Cezar Ivanescu: "Procesul comunismului nu se va face niciodata!" Cine sa-l declanseze? Petre Roman, Tismaneanu sau Liiceanu?, se intreba marele poet.

Petru Ursache în dialog cu Cezar Ivănescu (fragmente). „Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului . Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? . Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.? . România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă . Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă“



Petru Ursache: Cum poate fi judecată „starea poeziei“ româneşti, începînd cu perioada marelui triumvirat Şelmaru-Moraru-Răutu şi pînă în momentul de faţă? Am pus sintagma „starea poeziei“ între ghilimele, pentru că circula cu mare frecvenţă în anii realismului socialist, cum ai vorbi despre „starea vremii“, pînă la golirea de sens, pentru a se face loc politicului terorizant. Mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale?

Cezar Ivănescu: După „obsedantul deceniu“ proletcultist din a cărui producţie literară nu rămîne decît poezia lui Labiş, poezia românească s-a emancipat de ideologia comunistă şi, prin valuri succesive de poeţi, şi-a recuperat integral tradiţia.

Prin construcţia piramidală a societăţii comuniste, literatura era foarte aproape de ideologic şi politic (vîrful piramidei) şi de aceea era aspectată cu mare atenţie de cerberii comunişti care o asimilau cu propaganda, ca pe vremea lui Hitler. Era normal să se cerceteze periodic „starea poeziei“.
Da, categoric, mai poate fi reabilitată gîndirea poetică în spiritul valorilor ideale, cu condiţia ca poeţii să redevină profeţi, iar poezia să-şi recîştige funcţia ei primordială de vehicul al sacrului...

Petru Ursache: Dacă postmodernismul (la noi) ţine de o dată calendaristică (mai toţi „optzeciştii“ se declară postmodernişti) sau are rădăcini mai adînci în creaţia artistică? Pot fi identificate „dominante“ ale „postmodernismului“ în epoci mai îndepărtate, în istoria experienţei estetice, începînd, de pildă, cu antichitatea? Mă refer la intenţia de a epata şi deranja pînă la obrăznicie, la „întoarcerea înapoi cu mînie“, la frauda sau receptarea (prin citat) binevoitoare a antecesorilor, demonetizarea valorilor clasicizate, demitizarea, histrionismul etc.

Cezar Ivănescu: Postmodernismul este o prostie savantă, este un prostmodernism, parazitar al modernismului dealtfel cum îl arată şi denumirea, preluînd numai eşecurile modernismului, nu şi revelaţiile lui şi, cea mai importantă dintre ele, reevaluarea arhaicului. Voi exemplifica: Baudelaire, încarnare a spiritului modern, scrie o poezie liturgică şi îl are model pe Dante... Brâncuşi are curajul să refuze două mii de ani de artă mimetică şi să reînnoade legăturile cu un principiu de armonie pitagoreic, uitat şi cu toată tradiţia „primitivă“ şi cultă extrem-orientală, cu arta simbolică.
Sigur, prostmodernismul poate fi taxat ca un alexandrism, dar apropierea mi se pare că îl înnobilează, eu l-aş taxa mai degrabă drept un manelism (de la manele), o scursură de modernism.

Petru Ursache: Se pare că postmodernismul nu se manifestă numai în creaţia artistică, ci şi în alte domenii ale culturii. Antropologii vorbesc despre „fragmentarism“ în existentul uman, iar antropologii (???) despre „fractalii“. S-au lansat păreri cum că „fragmentarismul“ ar semnala fundătură sau discontinuitate, ambele neproductive în ştiinţă. Să fie aceasta şi situaţia postmodernismului?

Cezar Ivănescu: Cum am mai spus-o, prostmodernismul, ca orice modă vestimentară, va trece şi nu va lăsa în urma lui nimic, pentru că nu întemeiază nimic, nu este susţinut de capodoperele care să-l fixeze în istoria literară: simbolismul a dat o mare poezie, expresionismul, o mare pictură şi o mare poezie, chiar suprarealismul, rizibil ca doctrină şi preluînd după ureche idei de pe vremea grecilor, a dat totuşi valori incontestabile (Gellu Naum, la noi, şi e destul).
Prostmodernismul este doar o ilustrare a incapacităţii de gîndire şi de creaţie.

Petru Ursache: De ce oare poezia din Basarabia şi din Bucovina este mai puţin cunoscută dincoace de Prut? Şi la Cernăuţi, şi la Chişinău, limba română are aceleaşi virtuţi ideatice ca în Carpaţi ori pe Cîmpia Dunării, vorba lui Eminescu, „de la Nistru pîn' la Tisa“. Există o excelentă Istorie a literaturii române elaborată de un colectiv de specialişti condus de profesorul Mihai Dolgan, prezentă şi în bibliotecile de „dincoace“, care întruneşte convingător şi firesc pe toţi scriitorii reprezentativi ai limbii române contemporane.
De ce lipsesc din manuale scriitorii de valoare din provinciile româneşti deocamdată pierdute?

Cezar Ivănescu: Marea Unire de la 1918 a fost pregătită spiritual de scriitorii români care mergeau, în frunte cu Mihail Sadoveanu, şi ţineau şezători literare în toate provinciile româneşti din afara graniţelor. Intelectualii români erau dinamizaţi de idealul naţional al unirii românilor de pretutindeni într-o mare ţară şi idealul lor nu a fost trădat de clasa politică românească şi de monarhie, care au folosit armata română pentru împlinirea acestui ideal naţional.

Şi după Revoluţia din decembrie 1989 a existat un moment sublim de retrezire în români a sentimentului naţional, dar, din nefericire, clasa politică românească, aceeaşi ca şi pe vremea lui Ceauşescu, cu reflexe ancilare în faţa Moscovei, a trădat poporul român şi recuperarea provinciilor româneşti pierdute nu s-a produs. Armata română a rămas inertă, că mă şi întreb de unde mai vine încrederea poporului român în armată (încredere mult trîmbitată de sondajele de opinie), cînd, de 60 de ani, această armată română nu a făcut decît, fie să reprime poporul român, fie să participe la înăbuşirea Revoluţiei maghiare din 1956, fie să lupte în Afganistan sau în Irak, sau în fosta Iugoslavie, dar niciodată nu i-a trecut prin minte să-şi apere poporul care o hrăneşte şi o plăteşte: episodul de Tîrgu-Mureş, din martie 1990, dezonorează pe veci Armata Română. Pînă şi conu' Petrache Ţuţea a spus atunci că Ceauşescu nu ar fi permis aşa ceva, ca tălîmbele alea de militari români să stea ca paparudele pe lîngă tancuri în timp ce românii erau masacraţi de unguri (inclusiv unguri veniţi din Ungaria) sub ochii lor.

După asemenea mîrşăvii şi trădări naţionale, s-a stins total entuziasmul românilor care nu se mai gîndesc acum decît la un singur lucru: cum să părăsească definitiv această ţară.

Pe acest fundal sumbru, scriitorii români vor să fie prostmodernişti, nu naţionali, iar Academia, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Culturii şi Cultelor promovează manuale alternative, în loc să ofere în sfîrşit manualele recuperatoare ale trecutului nostru integral, istoric şi cultural. Afirm cu toată claritatea că statul român a dus, timp de cincisprezece ani, o politică culturală antinaţională şi asta se va vedea în timp, cînd, chiar dacă vom avea acele manuale ideale pe care ni le dorim, nu va mai fi cine să le citească.
România este în pragul celui mai mare dezastru cultural din toată istoria ei modernă.

Petru Ursache: Nu se mai vorbeşte despre procesul comunismului. În toate ţările Estului, foste „democraţii populare“ şi cu „faţă umană“ au avut loc drastice puneri la punct în această privinţă; nu chiar „arderi de tot“, cum s-ar fi cuvenit. Gabriel Liiceanu lansa, la vremea potrivită, un „apel către lichele“. Nu a fost ascultat. Se vede că răul nu se mutase din loc. Astfel, la noi, ca la nimeni: guvernanţii, aceiaşi, au amînat, au tot amînat, în speranţa că se va aşterne blînda uitare. Se înşeală. Uitarea dorită de „o anume parte“, nu vine în asemenea situaţie; din contra, rănile se deschid tot mai mult şi acuzator.

Întrebarea ar fi: scriitorii nu pot redeschide procesul comunismului cu mijloacele lor specifice şi cu îndrăzneala care le-a mai rămas?

