„Cu adevărat bogat eşti numai când ai ceea ce nu se poate fura”.
Pr. Gheorghe Calciu
Cu doar o generaţie în urmă, peisajul
românesc era o pădure de lozinci în care nu credea nimeni şi o
identitate naţională scârbită de valori uzurpate. Persoanele se
„făureau” schizoid, jumătatea creştină pe ascuns, în societatea încă
tradiţională, şi jumătatea anticreştină la vedere, în coşmarul comunist.
Rezulta o ipostază sortită angoasei istorice şi metaistorice: copiii,
cu simţul libertăţii încă neadormit, nu puteau pricepe, nici accepta
nuanţa resemnării adulţilor, soluţia supravieţuirii prin abstragere din
real; nici adulţii nu puteau pricepe drama bătrânilor, smulşi deodată
dintr-o existenţă sacră milenară şi cuceriţi de păgâni.
Aceste trei feluri de strigăt lăuntric
care sunt cum nu se poate mai reale – şi pe cât s-a putut de realizabile
prin dizidenţe de o mare nobleţe – sunt complet ignorate de noua
breaslă de istorici aghiografi caricaturişti ai Sfinţilor Români, care
omit, printr-un malpraxis de maieutică, cel mai important aspect
hermeneutic: lumina. Lumina taborică din sufletele Sfinţilor şi lumina
sufletească din realitatea unui popor. Subliniind exclusiv ororile
temniţelor, dar bagatelizând isihasmul lor, ei insinuează o prihănire
asupra Sfinţilor. În timp ce-şi clădesc cariera pe cel mai sensibil tabu
(lor accesibil!), lasă asupra generaţiilor ce vin sămânţa perfidei lor
contra-mistificări, cu care se ajunge la aceeaşi concluzie cu cea dorită
de mistificatori.
Diferenţa este că aceştia din urmă, prin
vehemenţa negaţiei lor, confirmă sfinţenia, pe când ceilalţi, prin
varietatea erorii, o stabilesc sub semnul îndoielii, exact cum
străşnicia cu care iudaismul neagă Întruparea lui Hristos nu poate
clătina convingerea creştinilor, dar amploarea propagandei catolice a
ateizat până astăzi multe popoare creştinate. Propovăduitorii care nu
văd decât delaţiuni, torturi, disperare, abjecţie şi interminabile
convoluţii ale suspiciunii nu pot gândi altfel decât în parametrii prin
care fără să vrea fac dovada cea mai clară a filiaţiei, formării şi
rostului lor, cu totul altul decât cel evanghelic.
L-am întrebat de mai multe ori pe
Părintele Justin dacă e de datoria Bisericii să recenzeze necruţător
asemenea false aghiografii şi „activităţi martirologice”. Prima dată a
răspuns: „nu e nevoie de pierdere de energie; cărţile lor vor arde
cândva la fel cum au ars cărţile lui Ceauşescu, în piaţa publică”. Iar
altă dată a răspuns: „poate se va găsi din când în când cineva să-i
smerească…”. Şi ultima dată a zis: „cum se odihneşte conştiinţa, aşa
trebuie făcut”.
De bună seamă, cuceritorii scriu
istoriile oficiale, iar istoriile adevărate se păstrează în folclor. Din
ce în ce mai mult după 1989, desprinşi cu migală din însemnările lor pe
cătuşe, adevăraţii viteji soleau o tihnă luptătoare, o rezonanţă
definitoriu românească. Aşa se ajunge la a înţelege cu inima „starea de
religie”, prin oameni care o întruchipează, nu prin oameni care şi-o
închipuie.
