinuit în închisoare”, avea să spună. Din cauza faptului că a refuzat recursul, deşi era condamnat definitiv la moarte, Victor Metea a fost torturat în continuare, fiind executat cu cinci luni mai târziu decât fraţii săi de luptă, suferinţă şi mântuire. Anticipase acest lucru, deoarece îi cunoştea bine pe comunişti. Nu se mulţumeau cu omorârea lui fizică, îi vroiau sufletul. Dar sufletul luptătorului era al lui Dumnezeu, nu al uneltelor securiste ale satanei. A avut un destin asemănător cu cel al lui Ionel Golea, un alt luptător neînfricat împotriva comunismului. Şi acesta, la rândul lui, refuzând recursul, condamnat la moarte fiind, i-a înfuriat pe comuniști. L-au mai chinuit câteva luni înainte de a fi executat de Securitate, ducându-l într-o stare fizică de nerecunoscut, transformându-l într-o legumă, după cum mărturisește o rudă apropiată a luptătorului, care l-a văzut într-o confruntare la Timișoara, la aproape un an după condamnarea camarazilor din lotul parașutaților. Veniseră în țară pentru a lupta împotriva comuniștilor. Din păcate, au fost vânduți înainte de venirea din Occident de spionii sovietici din serviciul american de informații. Mulți spun că grupuri influente din SUA n-au fost străine de această operațiune, care avea să ducă la diminuarea semnificativă a forțelor combatante ale rezistenței românești anticomuniste.

       Sunt doi martiri care au primit, asemenea strămoșilor noștri daci, moartea ca pe o nuntă, plecând liberi în fața lui Dumnezeu. Căci dacă un om nu este înspăimântat de moarte, ce poți să-i mai faci? Cu ce poți să-l mai ameninți? Doamna Aspazia Oțel Petrescu spune că fenomenul rezistenței românești este “un cavalerism românesc care va trece în legendă, al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă”. (Florin Palas)

Duminica Tomii-scurta introducere in crestinism si in credinta noastra.

"Studierea crestinismului dovedeste in chip cat se poate de limpede si de hotarator adevarul lui. Convingerea dobandita prin studierea corecta a crestinismului, credinta in toate lucrurile nevazute propovaduite de crestinism, este mult mai puternica decat credinta in cele vazute, dobandita prin simturi.

Asa neindoielnica este convingerea aceasta, ca milioane de oameni au lasat cele vazute pentru a dobandi cele nevazute, nu s-au dat in laturi a-si pecetlui cu sangele lor convingerea, nu s-au temut de cele mai cumplite cazne, prin care nebunia si incrancenarea s-a straduit sa le smulga lepadarea de crezul lor.
Chiar si privirea cea mai superficiala asupra intemeierii si raspandirii crestinismului este uluitoare. Ea vesteste in auzul intregii lumi ca intemeierea crestinismului nu este nicidecum un asezamant omenesc, ci este un asezamant dumnezeiesc.

Domnul, luand omenitatea, a binevoit a Se arata nu intru stralucirea maririi pamantesti, ci in starea injosirii pamantesti. El se tragea dupa trup din neam imparatesc; semintia Lui insa coborase de mult de pe inaltimea tronului imparatesc, se mutase din camarile imparatesti intr-o coliba, intrase in numarul si in starea oamenilor de rand, care isi dobandeau hrana prin osteneala bratelor. Neluand nimic din puterea si slava omeneasca, Dumnezeu-Omul n-a luat nimic nici din intelepciunea omeneasca. El nu avea stiinta de carte (Ioan 7, 15).
Iesind sa propovaduiasca la varsta de treizeci de ani, El si-a ales doisprezece ucenici tot dintre oamenii de rand, din care facea parte si El insusi. Ucenicii acestia erau oameni cat se poate de simpli, fara invatatura, fara stiinta de carte, prunci – asa cum ii numeste Evanghelia in privinta sporirii dupa temeiurile firii cazute (Fapte 4, 13): asa se infatiseaza cei care trebuiau sa fie intemeietorii crestinismului.
Dupa intelegerea lumii, asezamantul crestinismului este lipsit de noima; planurile intemeietorului său sunt un vis de neimplinit al inchipuirii prea aprinse si al iubirii de slava; mijloacele si uneltele implinirii sunt de nimic, ciudate, caraghioase; chiar din faptul ca aceasta intreprindere este afara de cale in toate privintele se vede ca ea este cu neputinta, se vede prabusirea ei chiar de la inceput.
Numai trei ani si-a format ucenicii invatatorul; nu S-a ingrijit deloc nici macar sa-i invete cartea neaparat trebuincioasa pentru citirea Sfintei Scripturi, nu le-a fost asigurat cu nimic traiul: dimpotriva, li s-a poruncit neagonisirea, iar in locul mijloacelor banesti de intretinere li s-a dat fagaduinta ca Pronia lui Dumnezeu le va da toate cele de trebuinta pentru viata pamanteasca.
Iata ce priveliste cu neputinta de lamurit pentru intelegerea omeneasca se vede chiar la intemeierea crestinismului! Dupa aceea, intamplarile care au urmat indata dupa acesta infatiseaza o priveliste tot atat de minunata. Aceste intamplari au inceput in Ierusalim si au cuprins in cea mai scurta vreme intreaga lume. Dumnezeu-Omul fusese rastignit pe lemnul crucii. Moartea pe cruce avea in acele vremuri acelasi inteles ca spanzuratoarea. Sunt omorati prin spanzuratoare acei criminali pe care legea vrea sa ii necinsteasca prin insusi felul mortii lor.Spanzurand pe cruce, despuiat, acoperit de batjocuri, Dumnezeu-Omul a inceput supunerea oamenilor, pe care o prezisese: “Daca Eu voi fi inaltat de la pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12, 32).
In timp ce spanzura pe cruce, un talhar rastignit asemeni Lui L-a marturisit ca Domn, iar sutasul care il strajuia L-a marturisit ca Fiu al lui Dumnezeu. Dupa ce au trecut zece zile de la inaltarea Domnului la cer, s-a savarsit pogorarea Sfantului Duh asupra Apostolilor: ei s-au umplut de intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu; cei care nu stiau bine nici limba lor, oameni necarturari, au inceput sa vorbeasca in toate limbile pamantului, au prins a savarsi cele mai uimitoare minuni, au inceput sa talcuiasca Scriptura, pe care nu o citisera niciodata.Mii de iudei au primit crestinismul. Tulburat de izbanzile Apostolilor, Sinedriul, alcatuit din arhierei si alte fete de mare cinste si preainvatate ale poporului iudeu, ii cheama inaintea sa pe necarturarii Apostoli, ii ia la intrebari, asculta raspunsuri si o invatatura in fata careia nu are ce sa spuna. Negasind cuvinte pentru a se impotrivi spuselor prin care se arata adevarul, Sinedriul foloseste amenintarile, bataile, inchisoarea, bataia cu pietre, dand prin aceasta in vileag slabiciunea sa si puterea potrivnicilor sai.
In urma Sinedriului se scoala asupra Apostolilor Irod si, spre marea bucurie a Sinedriului (Fapte 12, 3), taie capul unuia dintre Apostoli. Prigoana din Ierusalim ii face sa plece din el pe multi ucenici ai lui Hristos.
Acestia s-au raspandit prin lume si au semanat pretutindeni crestinismul, udand cu sangele lor semintele. Intr-un rastimp de douazeci de ani, crestinismul a cuprins lumea. La cincizeci de ani dupa invierea lui Hristos, crestinii erau atat de numerosi ca numai in armata de rasarit a imparatului Traian s-au aflat unsprezece mii de crestini, imparatul i-a dat pe toti pana la unul mortii, spre uimirea celor cu judecata sanatoasa, ce socoteau drept cea mai mare nechibzuinta nimicirea propriei ostiri. Romil, capetenia unei cete de ostasi crestini, a fost la inceput batut crunt, dupa care i s-a taiat capul. Zece mii de ostasi au fost rastigniti in pustia de langa Ararat; ceilalti au fost ucisi in fel si chip.