Cezar Ivănescu: Procesul comunismului nu se va face niciodată, nu va exista un Nürnberg al comunismului şi asta pentru că URSS şi Stalin, trădaţi de aliatul lor iniţial, Hitler, s-au aliat cu Anglia şi SUA şi au cîştigat războiul. În memoriile sale, Whinston Churchill spune că la încheierea războiului, cînd aliaţii şi-au dat seama că dictatura comunistă a lui Stalin nu diferă cu nimic de hitlerism, s-au gîndit o clipă să continue războiul: ar fi fost să se împlinească gîndul mareşalului Ion Antonescu: în timpul infamului proces care i s-a intentat, Ion Antonescu a spus că a pornit în războiul din Răsărit cu gîndul că Hitler îl va lichida pe Stalin, iar americanii îl vor lichida pe Hitler, izbăvind Europa de ambele primejdii... S-au gîndit aliaţii să continue războiul împotriva comunismului, numai că nu au avut curajul, în faţa opiniei publice mondiale, să-şi asume decizia de a-şi ataca fostul aliat. Indiferent de doctrină, comunismul a cîştigat cel de-al doilea război mondial şi istoria este scrisă de învingători, ei o scriu şi acum...

Nu s-a făcut mare lucru în Est, iar la noi nu s-a făcut chiar nimic, pînă şi un criminal dovedit ca Nikolski a murit liniştit în patul lui... Cine să declanşeze procesul comunismului, Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu? Păi tăticii lor au venit în România călare pe tancurile sovietice înrobitoare. Poate Ion Iliescu, fiul de ilegalist sau Dorin Tudoran, fiul de înalt activist comunist ocultat de tovarăşii de drum în reglările lor de conturi, ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu? Să fim serioşi... Mafia italiană a proliferat nestingherită decenii la rînd, în Italia, pentru că avea înaltă aprobare americană în urma înţelegerii dintre guvernul american şi capii mafiei din SUA care au sprijinit debarcarea americană din Sicilia. Abia în vremea din urmă, cînd şi-a cîştigat cît de cît autonomia, Italia a cutezat să atace frontal Mafia...

Cît despre „Apelul către lichele“ al domnului Gabriel Liiceanu, îmi pare rău, dar eu l-am înţeles ca un apel către el însuşi... Ia interesaţi-vă dumneavoastră, ăştia din provincie, şi prin Bucureşti, şi aflaţi în ce condiţii boiereşti îşi făcea domnul Gabriel Liiceanu burse Humboldt în R.F.G.?

Scriitorii care au fost şi au rămas scriitori au redeschis de mult procesul comunismului, literatura de sertar semnată de Lucian Blaga şi N. Steinhardt, de Teohar Mihadaş şi Marcel Petrişor, de Petre Ţuţea şi Luca Piţu, de Radu Gyr şi Nichifor Crainic, de Mircea Vulcănescu şi atîţia alţii se va constitui într-un dosar la procesul comunismului, singurul care se va judeca în ceruri şi nu aici. Şi Theodor Codreanu, recenzîndu-mi cărţile Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, a considerat că se înscriu în această linie de condamnare a comunismului...

Petru Ursache: Ce nu vă iertaţi şi nu vă veţi ierta niciodată?

Cezar Ivănescu: Faptul că m-am lăsat îmblînzit, domesticit, dresat şi „gîndirea mea sălbatică“ a fost civilizată. În tinereţe îl admiram pe Albert Camus pentru L'homme revolté şi credeam că poţi trăi într-o continuă şi întreită revoltă, socială, existenţială, metafizică....

Revolta socială, spontană, mi-a rămas, revolta existenţială e ruinătoare şi te împinge la excese şi cînd mă invadează sentimentul că în loc să-mi urlu şi să-mi cînt pînă la extincţie, delirant, poemele, devin pe zi ce trece tot mai mult un funcţionar chibzuit, mă copleşeşte o amărăciune fără de seamăn. Revolta metafizică mi-o îndulcesc prin credinţă: cuget la cele două cele mai luminoase modele ale umanităţii, Iisus Hristos şi Buddha şi sper într-o nouă, ultimă încarnare...

Petru Ursache: Vă consideraţi un artist realizat sau ratat?

Cezar Ivănescu: Punînd în paranteze bovarismul consubstanţial oricărui artist, mă consider, ca om şi ca artist, în mică măsură realizat şi în mare parte ratat: ca sportiv, ca actor, ca muzician (compozitor şi interpret), ca om religios, ca filosof, mă consider ratat ca scriitor, modelele mele absolute au fost tragicii antici şi Shakespeare (Shakespeare a fost şi modelul lui Eminescu, o probează toate încercările sale dramatice), aş fi vrut să fiu poet tragic sau dramatic, cum vreţi, şi sînt doar poet modern tînjitor după poezia ca mare artă tradiţională. O spun încă o dată, sper totul de la viitoarea reîncarnare, voi face numai muzică, Bach şi Wagner, în alt eon, sub un soare nou...

Sursa: http://romania-mare-trecut-si-viitor.blogspot.com

Curentul: Copii orfani pe måna activiştilor pro-homosexualitate

Un straniu drept la replică primit pe adresa redacţiei „Curentul“ ne-a pus pe urmele unei ciudate organizaţii care se declară făţiş pro-homosexualitate, dar care are între obiectele de activitate... îngrijirea orfanilor.
Aşa-zisul drept la replică avea ca origine aparentă un articol, apărut anterior în ziarul „Curentul“, intitulat „Homosexualii din Republica Moldova s-au dat la fund“. Replica şi poziţia Asociaţiei Serviciul Apel la manifestările apărute în presă cu privire la minorităţile sexuale aparţin unui ONG cu un nume pompos, „Centrul de Resurse pentru Dezvoltarea Economiei Sociale“, dar condus de persoane cu o precară, stångace månuire a limbii romåne.

Deşi activiştii care ni s-au adresat se dovedesc stångaci la cunoaşterea limbii romåne, am constatat că au în schimb o dexteritate ieşită din comun în ceea ce priveşte culesul fondurilor din tot felul de surse.
ONG-ul cu poziţie faţă de homosexuali, mai exact parteneri ai organizaţiei fanion a pederaştilor din Romånia, Accept, au dorit să ne asigure în scris că ei protestează faţă de iniţiaţiva de protest a Asociaţiei Pentru Educaţie şi Libertate (APEL) cu privire la marşul pederaştilor din Bucureşti şi Chişinău, arătånd astfel clar că sunt susţinătorii organizaţiilor homosexualilor. Mai mult, ei sunt şi susţinători ai Statului totalitar şi poliţienesc, deoarece mai ţin să precizee că ei sunt adversari ai Coaliţiei împotriva Statului Poliţienesc - grupare ce cuprinde organizaţii ale societăţii civile ce militează pentru libertăţile cetăţeneşti şi împotriva măsurilor de tip securist introduse de guvernarea precedentă, ce duc la controlul total al populaţiei.
ONG-ul cu nume lung, pro-pederaşti şi pro-poliţie politică ne-a atras atenţia şi am descoperit cu stupoare, chiar în pagina de web a organizaţiei, că cei care ni s-au adresat sunt parteneri ai activiştilor homosexualităţii din Romånia. Nu asta ar fi problema. Ceea ni s-a părut şocant a fost descoperirea profilului principal de activitate al organizaţiei - respectiv copii, şi mai ales copii orfani, părăsiţi, copii instituţionalizaţi.

Ministerul Educaţiei - asociat cu ONG-uri filo-homosexualitate

Sume mari de bani din resurse italieneşti, mai ales, sunt alocate ONG-ului cu nume lung pentru „includerea tinerilor cu posibilităţi reduse, tineri care provin din instituţii de stat pentru protecţia copilului“. Practic, partenerii pederaştilor care se ocupă cu formarea tinerilor proveniţi din casele de copii sunt, de asemenea, în directă legătură cu instituţii ale statului romån implicate în problematica socială.
Cea mai şocantă descoperire a fost faptul că Ministerul Educaţiei figurează, de asemenea, între co-partenerii acestui straniu ONG cu o orientare afişată clar, de susţinere a orientărilor sexuale deviante. Pånă în prezent nu am mai văzut vreo astfel de struţo-cămilă în corelaţie cu activitatea Ministerului Educaţiei, situaţie care conferă acestui tip de organizaţie o postură de membru asociat al activităţii de educaţie naţională, cu acces direct exact în instituţiile în care copii lipsiţi de protecţie, copii abandonaţi, fără familie, se aleg cu o educaţie „alternativă“ în care li se explică probabil că o familie din doi taţi este exact ce le lipseşte pentru a avea o viaţă „normală“. Ne vom adresa oficial Ministerului Educaţiei pentru a afla dacă acest tip de preocupare se află între ţintele actualei guvernări - respectiv educaţia pro-pederastie.

George RONCEA

Orasul secret de sub Sarmizegetusa, capitala regala a Daciei

Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmizegetusa, Capâlna, Blidaru si Costesti aduna in inima românului, deopotriva, durere si mândrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plângi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute când am vazut cetatile dacilor.

La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe, ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti
Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal. Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati. Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee. Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana.
Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul. Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit
Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul? Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut. Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile?
Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.

Despre zei, credinte si nemurire in incinta sacra
M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmizegetusa Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti. Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite, si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia.

Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal
Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti.

Dumitru Manolache
www.gardianul.ro

Comisarul Tismăneanu se întoarce. Mircea Platon întreabă: "Până când?"