Clericii colaboraţionişti de atunci şi
de acum, cu sufocanta lor prezenţă în prim-plan în timp ce-i
ostracizează pe veritabili, erau şi sunt neînstare să predea, nici să
realizeze vreo religie, alta decât cea dictată lor de la Partid. (Partid
= unitate de gândire, limbaj, simţire, voinţă şi acţiune între persoane
posedate de acelaşi duh, unitate observabilă în orice domeniu social
din secolul XXI). Refuzând Ideea devin înşişi refuzaţi de ea; având
singura reuşită că creează atei militanţi prevăzuţi cu pedanterii
scolastice şi limbă de lemn. Se aşteptase toată lumea ca după Revoluţie
iudele să se retragă din impostura Spiritului şi din activitatea de
năpârci de profesie. Însă, profitând de faptul că singurul liant al
românimii e credinţa, şi deci atacul la slujitorii credinţei, indiferent
că sunt autentici sau mimi, siluieşte cumva şi integritatea naţională,
au rămas aşadar ca mai nainte, ba s-au mai înmulţit cu tehnici noi,
subiect care continuă a fi tabu (nu de pătruns, ci de articulat) pentru
oricine are perspectivă. (Sigur, pe câte un zelot locvace şi vituperant
mai călăreşte travestit vreun arhicon; dar cine mai ia seama, în
vacarmul alienării?…) Delicateţea cu care la noi trebuie să se amâne
momentul unei penitenţe publice ca-n soborul elen e speculată cu abitir
de grobianismul caracteristic lingăilor de Partid, care caută şi
Sfinţilor bube-n cap, mai ales când acestea izvorăsc mir.
Oricum, în general de lucrurile
esenţiale nu se face tapaj, cum explica şi părintele Steinhardt despre
diferenţa între credinţă autentică şi exaltare, sau între bunul simţ
patriotic şi şovinismul paranoic uşor de remarcat (sau de stârnit) la
cei care n-au încă trăiri identitare – fiindcă autenticul, atât în
raport cu Divinul (credinţa), cât şi în raport cu Societatea
(identitatea naţională) vine dintr-un firesc în care sublinierile sunt
de prisos.
În zorii unei ere masonice în care dreptul de moştenire asupra Patriei şi Patrimoniului
e din ce în ce mai disputat, zestrea pe care ne-au lăsat-o Sfinţii
închisorilor, în calitatea lor de deţinuţi aruncaţi iar şi iar la groapa
comună a revizionismelor, este inexpugnabilă: libertatea de conştiinţă,
cuvintele lui Dumnezeu şi oasele lor sfinte.
Felul în care ei iubesc ne revelează stringenţa ascendentă a sensului de a fi român.
O iubire care desfide lipsa de sens impusă ca dogmă modernă e o
moştenire care ne salvează de sinucidere. Când obosim murind, ei pun
înaintea minţii noastre strălucirile smereniei lor, acurateţea
discernământului lor. Ei dau setei noastre cea mai temeinică alinare: nu
modelul (peri)patetic al supravieţuirii, ci modelul de a exista creator
prin categoriile Binelui. Precauţi şi discreţi, ni s-au arătat cu toată
neputinţa lor omenească, făcând imposibilă idolatrizarea, pentru ca
atunci când se vor arăta (şi s-au arătat deja!) în mesianica lor putere
să zdrobească orice îndoială asupra sfinţeniei lor.
Deci ce poate să facă un cetăţean „de
bine”, raţional şi cumpătat, asaltat şi în Stat, şi în Biserică, de
imposturi şi ateo-uzurpisme?