Fapta lui Traian si-a aflat urmatori si mai tarziu, imparatii romani, stapanii lumii, s-au inarmat cu ura si tiranie neimpacata impotriva crestinismului. Nici celtii, nici marcomanii, nici Attila, nici Genserich n-au omorat atatia oameni din Imperiul Roman cati au omorat imparatii prigonitori ai crestinismului.
Trei veacuri s-a prelungit sangeroasa lupta dintre lupi si miei. Unii lucrau cu sabia, focul, fiarele, inchisoarea, infometarea si setea, cu toate mijloacele de chinuire si de ucidere; ceilalti luptau cu puterea duhului, puterea credintei, puterea lui Dumnezeu, rabdand cele mai cumplite chinuri, murind cu marime de suflet pentru credinta. Lupta de trei veacuri a crestinilor a fost incununata de biruinta, si la inceputul veacului al patrulea crestinismul a devenit religia stapanitoare in lume.S-au plecat inaintea invataturii necarturarilor pescari si puternicii, si inteleptii pamantului; s-au plecat inaintea ei toate neamurile. Crucea, pana atunci semn al mortii de ocara, a devenit semn al celei mai inalte cinstiri: o poarta pe capete si umeri imparatii si arhiereii; ea incununeaza bisericile Adevaratului Dumnezeu; ea slujeste drept semn al fiecarui crestin adevarat, semn al credintei lui, al nadejdii lui, al dragostei lui.
Cine nu recunoaste in asezamantul crestinismului voia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, care intrece intelegerea si puterile omenesti? S-a savarsit ceea ce era cu neputinta si mai presus de fire; s-a savarsit planul si lucrarea lui Dumnezeu.
Astfel se infatiseaza crestinismul cand il priveste cineva in mare. O cercetare mai amanuntita a lui duce la o incredintare mai limpede ca firea lui este dumnezeiasca. Cea mai puternica incredintare apare din vietuirea dupa poruncile evanghelice, precum a zis si Prorocul: “Din poruncile Tale am cunoscut” (Ps. 118, 104).
Incredintarea care vine din implinirea poruncilor este incredintare care lucreaza chiar in sufletul omului: ea este mai puternica decat orice incredintare ce vine dinafara.
Poruncile evanghelice linistesc, viaza, intaresc sufletul. Cel care a simtit in sine lucrarea lor dobandeste credinta vie in Domnul Iisus Hristos, si ea arata inaintea Domnului asezarea inimii celui care o are prin marturisirea limpede si hotarata: “Cuvinte ale vietii vesnice ai, si noi am crezut si am cunoscut ca tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Ioan 6, 68-69).
“Adu-ti degetul tau incoace”, spune Mantuitorul ucenicului care se clatina in credinta, ucenicului lovit de nedumerire inaintea maretiei lucrurilor lui Dumnezeu –“ si adu mana ta, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). “Pipaiti-Ma si vedeti” (Luca 24, 39): incepeti sa lucrati dupa indreptarul poruncilor Mele, pipaiti-ma prin viata cea dupa voia Mea, si Ma veti vedea pe Mine, Cel nevazut, Ma veti vedea cu simtirea duhovniceasca a sufletului vostru: oricine Ma pipaie in acest chip se va incredinta cu privire la Mine, si intru rapire ca M-a aflat va striga impreuna cu iubitul Meu Apostol: “Domnul meu si Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Amin". 

Sfantul Ignatie Briancianinov