Profesorul Paul Gottfried, reputat istoric si gânditor conservator american, autor de cãrţi despre conservatorii romantici germani, despre multiculturalism, despre statul dãdacã, despre Carl Schmitt, despre istoria conservatorismului american, a scris un articol în care, pornind de la cartea Fantasmele salvãrii, a dlui Vladimir Tismãneanu, aratã cã dl Tismãneanu e un om de stânga, o stângã habermasianã, preocupatã de reeducarea est-europenilor dupã modelul reeducãrii postbelice a germanilor. Profesorul Gottfried sugera si cã, fãrã naţiune, nu e posibilã o viguroasã democraţie participativã. Or, tocmai naţiunea e principala victimã a ideologiei imbrãţişate de dl Tismãneanu, ideologie care distruge naţiunea de dragul unei “societãti civile” preocupate cu persecuţia sau cel putin cu deconstrucţia majoritãţii in numele minoritãţilor reale sau inchipuite si cu distrugerea elitelor, criteriilor si modurilor de viaţã organic-istorice in numele unor egalitãţi în “drepturi” artificiale si a pseudo-elitelor birocratic-activiste.
M-aş fi aşteptat ca articolul profesorului Gottfried sã-i aduca profesorului Tismãneanu satisfacţia dezbaterii cu un egal. In definitiv, dl Tismãneanu a refuzat de multe ori dialogul sau polemica pe motiv cã preopinenţii erau sub demnitatea domniei-sale, cã nu au doctorat, cã nu sunt profesori, si cã nu au publicat la edituri de prestigiu. Acum deci, cu ocazia articolului profesorului Gottfried, era timpul ca profesorul Tismãneanu sã sesizeze ocazia si sã strãluceascã doctrinar. De aceea, mare mi-a fost dezamãgirea când profesorul Tismãneanu, în loc sã se adreseze chestiunilor ridicate de un egal al domniei-sale, a ales sã polemizeze cu un blogger care a semnalat articolul, cu un student care a înjurat pe forumul blogului, şi cu mine care, cum nu obosesc sã mi-o aminteascã ciracii dlui Tismãneanu, nu am nici mãcar doctoratul si ar trebui sã tac (asta pe lângã numeroasele acuzaţii grobiene pentru care nu îl fac raspunzãtor pe dl Tismãneanu).
Din pãcate, nefiind ventriloc, nu pot sã tac rãspunzând în acelaşi timp întrebãrilor pe care mi le adreseazã dl Tismãneanu şi la care îmi cere, imperativ, rãspuns. Dar voi încerca sã împac şi capra şi varza dacã profesorul Tismãneanu acceptã urmãtorul târg. Promit sã tac dupa ce îi rãspund sincer la întrebãri dacã şi domnia-sa îmi rãspunde sincer la o întrebare care mã frãmântã.
Aşadar, chestiunile pe care le ridicã dl Tismãneanu sunt urmãtoarele:
1. Mã acuzã de ipocrizie arãtând cã, deşi scriu împotriva neoconservatorilor români, am tradus şi publicat în revista “Rost” un text despre “Tragedia multiculturalismului” semnat de Irving Kristol.
Da, e adevarat cã Mihail Neamţu si Claudiu Târziu mi-au cerut permisiunea de a publica, pe website-ul neoconservator “Antiteze”, respectiv în revista “Rost”, acel text şi altele. Textul respectiv provenea dintr-o serie de traduceri pe care le-am facut, prin 2001, pentru revista “Convorbiri literare” încercând, într-o vreme când nu vorbea mai nimeni despre miscarea conservatoare americana, sa legitimez cu ajutorul ei o eventuala miscare conservatoare în România. În anii ’90, profesorul Vladimir Tismaneanu şi o mare parte a “dreptei” româneşti de astazi ne-au dat de înţeles ca a fi occidental înseamnq a fi de stânga, a fi multiculturalist, corect politic, social-democrat, Soros-ian etc. Dreapta conservatoare era socotita atavica, reacţionara, antisemita şi era asociata abuziv extremismului lui Corneliu Vadim Tudor. Dl Zigu Ornea înfiera, sãptãmânã de sãptãmânã, în revistele Romania literara, Dilema şi pe unde mai apuca, dreapta româneascã interbelicã. Fãrã nuanţe, ni se dãdea de înţeles cã, abia ieşiţi din comunismul real, trebuie sã ne denazificãm de urgenţã pentru a intra în comunismul adevãrat. De aceea, atunci când mi s-a oferit oportunitatea, am tradus din conservatorii anglo-saxoni, din Kristol, dar şi din William Schlamm, William F. Buckley, Clinton Rossiter, Peter Viereck sau T. S. Eliot. Traducerile respective erau menite a reprezenta o mostrã din gândirea conservatoare americanã, de toate nuanţele, evrei, catolici, protestanţi, conservatori şi neoconservatori. Scopul publicãrii acelor traduceri era de a arãta cã dreapta e legitimã. Din pãcate, din momentul în care a devenit legitimã (cu preţul deturnãrii la stânga), dreapta a atras, conform principului “la plãcinte înainte, la rãzboi înapoi”, mulţi oportunişti, oameni care nu ar sacrifica nici mãcar un suspin pentru ideile şi realitãţile de pe urma cãrora vor sã trãiascã.
2. În al doilea rând, dl Tismãneanu pare a crede, împreunã cu ciracul sãu Mihail Neamţu, cã vreau o “dictaturã teocraticã”, cã sunt nazist “Blut und Boden”, şi cã mã exprim periculos de “ambiguu” atunci când spun, într-un interviu din revista de culturã religioasã Tabor, cã drumul României trebuie sã fie de la letargie la liturghie. Îl asigur pe dl Tismãneanu – pe dl Neamţu nu îl pot asigura de nimic, se învârte prea repede - cã nu are de ce sã se teamã, mulţi dorm şi în timpul liturghiei. De aceea nu vreau o dictaturã teocraticã în care oamenii ar fi încolonaţi şi duşi la liturghie cu sila. Acest lucru e strãin de duhul Ortodoxiei. Ceea ce vreau însã e o recentrare a realitãţii – politice, economice, sociale, educaţionale – româneşti pe persoanã. Consider, tocmai pentru cã nu am uitat tragediile secolelor XIX-XX (comunism, nazism, douã rãzboaie mondiale, colonizare/decolonizare/recolonizare), cã doar recunoaşterea realitãţii persoanei ne poate feri de tiranii ideologice care ar aşeza ca “bine suprem” fie clasa, fie rasa, fie imperiul, fie “piaţa”. Consider cã antropologia creştinã nu trebuie înlocuitã cu antropologia lui homo oeconomicus sau cu orice altã înţelegere reducţionistã a realitãţii umane. De aceea, cred eu, creştinismul nu trebuie sã fie prezent în Europa doar ca tradiţie culturalã, ci ca realitate liturgicã vie, ca afirmare a prezenţei lui Dumnezeu, a Persoanei lui Iisus Care vine cu Trupul Sãu la Sf. Liturghie, a naturii noastre creaturale şi a sensului istoriei ca rãstimp al mântuirii. Mi se pare cã, în afara acestei înţelegeri a istoriei, cãdem în încercãri facile de a meşteri o utopie, de a fãuri, cu ajutorul ideologiilor, raiul pe pãmânt. Singura stavilã împotriva acestei tentaţii eshatologice e creştinismul. Nu creştinismul-cultural, ci creştinismul- liturghie, nu memoria, ci prezenţa realizatã prin închinarea înaintea Dumnezeului celui viu. Istoria ca prezenţã a lui Dumnezeu. De aceea, nu pot accepta ca Liturghia sã fie rãstãlmãcitã de dragul politicii, aşa cum ar fi vrut “societatea civilã” în “cazul Corneanu”. A face ceea ce ar fi vrut societatea civilã ar însemna instrumentalizarea politicã a liturghiei, ar deschide drumul fie statului-bisericã, fie bisericii-stat. Nu toate lucrurile care sunt în lume pot fi tratate ca şi cum ar fi din lume. Dl Tismãneanu trateazã pe oricine recunoaşte şi trãieşte acest lucru drept “febricitant”. E dreptul domniei-sale. Dar e şi dreptul meu sã consider cã a defini “dreapta” în absenţa tradiţiei nu ca memorie, ci ca prezenţã în sens creştin înseamnã de fapt a fi de stânga. Diferenţa dintre cele douã sensuri ale tradiţiei este diferenţa dintre o mumie şi sfintele moaşte, dintre cei pe care-i comemorãm de Ziua eroilor şi cei pe care-i pomenim la fiecare Sf. Liturghie.
3. Dl Tismãneanu îmi cere sã denunţ clar şi sã mã disociez fãrã echivoc de afirmaţiile lui Ilie Catrinoiu. Ieftinul sicofant Neamţu face legãtura între dl Adrian Costea, site-ul lui Ilie Catrinoiu, Mircea Platon, Ovidiu Hurduzeu, ortodoxie şi asasinii lui Stelescu. Dupã cum am mai spus, despre asasinii lui Stelescu sunt convins cã “febricitantul” dl Neamţu ştie mai multe, ca unul care şi-a petrecut tinereţile scriind articole legionare. Dupã care a devenit de stânga. Dupã care a devenit de dreapta. Dupã care cine ştie – poate dl Tismãneanu ? – ce va mai deveni.
Am spus în cartea A treia forţã – pe care ştiu cã dl Tismqneanu a citit-o -, şi am spus şi în lansãrile de carte pe care le-am avut la Timişoara sau Costanţa: nu gust nici antisemitismul şi nici teoria conspiraţiei. Nu sunt nici rasist sau white suprematist, aşa cum e Revillo P. Oliver, unul din autorii menţionaţi apreciativ de dl Mihail Neamţu în Idei în dialog (probabil cq, iarãşi, Neamţu a citat fãrã a citi, motiv pentru care l-aş ruga pe dl Tismãneanu sã-i verifice atent referatele şi referinţele de acum încolo). Am vorbit împotriva antisemitismului, am scris împotriva nazismului, am fost atacat de autori neolegionari pentru modul în care înţeleg Mişcarea Legionarã. Nu am folosit injurii antisemite. Nu cred în legitimitatea creştinã, politicã, antropologicã etc. a rasismului.
Ceea ce i-am reproşat şi îi reproşez eu dlui Tismãneanu nu are legãturã cu rasa, clasa casa sau masa domniei-sale. Are legãturã cu politica domniei-sale. De aceea nu înţeleg de ce îl tot aduce în discuţie dl Tismqneanu pe profesorul Moshe Idel. M-am întâlnit cu profesorul Moshe Idel o singura datã, la o conferinţã. Îl admiram pe profesorul Moshe Idel din scris. Întâlnindu-l, mi-am dat seama cã, pe lângã erudiţie, profesorul Moshe Idel e un om modest, cu umor, de mare caracter. Un adevãrat mensch. Dar prezenţa publicisticã a dlui Tismãneanu nu mi-a lãsat niciodatã aceastã impresie.
Aşa cã nu i-aş spune profesorului Moshe Idel, dupã cum nu i-am spus nici profesorului Vladimir Tismãneanu, dupã cum nu i-aş spune nici profesorului Gottfried nici o mãgãrie antisemitã. Dar nu pentru cã se încruntã dl Tismãneanu la mine. Ci pentru cã nu mã intereseazã antisemitismul. Ceea ce mã intereseazã e cã dl profesor Tismãneanu, un om de stânga, pretinde cã e de dreapta şi încearcã sã redefineascã dreapta româneascã în acord cu valorile stângii. Asta e tot. Mã cert sau mã împac cu dnii Gottfried sau Tismãneanu având în vedere nu „rasa” domniilor-lor, sau religia, ci sinceritatea angajamentului politic.
*
Si acum, cã mi-am clarificat poziţia, îi pun şi eu dlui Tismãneanu o singurã întrebare. Domnia-sa deplânge astãzi “înmulţirea mitocanilor pioşi”, a “focarelor de infecţie” şi a “putreziciunii”. Tatãl domniei-sale a fost preocupat în anii ‘50 de lichidarea “bandiţilor mistici”, a “putrefacţiei burgheze” şi a “nãpârcilor veninoase”. Dl Tismãneanu nu e rãspunzãtor pentru ce a fãcut tatãl domniei-sale. Dar se face vinovat de folosirea aceleaşi retoricã. Ieri de stânga, azi de “dreapta”, douã generaţii de Tismãneni au folosit aceastã retoricã pentru a-i proslãvi pe mai-marii zilei şi a pune lacãt pe conştiinţa româneascã. Deci întrebarea mea e: pânã când?