Poate să înceapă prin a respinge în imanent şi în absolut
factorul ce animă şi uneşte ambele tipuri de extremism manifest (nu cel
acum pretextat de alogeni), şi anume materialismul dialectic de tip
marxist, acest pseudo-filosofic sistem de anti-gândire care neagă
existenţa gândirii, în timp ce o foloseşte diabolic pentru a o
destructura. Se extaziază de forţa materiei, dar neagă puterea
sufletească de a se extazia. O ideologie care urâțește, abrutizează şi
întunecă tot ce atinge, lăsând pe omul care i se supune într-o stare de
maximă trufie. Dacă e inteligent, urăşte calm, total, cu o cruzime atât
de glacială că nu-şi permite savurarea nici faţă de sine; dacă e tâmp,
urăşte maniacal, pe îndelete, tensionat. Apologetica modernă ar avea
datoria unei analize lingvistice despre atare categorii, dacă n-ar fi
rămasă atât de în urmă la capitolul eresuri noi, sau „derapaje” (ca să
cităm trademarkul de condei al dlui Pleşu). Materialistul marxist, cel
mai înverşunat dogmatist ateu, vrea ca toţi să-l slujească pe el sau să
dispară, să moară, să agonizeze. Dovada – Statul Universal: o devălmăşie
de noţiuni şi elemente (culturi, naţiuni, persoane, organe, toate
devenite din „întreguri”, „părţi”) şi un şir de plăpânzi ciberantropi
a-culturaţi şi a-cosmologizaţi. În medicină, anarhia şi nediferenţierea
celulară sunt cele două clase de maladii tumorale.
Din nefericire, mai precis din lene,
această „religie” le-a părut multora mai interesantă şi mai demnă de
urmat decît religia pocăinţei şi jertfei de sine, propovăduită de Moisi
şi de Iisus Hristos, Mesia şi Domnul. Nu e cazul românului (dacul
hristic), altfel n-ar fi putut striga ca dintr-un singur piept: „Vom
muri şi vom fi liberi!” Cu toate pârghiile spirituale, informaţionale şi
tehnologice care se folosesc împotriva lui, el stăruie în nemurire.
Cum reuşeşte? Prin axiomaticul său anti-materialism: conştiinţa este liberă şi nu poate fi determinată de materie.
Nu e o teorie. E o experienţă pe care Sfinţii Români din temniţe au
demonstrat-o faptic, dar au şi explicat-o: chiar dacă se sting puterile
sufleteşti şi puterile minţii, chiar dacă se stinge puterea voinţei,
credinţa este o putere a conştiinţei care leagă existenţa umană de
Creatorul ei cu o legătură indestructibilă.
Spun Noii Mărturisitori (pr. Felea, pr.
Calciu, m. Marcu, Trifan, Ianolide, Bordeianu, B. Stănescu, ş.a.) că
spre deosebire de credinţa imaginată, care se surpă şi la nivel de
discurs, puterea reală de a crede nu este nici a voinţei, nici a
raţiunii, nici a părerii sau a afectului; e o lucrare a energiei
dumnezeieşti. Faptul că este dăruită dinafara Lumii, de la Dumnezeu, o
ocroteşte de a putea fi stinsă dinăuntrul Lumii, oricâte presiuni
informaţionale, spirituale sau fizice s-ar încerca asupra ei, inclusiv
moartea. Impulsul cel mai lăuntric al fiinţei umane, din partea cea mai
inviolabilă a inimii spirituale, cognoscibilă numai de către Dumnezeu,
şi nici măcar de către om însuşi, face ca simpla năzuinţă de a crede Lui
să fie imediat şi pentru totdeauna, dincolo de orice accidente
existenţiale, adumbrit de o Putere de neînfrânt. Acesta e testamentul
antropologic, gnoseologic şi soteriologic al Sfinţilor Români din
secolul al XX-lea. El confirmă prin trăirea unor zeci de mii de oameni
cea mai tainică învăţătură scripturistică, printr-o experienţa prorocită
pentru vremurile dinaintea sfârşitului lumii.