Homosexualii din Republica Moldova s-au dat la fund

O consecinţă stranie a situaţiei învolburate din Republica Moldova a fost recenta luare de poziţie a homosexualilor de la Chişinău care şi-au anulat parada. Prezent la conferinţa de la Chişinău, doctorul american Paul Cameron s-a adresat organizatorilor festivalului Gay „să-şi înfråneze poftele şi să treacă la un mod normal de viaţă în contextul acutizării crizei demografice în R. Moldova“.
Majoritatea politicienilor liberali de la Chişinău au susţinut direct sau indirect eforturile pederaştilor de recunoaştere publică care deşi nu sunt numeroşi au ca de obicei susţinători în råndul anumitor membri ai clasei politice care-i încurajează.
„Noua putere legislativă, căreia am vrut să-i atragem atenţia asupra problemelor noastre, încă nu a fost formată. În situaţia creată, mesajul acţiunii noastre nu va fi auzit“, a spus Boris Balaneţkii, directorul executiv al „GenderDoc-M“. Ca şi în anii trecuţi, festivalul va fi deschis måine cu un concert la care vor fi premiaţi învingătorii concursului celor mai tolerante persoane publice, iar la data de 9 mai va avea loc concursul internaţional al travestiţilor „Miss Flawless Queen - 2009“. Marşul prin Chişinău însă nu va mai avea loc.
Se aşteaptă ca homosexualii de la Chişinău să fie urmaţi în decizie şi de pederaştii de la Bucureşti, care urmează să mărşăluiască în curånd pe străzile Capitalei, la sfårşitul lunii mai.
APEL către BOR
Organizaţii ale societăţii civile din Bucureşti s-au adresat ieri într-o scrisoare deschisă către Sfåntul Sinod, Consiliul Consultativ Etico-Juridic al BOR pentru stoparea propagandei homosexuale şi să nu tolereze marşul de la Bucureşti preconizat „chiar în preajma Înălţării Domnului, chiar în Piaţa Unirii, în apropierea Patriarhiei Romåne şi a sfintelor moaşte din Catedrala Patriarhală“.
Organizaţiile semnatare ale apelului către Patriarhie au invocat măsura luată de primăria Chişinăului, anul trecut, cånd tånărul primar Dorin Chirtoacă, lider al actualei Opoziţii anticomuniste, a interzis personal desfăşurarea acestor manifestaţii. „Cum aţi făcut şi cu ocazia mitingului antibiometrie, al Coaliţiei împotriva Statului Totalitar, care a avut loc în Piaţa Unirii recent, vă rugăm cu smerenie să cereţi şi de această dată primarului General al Bucureştiului, dl Sorin Oprescu, să urmeze modelul oferit de primarul Chişinăului şi să interzică aceste manifestări anticreştine care agresează grav în special drepturilor minorilor şi ale părinţilor“ - se mai arată în mesajul Asociaţiei Pentru Educaţie şi Libertate (APEL) şi ale orga-nizaţiilor fondatoare ale Coaliţiei împotriva Statului Poliţienesc.

http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009050727429/Actualitate/Homosexualii-din-Republica-Moldova-s-au-dat-la-fund.html

Veghea: Români, vă ordon, schimbaţi paradigma! (recenzie la lucrarea lui Mircea Platon si a lui Ovidiu Hurduzeu, "A treia forta: Romania profunda")

Motto: „Atâta timp cât nu devenim un deşert sufletesc, suntem mântuiţi!” (Ovidiu Hurduzeu)

Recenta apariţie a culegerii de eseuri „A treia forţă: România profundă”, purtând semnătura, dar şi amprenta gânditorilor creştini Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, se constituie într-un demers de mare însemnătate pentru ceea ce a mai rămas de apărat din România noastră, din România autentică şi „profundă”. Desele referiri la „Schimbarea la faţă a României” a lui Emil Cioran şi la viziunea anti-conformistă a lui Petre Ţuţea („Adaptarea la împrejurări se cheamă conformism, iar conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”) conturează o linie identitară şi spirituală pe care lucrarea de faţă şi-o revendică şi o asumă cu cinste. Autorii nu cad în păcatul văicărelilor „elitelor”, menite mai mult a le delimita de suferinţa naţiunii decât a le atârna de gât auto-impusa cruce de „salvatoare publice”, ci identifică cu îndrăzneală şi precizie probleme reale şi adânci, mergând la rădăcina răului şi propunând metode de vindecare şi de „revenire la normalitate”. Pe parcurs însă, cei doi eseişti nu se pot împiedica de la a realiza savuroase fresce sociale şi „panorame ale deşertăciunii”, luând peste picior „elitele publice” şi statutul lor de soldăţei obedienţi ai conformismului, dar şi de uzurpatori diletanţi ai adevăratelor elite, care în realitate nu ţin numai de sfera „intelectualităţii”. Totodată, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon realizează ample descrieri ale societăţii actuale şi ale mecanismelor sistemului (pe care nu îl denumesc „Matrix” ci, mult mai elegant, „Reţea”), cu o luciditate şi trezvie de spirit cutremurătoare şi cu un curaj nebun de a exprima fără concesii Adevărul atât de mult ocultat şi mistificat. Demnitatea mărturisirii conştient asumate nu doar în planul orizontal, ci mai cu seamă în cel vertical al existenţei, este cheia de boltă a acestei lucrări de înaltă prestanţă intelectuală şi morală. Prin doar simpla regurgitare mecanică a unor adevăruri anti-sistem, autorii ar fi riscat să cadă în zona derizoriului, fiind imediat catalogaţi drept „conspiraţionişti”, „fanatici”, „extremişti” (şi toată pleiada de stigmate maliţioase pe care sistemul le atribuie automat şi pe nedrept majorităţii mărturisitorilor cu capul pe umeri, pentru a îi scoate din joc prin discreditare şi decredibilizare – o tactică pe deplin comunistă, dacă stăm să ne gândim), însă demersul lor capătă valoare şi anvergură datorită umorului fin şi inteligent, datorită exprimării savuroase şi savante, dublate de o cultură redutabilă şi de conturarea unei viziuni personale despre lume, bine argumentate şi adânc gândite. Cartea este un succes prin felul în care ştie să le dea „şah mat” adversarilor din latura propagandei oficiale. Cu o nespusă măiestrie stilistică, cei doi autori valsează printre argumentele „inamicului” reducându-le, rând pe rând, la tăcere. Este admirabil modul elegant până în măduva oaselor, dar în acelaşi timp tranşant şi neechivoc, în care tezele propagandei oficiale sunt spulberate definitiv, fără nici cea mai mică notă de agresivitate şi/sau mârlănie, fără nici cel mai mic atac la persoană. Într-un cuvânt, autorii reuşesc să taie în carne vie cu lovituri bine ţintite şi extraordinar de puternice, fără însă a folosi nici un „topor barbar” care să amintească de troglodismele atât de împământenite pe la noi. „A treia forţă” este totodată una dintre puţinele voci care abordează şi dimensiunea teologică a existenţei, analizând-o cu profesionalism, în cunoştinţă de cauză, ba mai mult, în urma unei trăiri personale a adevărurilor Ortodoxiei, ceea ce nu poate decât să întregească discursul cu perspectiva lui cea mai înaltă, anume componenta spirituală, surprinzând plăcut în acelaşi timp publicul cititor, atât de obişnuit cu ignoranţa grosolană pozând în omniscienţă pe care o arborează de regulă „intelectualii” în discuţii ce converg inevitabil spre teologie.
Cartea celor doi gânditori creştini se constituie într-o culegere de eseuri şi articole apărute de-a lungul vremii în diverse publicaţii şi care converg spre un punct central: încercarea de a pune în lumină ce a mai rămas cu adevărat românesc în profunzimea unei Românii atacate din afară de flagelul tehnoglobalismului mondial şi din interior de oportunismul şi conformismul unor largi pături sociale (de la mafioţi şi baroni locali, ţoape, „vedete” şi staruri, până la autoproclamata „intelectualitate publică” a foştilor şi actualilor „intelectuali de partid”), în speranţa de a consolida de aici bazele unei renaşteri sănătoase şi autentice. Aşadar, cartea este structurată pe două părţi: „Persoana-eveniment” şi „Ce-a mai rămas de apărat”. „Persoana-eveniment”este o grupare de eseuri care se concentrează pe surprinderea unor situaţii, realităţi şi fenomene care să redea măsura prefacerii lumii sub umbrela noii propagande tehnoglobaliste, direcţia, dar şi punctul final pe care şi le-au stabilit ideologii acestei „noi ere”. Eseurile din gruparea „Ce-a mai rămas de apărat” se concentrează mai mult pe grupuri de oameni precise pe care autorii le identifică „recuperabile”din mrejele actualei paradigme: micul întreprinzător, satul, elitele, Biserica, familia şi copiii, Românul în lume. Dacă prima parte se axează mai mult pe „ce”, a doua parte a cărţii se axează mai mult pe „cine”. Dacă prima parte descrie situaţii, a doua aduce soluţii. Totuşi, aceste delimitări rămân mai mult formale, dat fiind că însuşi caracterul de apariţii publicistice spontane a eseurilor luate în discuţie nu poate duce la clasificări perfecte în funcţie de tematica abordată. În acelaşi timp, cele două mari „capitole” în care este împărţită cartea sunt precedate de grupajul „A treia Forţă”, conţinând două articole reprezentative, aproape cu valoare programatică, pentru conţinutul ulterior, cât şi un capitol de „Lămuriri preliminare”, concretizate în două interviuri, câte unul cu fiecare dintre semnatarii acestei culegeri de eseuri. Finalul care „încoronează opera” este încarnat de postfaţa extrem de lucidă pe care o scrie Gheorghe Feodorovici, care la rândul său constată: „Autorii manifestului A TREIA FORŢĂ nu se rezumă la critica obişnuită a ideologiilor moderne, ci subliniază esenţa distructivă a oricărei ideologii: aceea de a-l construi pe om, din afara lui, plecând de la o anumită idee despre om. Or, dacă omul poate fi apărat, aceasta nu se va putea realiza printr-o altă ideologie, adică printr-o altă idee despre om, ci numai plecând de la omul real, de la omul ireductibil şi ne-asemănător: omul concret, al cărui temei este dat de Persoana Fiului Întrupat, răstignit şi Înviat. (...) Dacă Întruparea este evenimentul fundamental al Istoriei, dacă acesta este temeiul realităţii, dacă pe această „piatră” stă adevărul omului iar omul nu este adevărat decât în virtutea acestei întemeieri, urmează că omul, cel care păstrează memoria Adevărului, trebuie des-fiinţat. Dumnezeu nu „moare” până nu moare şi omul. Modernitatea L-a „ucis” pe Dumnezeu (în sensul că L-a scos din orizontul Istoriei), iar postmodernitatea l-a „ucis” pe om. Şi cum poate fi „ucis” omul? PRIN UITARE: dacă în creştinism omul trăieşte fiindcă Îl pomeneşte pe Dumnezeu şi este pomenit de Dumnezeu, necreştinul ştie că moare, sau riscă să moară, dacă aude de Dumnezeu. Dacă nu va auzi niciodată de Viaţă, omul nu va şti niciodată cât este de mort.”

Telectualii şi omul autentic

Însă analiza teologică a rătăcirii actuale a umanităţii nu este decât cea mai aleasă floare din grădina filozofică a acestui volum de eseistică ce nu face decât să ne vorbească pe faţă despre noi înşine. De fapt, volumul realizează o radiografie nimicitoare a întregului ansamblu de domenii şi ramificaţii ale societăţii umane, cu referire directă la România: conformismul şi impotenţa intelectuală a „culturnicilor” de serviciu, denumiţi în mod savuros drept „telectuali”(oameni instruiţi să preia în mod teleghidat conceptele prefabricate ale unei propagande alienante şi să le răspândească prin opinii „de valoare” şi luări de poziţie „decisive”); apropierea până la suprapunere a stângii şi a aşa-zisei „drepte”, liberale sau neoconservatoare, care sunt de fapt unite prin apărarea servilă a status quo-ului actual; imposibilitatea existenţei unei critici reale care să aducă schimbarea, atâta timp cât „centrul ei de greutate” se găseşte în interiorul, iar nu în afara / deasupra sistemului; conformismul non-conformismului, noţiunea de „marginalitate” şi conceptul „victimei”, pârghii de integrare subtilă şi de exercitare a controlului din partea Sistemului totalitar şi centralizator; „fermitatea în moderaţie” şi „moderaţia în fermitate” a unei culturi de faţadă al cărei unic „program” este acela de a nu supăra pe nimeni; denunţarea imposturii „intelectualităţii” („Autointitulatele elite româneşti au o singură mare grijă: să-şi cultive statutul de vedete în star system-ul dâmboviţean. De îndată ce apare o situaţie spectaculară, „elitele” nu fac decât să-şi dea savant cu părerea sau să semneze un apel împotriva unor lichele mărunte sau inexistente, în vreme ce veritabilele lichele, cele din spatele uşilor închise, care menţin cu bună ştiinţă status quo-ul, nu sunt niciodată atacate”) şi exprimarea preferinţei pentru omul autentic, ireductibil, persoana-eveniment.