Corolar 1: Taina Persoanei este
simbolizată prin nume. De aceea este de importanţă esenţială dedicarea
(afierosirea, închinarea) identităţii personale prin nume. Numele
creştin asigură legătura de Har (descrisă mai sus) şi prin urmare,
mântuirea. Numele „fiarei” (omul văzut ca obiect/animal), adică
identitatea numerică taie legătura de Har – fiindcă este o dedicare a
persoanei către non-persoană (prin urmare e o asumare liber aleasă,
peste care Dumnezeu nu trece). De acolo începe imovabilitatea voinţei
inimii, care face imposibilă mântuirea. De aceea Sfinţii închisorilor au
subliniat monstruozitatea identităţii numerice şi faptul că acceptarea
ei este ireversibilă, fiindcă implică participarea la toate
anti-tainele. Dimpotrivă, oamenii care vor fi ales harul, nu-l vor mai
pierde. Rugăciunea lucrează simţul harului, simţ fără de care raţiunea nu poate pricepe spectrul sau efectul nici unei decizii sub auspiciile absolutului.
Corolar 2: Taina Persoanei este
scrisă în Apocalipsă, şi se desfăşoară pe mai multe planuri, simultan,
dar cu intensităţi diferite, până ce planul duhovnicesc cu cel istoric
se aliniază într-un paradox parabolic perfect: materialismul cu
spiritualismul, adevărul cu neadevărul, sfinţenia cu drăcovenia, toate
la apexul realizării lor. Aprinderea totală a ipostasului omenesc cu
lumina Duhului Sfânt nu se cuvine să aştepte, lax, clipa în care e
inevitabil, ba şi teribil, ci este datoria epectazei. Nu e o
abstracţiune plenitudinea Crucii şi a Învierii în Clipa care s-a oprit ca să poată fi.
Corolar 3: Când înţelegerile se
inversează, martiriul nu mai e la vedere; când se adânceşte suferinţa
nevăzută, în duh, materia nu o mai poate reflecta. Teorema e valabilă şi
reciproc. Lucrul metafizic, confirmat şi în fizică (homo faber dei la Geneva, „Trinity”
a la Los Alamos, sau principiul bombei cu neutron) arată, prin
perihoreză, o perpetuă translaţie a creaţiei umane din alteritară în
identitară. Astfel creaţiile omeneşti se esenţializează, se contrag
luând realitate din ce în ce mai în miezul fiinţei, acolo unde se
asamblează conştiinţa şi întipăreşte Fapta în viaţa inimii. De aceea
eshatonul e „ca prin foc”. De aceea şi Legea Divină, în istoria ei,
odată adusă în ochiul omenesc, trece din afară tot mai în lăuntru. De
aceea Primul Mucenic – Hristos – suferă întreaga suferinţă posibilă, iar
urmând Suişul Lui (planul mântuirii), Mucenicii au suferit în primele
veacuri mai întâi cu trupul (prigoanele romane), apoi şi cu
sufletul-afectul (monahismul), apoi şi cu mintea (confruntarea cu
eresurile), apoi şi cu voinţa (prigoana comunistă), apoi şi cu duhul
(acum) – bineînţeles e vorba de accentul suferinţei, iar nu de un aspect
singular al ei! – prin urmare în acele zile Crucea, ca semn al
martiriului lăuntric şi al biruinţei spirituale, nu va fi văzută lumii
care-şi închide ochii dinspre ea, ci lumii nevăzute, a cărei prezenţă
„tot trupul” va şti. Tot palimpsestul simbolistic al lumii moderne nu
face decât să contrasteze, prin complexitatea sa aiuristă, evidenţa unei
axiome pe care Eliade n-a dus-o până la capăt: homo religiosus este doar reflecţia exoterică a peceţii hristice la temelia omului.
Prin mărturiile lor teologice,
filocalice, isihaste şi mistagogice, Sfinţii Români din temniţele
comuniste se constituie într-un Sobor unit în cugetare ortodoxă şi
trăire ortodoxă; cunoaşterea lor de Dumnezeu, unirea lor cu El, unitatea
lor cu pleroma Bisericii Triumfătoare, superbia fineţii lor sufleteşti
în cele mai crunte şi îndelungate suplicii îi arată purtători de
Dumnezeu într-o măsură până la care semiotica universală n-a suit s-o
poată descrie.
la pomenirea Prorocului Ilie, 2015
Neonila