Tehnoglobalism sau societate personalist-conservatoare

„A treia forţă – România profundă” cuprinde şi descrieri de un realism nimicitor ale unor subiecte problematice şi emblematice ale contemporaneităţii: adevăratele raţiuni şi direcţii ale „revoluţiei” din 1989; definiţia tipului de sistem în care trăim astăzi; portretul-robot al „Matrixului”; portretul-robot al omului trăitor în Matrix („sclavul fericit” şi „omul reticular”); definirea gnosticismului şi realizarea unui set de paralele între gnosticism şi tehnoglobalism în încercarea de a demonstra originea gnostică a propagandei „lumii noi”; o scurtă istorie a „umanismului” secularizat şi a „religiei” ateiste fabricate pe bazele „Manifestelor umaniste” de pe parcursul secolului al XX-lea; o expunere a felului în care ideologii generoase (cum ar fi „setul de valori comune”, „vocaţia democratică”, „drepturile omului”) ce au stat la baza integrării României în structura superstatală tehnoglobalistă „EU-roaba” au avut ca scop real şi unic instaurarea în România, ca de altfel peste tot în lume, a consumismului ca mod de viaţă şi a identităţii date de personalizarea comportamentului consumerist; o radiografiere lucidă a sindromului stângist al „scârbei de ţară” (şi al relativizării până la dinamitare a valorilor naţionale), cât şi analizarea „cultului victimizării”, promovat de către stângiştii postmoderni ca alternativă globalistă la „cultura eroilor”, specifică statelor naţionale; o schiţă de antropologie creştină pornind de la conceptele de „ceva” şi de „cineva”, de „larvă” (mască, strigoi) şi de „persoană”, cu implicaţii în gândirea tehnoglobalistă, pe de o parte, şi în cea personalist-conservatoare, pe de alta; o analiză în profunzime a două pături sociale atinse de flagelul postmodernismului instituţionalizat - „intelectualitatea confortabilă”, acea pătură impostoare a „elitelor” auto-impuse, care se caracterizează prin anchilozare şi servilism ideologic, şi „tineretul întru eveniment”, o pătură extrem de dinamică şi cu posibilităţi extraordinare, dar care înclină să îşi irosească şansele pe altarele conformismului de tip carierist sau masificându-se şi depersonalizându-se prin excesul de tehnologie multimedia. Încheind amplul periplu prin multiplele faţete ale societăţii „vajnicei lumi noi”, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon trasează şi soluţiile unei posibile „ieşiri din Matrix”: o societate personalist-conservatoare, un „antiglobalism fără vadimism”, dar mai cu seamă întoarcerea la omul autentic, ireductibil, dat de persoană, de „chipul lui Hristos în om” - întoarcere care presupune redescoperirea şi interiorizarea Ortodoxiei ca mod de viaţă şi ca parcurs eliberator. Pentru aceasta, se impune o însuşire şi apărare conştientă a valorilor naţional-identitare Româneşti, care înglobează o tradiţie milenară şi o Ortodoxie armonios împământenită, făcând corp comun cu acel „savoir vivre”al înţelepciunii tradiţionale. Lucru imposibil fără o „schimbare a paradigmei”, în sensul părăsirii universului depersonalizant al tehnoglobalismului, cu scopul descoperirii celei de „a treia căi”- una de întors acasă. Această cale duce la o destinaţie ireductibilă şi ne-larvară (ne-golită de conţinut, valoare şi sens): „România profundă”. Însă ce este „România profundă”? „Răspunsul simplu ar fi că România profundă este România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau o stradă. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia încă se mai duce război. Cine citeşte istorie ştie că România împotriva căreia au luptat comuniştii era alcătuită din ţărani, preoţi, elitele profesionale, oamenii de caracter. Cine citeşte ziarele vede că România împotriva căreia luptă neocomuniştii (multiculturaliştii, eurosocialiştii, etc.) e mai ales România ţăranilor, preoţilor şi oamenilor de caracter. România profundă e aşadar România sacrificată. E România-ţintă. Victimele nu s-au schimbat. Doar plutonul de execuţie se primeneşte mereu.”
„A treia forţă – România profundă” este, pe tiparul „României profunde”, o lucrare ireductibilă care nu poate fi definită decât prin ea însăşi. Genialitatea culegerii de eseuri face foarte dificilă, dacă nu imposibilă, prezentarea ei în maniera clasică a unei recenzii obişnuite de carte. Deoarece punctele de vedere şi, mai cu seamă, formulările prin care acestea sunt exprimate, sunt de o valoare şi de o unicitate cu neputinţă de egalat. Iată de ce calea cea mai înţeleaptă este să nu facem pe filozofii ideilor fără a expune mai întâi ideile. Aducerea unei colecţii de citate reprezentative se impune. Publicul cititor este cu siguranţă în măsură să tragă concluziile singur, eu nu propun aici decât o manieră de abordare a unui material ce este în sine atât de bun încât nu are nevoie de nicio altă prezentare.
Aşadar, pentru a vă dovedi justeţea punctului de vedere pe care acest volum eseistic îl propune, dublată de unicitatea formulărilor (care uneori se transformă în adevărate bijuterii stilistice şi în veritabile „lovituri de maestru”), am să vă propun o scurtă selecţie a celor mai valoroase citate pe care mărturisirea lăuntric şi dezinteresat asumată a celor doi publicişti le-a putut produce:
„Identificându-se cu trecutul ei postbelic, societatea românească ar fi putut să se plaseze într-o poziţie de exterioritate absolută faţă de vremurile comuniste. Doar dacă te situezi mintal în afara unui sistem ticăloşit îi poţi observa cu claritate racilele. Doar luând distanţă -şi trecutul interbelic înseamnă ÎNSĂŞI DISTANŢA FAŢĂ DE COMUNISM- separi adevărul de minciună, înţelepciunea de prostie, binele de rău, nevinovăţia de ticăloşie, pe Dumnezeu de Mamona. Iată de ce Iliescu & Co. şi aşa-zişii „prooccidentali” ai societăţii civile şi-au propus să discrediteze istoria interbelică.”
„Ingineria culturală urmăreşte să modifice modul în care individul percepe realitatea. Atâta timp cât imaginile rămân deconectate şi haotice, spectacolul rezultat este o mască sau mascaradă a realităţii care nu se confundă cu realitatea însăşi. Nici o forţă nu ar avea capacitatea de a unifica spectacolul aşa încât universul său fictiv să dobândească statut de realitate coerentă. Doar Reţeaua, în calitatea ei de instrument unificator, îi oferă „orientarea generală” menită să-l legitimeze definitiv în ochii telespectatorilor.”
”O dată adoptate de Reţea, ideile, conceptele, luările de poziţie sunt modificate conform protocolului circulaţiei reticulare. De pildă, Creştinismul nu mai este o religie revelată, trăită aici şi acum prin Întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, Taina Întrupării Logosului, sabia ce separă, şi tot ce ţine de dimensiunea verticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou, adaptat timpurilor. ”parcursul spiritual şi moral”, religia pietistă, iubitoare de umanitate şi de drepturile omului.”
”Vajnica Lume Nouă se construieşte pe tipar comunist. La bază, mulţimea sclavilor, iar la vârf, avangarda elitelor conexioniste. Omul reticular este acel sclav fericit care, complet angrenat, are misiunea să perpetueze hipercomplexitatea conexionistă. Proletarul avea posibilitatea să se răzvrătească. Sclavul fericit al postmodernităţii este privat de opţiunea răzvrătirii, îi rămâne însă deschis accesul la un spaţiu permisiv compensatoriu: ”societatea spectacolului”. (...) Deşi nu oferă o reală ”ieşire din sistem”, spaţiul permisiv produce măcar iluzii cu efecte terapeutice.
Omul reticular nu-şi mai permite nici revolta, nici iluziile. El este doar o funcţie în reţea, o însumare de subspecializări, un automat ”multi-task” incapabil să mai întrevadă, măcar, întregul. Viaţa sa oscilează între activitatea intensă şi inactivitatea totală. (...) Reţeaua îl separă de semenii săi şi de el însuşi în numele ”eficienţei”. (...) Fiecare reţea îl ”feliază”, nu-i mai permite să se adune într-o persoană. Spaţiul lui permisiv este servitutea totală şi ”corectitudinea politică”. (...) Abandonând atât realitatea, cât şi transcendentul, incoerente din punct de vedere conexionist fiindcă trimit la ”altceva din afară”, omul reticular este înlănţuit în ghetoul hiperspecializărilor profesionale şi identitare. (...) Scopul final al revoluţiei conexioniste este să transforme sclavii fericiţi în robi reticulari.”
”Oamenii reticulari, oricare ar fi ei, manageri superangrenaţi, homosexuali exhibiţionişti, stângişti de texte, mafioţi cooptaţi şi tutti quanti respectă protocolul utopiei conexioniste, sunt adaptaţi societăţii hipercomplexe globale. (...) Revoluţia conexionistă mondială este în plină desfăşurare. Reţeaua, prin elitele reticulare, a infiltrat instituţiile statului-naţiune. Controlează deja educaţia, mass-media şi mare parte a judecătorilor Curţilor Supreme. Aşa-numita ”societate civilă” nu e nimic altceva decât un păienjeniş de organizaţii conexioniste. Hipercomplexitatea economică supravieţuieşte datorită alchimiilor, bazate pe fiat money şi pe speculaţii ale capitalismului financiar, a cărui funcţionare este în întregime reticulară. Tehnologia informaţională, un ”network” (reţea) prin excelenţă. Chiar şi mafioţii nu mai acţionează decât în reţea. Oricare ar fi diferenţele dintre subreţele, ele funcţionează în mod asemănător, iar obiectivul final, o societate hipercomplexă planetară, este acelaşi.”
Iată şi câteva consideraţii dintr-un articol care ia ca punct de plecare recenta bătălie a ”societăţii civile” pentru scoaterea icoanelor din şcoli, dar care îşi fixează drept obiectiv să combată din rădăcini resorturile ascunse care au stat la baza acestui atac anti-creştin nemaivăzut din epoca ateismului comunist şi până astăzi, în plină ”eră a libertăţii”, religioase, de conştiinţă, de exprimare ş.cl. : ideologia umanismului secular.
”Mulţi au remarcat, dar puţini au avut curajul să o declare public: grupul iconoclaştilor reprezintă interesele ”Solidarităţii pentru libertatea de conştiinţă”, membru asociat al IHEU (International Humanist and Ethical Union). IHEU, cu sediul la Londra, nu este o organizaţie neguvernamentală oarecare, ci faimoasa uniune mondială a organizaţiilor umaniste (World Union of Humanist Organisations) (...) Farul călăuzitor al ”International Humanist and Ethical Union” sunt cele trei ”Manifeste Umaniste”. Redactate în perioade diferite (1933, 1973 și 2003), ele stau la baza umanismului secular. Este ideologia în numele căreia s-a pornit ”atacul la icoane”.
Manifestul din 1933, ”produsul mai multor minţi” (35 de creiere ”luminate”), vădea ambiţii mari, pe care autorii nu le ascundeau după degete. Pur şi simplu, îşi propunea să făurească o nouă religie –”vitală, fără de frică şi directă”- care s-o rupă definitiv cu trecutul. Manifestul asimilează religia unei tehnici (cult) de adaptare la mediu (environing situation) ”capabile să furnizeze obiective sociale adecvate şi satisfacţii personale”. Orice religie depinde de alinierea celor trei factori: tehnica religioasă, mediul ”înconjurător” şi necesitățile (obiectivele) sociale şi personale. (...) Pentru alinierea deplină a celor trei factori, este nevoie ca ”animalul social” să se împlinească – nevoile sale personale nu sunt o componentă minoră, ci cheia însăşi a eficienţei religioase. Plecând de la o definiţie determinist-utilitară, ”umanismul” se vrea a fi o nouă tehnică religioasă ”făurită după nevoile acestei epoci”. (...)
Omul liber al Creştinismului este înlocuit cu sclavul fericit al umanismului secularizat. (...)
Primul Manifest Umanist îndeplineşte un scop propagandistic. ”Religia” sa era menită să-l integreze pe omul de la începutul secolului al XX-lea într-o societate masificată în curs de secularizare. (...)
Al Doilea Manifest Umanist a fost redactat în 1973 de Paul Kurtz şi Edwin H. Wilson, ca o versiune augmentată şi actualizată a manifestului din 1933. Actualizarea ia forma unui ghiveci de idealuri angelice, principii ”politic corecte” şi măsuri de bun simţ, un ”de toate pentru toţi” scris în limba de lemn, deja instituţionalizată, a broşurilor pentru ”apărarea drepturilor omului”. (...) De data aceasta, obiectivul nu mai este o nouă ”religie”. Umaniştii enunţă ”un set de principii comune care să servească drept bază pentru o acţiune unitară”. Scopul? Nici mai mult, nici mai puţin decât făurirea unei ”societăţi seculare de dimensiuni planetare”. De data aceasta ne aflăm în plină utopie mondialistă, cu retorica ei obişnuită: atacuri împotriva statului naţional, propuneri pentru un ”guvern federal transnaţional”, măsuri populiste de orientare socialistă (eradicarea sărăciei, pace universală, reducerea cheltuielilor militare), drepturile omului, profetism tehnologic.
Manifestul al Doilea nu este nici primul, nici ultimul proiect de ”federaţie mondială”. Ceea ce-l caracterizează este INTOLERANŢA TOTALĂ faţă de Creştinism ca religie revelată. Toţi vor fi integrați în cetatea globală, de la homosexuali până la libertarieni, cu excepţia Creştinilor. (...)
Al Treilea Manifest Umanist nu este decât o scurtă anexă, plină de banalităţi, al celui de al Doilea Manifest. (...)
”Omul nou, cetăţeanul lumii nu poate să se nască atâta timp cât icoanele rămân în sala de clasă. Icoana de pe perete – nimic altceva decât un copil crescut în satul său, în locul copilului crescut de the global village. Dăm jos icoana, îl separăm pe copil de familie, de sat şi de neam – îl aruncăm să înfrunte direct o societate masificată, mondializată. În mijlocul ”alor săi”, încadrat de structuri locale, copilul era protejat de influenţele propagandei umaniste”.
De la condiţia copilului părăsit în relitatea deşertică şi asfixiantă a paradigmei tehnoglobaliste şi până la cea a tânărului plin de energie şi dinamism, dar care îşi ratează virtuţile tinereţii prin alegerea conformismului alienant, nu mai este decât un pas. Autorii expunerii „A treia forţă – România profundă” analizează mutaţiile ce au loc la nivelul conştiinţei tineretului.

U.E. nu se poate întări decât prin slăbirea statelor naţionale

Pe lângă radiografierea situaţiei tineretului, culegerea de eseuri editată de Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon acordă un spaţiu amplu analizei „intelectualităţii” româneşti, probabil în virtutea faptului că aceste două categorii aparte sunt ultimele de la care se mai speră că ar putea produce „Schimbarea la faţă a României”. Tocmai datorită uriaşei responsabilităţi ce derivă din rolul de „formatoare de opinie”, autoasumat de intelectualitatea carpato-dunăreană, critica pe care cei doi o aduc intelectualităţii este dură şi nemiloasă:
„Problema „drepturilor omului” în România este adusă pe tapet în mod artificial de un cerc restrâns de românofobi atei, şi ei stipendiaţi de mondialiştii stângişti. Aşa-numita „societate civilă” dă lecţii de democraţie şi de occidentalism de pe poziţiile „organizaţiilor neguvernamentale” finanţate de un George Soros. Inventează noi şi noi drepturi pentru „minorităţi” pentru a slăbi statul naţional şi unitatea organică a Neamului (formaţiunile globaliste gen U.E. nu se pot întări decât prin slăbirea statelor naţionale, considerate „anacronice”).”

Sclavul fericit sau omul îmbunătăţit

Însă orice discurs trebuie dublat de faptă. Avem nevoie de un discurs nou şi de o nouă făptuire. Avem deci nevoie şi de un om îmbunătăţit, care să treacă la făptuirea Schimbării la Faţă a României. Sclavului fericit, împins către condiţia de „om reticular” în devenire, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon îi opun omul îmbunătăţit, omul-eveniment în calitate de imago Dei, PERSOANA.
Departe de spiritul unei critici de dragul criticii (sau al afirmării ca inutilă „elită gânditoare”), autorii manifestului „A treia forţă” indică precis şi neechivoc rădăcina răului şi propun soluţii reale de „întoarcere acasă”, de revenire şi însănătoşire. În viziunea lor, principală cauză a pierderii busolei societăţii româneşti actuale este însăşi civilizaţia globală, precizând că la nivelul realităţilor locale, globalismul se loveşte de puterea Tradiţiei şi a relaţiilor personale (definite şi susţinute ontologic de trinitarismul ortodox).
Soluţiile prefigurate sunt în general focalizate pe procedeul distanţării lucide, al găsirii unui „centru de greutate” în afara zonei opace afectate de boala tehnoglobalismului. Aşadar, este vorba de o transcendere a planului configuraţiei actuale, dominate de un consens dus până la identificare dintre „stânga socialistă şi globalizantă” şi „dreapta libertariană şi de bun simţ” sub umbra (ca să nu folosesc conceptul de „umbrelă” din limba de lemn a propagandei) nefastă a mondializării. Eliberându-se deci de gândirea înregimentată şi captivă pânzei otrăvite de păianjen a paradigmei actuale, cei doi gânditori creştini identifică un alt plan – verticala – o altă situaţie existenţială – evenimentul – şi un alt tip de protagonist – persoana (aflată în antiteză cu „individul descărnat” transformat în sclav fericit şi aflat pe punctul de a deveni „om reticular”). Gândirea lor este una care întrevede cele două aspecte ale existenţei umane (cel fizic, lumesc, şi transcendentul), ceea ce conduce la o viziune de ansamblu mult mai exactă, permiţând identificarea înrâuririi dimensiunii spirituale asupra celei fizice şi stabilirea raporturilor dintre cele două planuri existenţiale. Astfel, dacă în plan lumesc lupta se duce între tehnoglobalism şi personalismul conservator, în plan spiritual încleştarea este între gnosticism, religiile „umaniste” ateiste şi anti-creştine, pe de o parte, şi Creştinism, pe de alta, iar în plan ultim, bătălia cea mare este cea între păcat-moarte-puterile satanice şi Dumnezeu, Logosul, Viaţa. Autorii încearcă să tragă un semnal de alarmă: dimensiunea spirituală a existenţei, tocmai cea care este înlăturată complet de puşcăria de conştiinţă care este paradigma actuală, această dimensiune spirituală e, ne convine sau nu, cea care guvernează planul lumesc, iar nu invers. Raportul dintre cele două planuri se pot armoniza doar prin analogie, mai bine spus prin transpunerea analogică a termenilor din registrul ontologic în cel al persoanei ca praxis social. Lucrarea analizată ne oferă câteva din direcţiile de acţiune socială şi spirituală care trebuie adoptate pentru salvarea din ghearele morţii tehnoglobalismului şi pentru schimbarea la faţă a României.
În ceea ce priveşte „degajarea terenului”, un obiectiv ambiţios care va trebui îndeplinit printr-un efort de durată, începătura acestei curăţenii trebuie să fie tocmai o primenire sufletească, după cum sună îndemnul din bătrâni: „Totdeauna lucrul tău / Să-l începi cu Dumnezeu!”. De aceea, cei doi gânditori creştini, care subliniază în nenumărate rânduri înrâurirea planului duhovnicesc asupra existenţei fizice, lumeşti, nu se dau în lături de la a pune punctul pe „i” şi din perspectivă teologică, detaliind implicaţiile luptei macrocosmice dintre Hristos şi satana (ultimul vrăjmaş, Moartea) în lupta microcosmică desfăşurată în planul acestei lumi.

Manifest la două inimi

Lupta întru Adevăr, incluzând componenta esenţială a mărturisirii, este şi lupta autorilor manifestului „A treia forţă – România Profundă”. Aşa cum au observat şi alţi comentatori, „manifest” este deja cu totul altceva decât „analiză, apologie”. Ceea ce face din culegerea de eseuri şi articole a celor doi gânditori creştini un manifest este tocmai concordanţa dintre ideile expuse şi lupta asumată. Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon nu se angajează într-o „dezbatere”, într-o vorbărie de dragul vorbăriei şi al exerciţiului de imagine, ci într-un „manifest”, adică într-o luptă pe care au dus-o întâi la nivel practic, iar nu de la distanţa confortabilă a teoriei (echi)distante. Acesta este meritul extraordinar al cărţii rezultate: este scrisă din inimă, dintr-o inimă care bate şi care luptă. Din acest punct de vedere, mult-ironizata definiţie dată de autorii cărţii („un manifest la două mâini”) trebuie într-adevăr ajustată: „un manifest la două inimi”.
Restrângând valoarea „manifestului” strict la sfera fenomenului publicistic, nu putem să nu ne manifestăm bucuria că „cineva” (iar nu „ceva”) a rupt Cortina de Fier a noii tăceri şi autocenzuri post-decembriste, oferind publicului cititor o culegere de adevăr pur, dur şi fără ascunzişuri, îndulciri, cosmetizări, voalări sau ambiguităţi, care degajă un suflu puternic şi o forţă asemuită de unii analişti celei de „bombă”. Prin această apariţie editorială, autorii, care îşi mărturisesc condiţia de „luptători de gherilă” (impusă de faptul că „mainstream-ul”, marea presă naţională aservită „cortectitudinii politice”, a reacţionat dintotdeauna la adresa lor cu un zel al cenzurii şi al blocajului total ce-l depăşeşte parcă pe acela al Matrix-ului -sistemului totalitar- însuşi), reduşi la luări de poziţie pe Internet şi prin cărţi autofinanţate şi publicate în tiraje minime pe la edituri periferice, reuşesc definitiv să stârnească atenţia –manifestată ca „inconfort”- presei oficiale şi a comentatorilor săi. Reacţiile stârnite sunt previzibile, deşi se constituie într-o excelentă „hârtie de turnesol” (de ce am tentaţia perversă de a folosi mai degrabă noţiunea de „etilotest”?) a stării de conştiinţă a „intelectualilor publici”, a „culturnicilor” Republicii Eurosocialiste România. Desigur, „intelectualitatea de portavoce oficială” este incapabilă să primească un astfel de mesaj şi se grăbeşte „să-l ucidă cu pietre” înainte de a fi încercat măcar să-l interiorizeze. Este nostimă impresia de pitbuli care se reped, orbiţi şi tembelizaţi, să sfâşie fără discernământ această mărturisire, doar pentru că nu îi înţeleg rostul şi pentru că o găsesc „deranjantă”. Printr-un astfel de comportament „fiinţial incorect”, culturnicii României îşi dovedesc adevărata structură interioară de animale de pradă, canalizate pe afirmare şi eliminarea „concurenţei”, cât şi nivelul „intelectual” aferent.

Atotştiutorul Horia Roman Patapievici şi-a pierdut componenta inimii

Cea mai penibilă reacţie este de departe luarea de poziţie a lui Horia Roman-Patapievici, care dă impresia că a vorbit ca să nu tacă. Ne dăm seama că acest individ este într-atâta de golit de orice urmă de simţire şi de umanitate, încât ”manifestul la două mâini” nu reuşeşte nici măcar să stârnească în conştiinţa lui dezlănţuirea unei reacţii categorice, pozitive sau negative, dar a unei reacţii umane, subiective, emoţionale. El se mulţumeşte să remarce o vagă stare de inconfort ”moral” care nu face decât să mărturisească despre impotenţa la fel de ”morală” a ”Gânditorului”, erijat în postura de procesor atotştiutor şi impasibil, care şi-a pierdut de mult ”componenta” inimii, acel organ ”politic incorect”...
Lăsându-l de o parte pe filosoful Patapievici cu poziţiile lui de neuron care se miră că există, constatăm totuşi că reacţia de respingere totală a mesajului celei de „A treia forţe” este răspândită la majoritatea comentatorilor din rândurile „elitei” de partid şi de gazetă. În general, reacţia tipică a cititorilor adormiţi de propaganda Paradisului Conexionist (comunisto-capitalisto-tehnoglobalist) este aceea de respingere aproape habotnică, fără măcar minima dovadă de maturitate intelectuală ce ar decurge din acceptarea ideilor pentru o analiză obiectivă şi pentru formularea unei „strategii de atac” care să le demonteze. Nu, „intelectualul” care vine în contact cu scrierile domnilor Hurduzeu şi Platon „le respinge cu ochii închişi”, oripilarea sa apocaliptică fiind mai mult sinonimă cu teroarea trepidantă a celui care simte că îi fuge realitatea de sub picioare, blocându-i-se orice urmă de raţiune şi intrând în joc instinctul sălbatic de conservare. Într-adevăr, conformiştii simt că astfel de idei le pun în pericol echilibrul balonului de săpun ideologic în care îşi petrec viaţa, de aceea nu întârzie să le pună prompt în carantină, ca pe o boală atât de periculoasă încât orice confruntare făţişă cu ea nu îşi merită riscul. O, cât de benefică ar fi pentru dânşii măcar „luarea la cunoştinţă” a acestor idei care încearcă să facă lumină în oceanul de întuneric şi de minciună! Nu spun să le accepte, dar măcar să aibă smerenia să le „rumege”, să le pună la suflet! Însă, pentru că nu vor să primească mărturisirea care le este adresată mai ales lor (este clar că domnii Hurduzeu şi Platon nu au publicat această carte pentru cei care deja le împărtăşesc ideile, ar fi un act de narcisism şi de autosuficienţă ipocrită, ci pentru cei care trăiesc în paradigma conexionistă), se fac vinovaţi de propria lor ignoranţă. Există o ignoranţă naivă şi sinceră, pardonabilă până la un anumit punct, şi există o ignoranţă vinovată a celor care conştient, cu rea-voinţă şi cu îndărătnicie, şi-au ales această cale. De aceea, „ochi au avut şi nu au văzut, urechi au avut şi nu au auzit”, şi îşi vor primi plata lor pentru aceasta.

Prigonirea proorocului în propria-i patrie

Cu toate acestea, cei doi gânditori creştini privesc cu mare detaşare această „prigonire a proorocului în propria-i patrie”. Mircea Platon spune: „Insultele sunt o constantă a vieţii literare româneşti. Faptul că cineva te înjură pentru ceea ce ai scris dovedeşte că respectivul te-a citit şi că nu e capabil să-ţi răspundă altfel. Dacă nu poate participa la turnir, te pândeşte din boscheţii „sferei publice”.”. Totuşi, în ciuda modestiei domnului Platon, înjurăturile primite sunt dovada faptului că cel care te-a citit „ţi-a citit” în egală măsură şi valoarea, fapt care îl scoate din minţi şi îl face să îşi manifeste ciuda şi neputinţa prin descărcări grobiene care, cu cât sunt mai trepidante şi mai fulgerătoare, cu atât oferă măsura reală a amplitudinii valorii pe care respectivul ţi-o recunoaşte involuntar prin astfel de manifestări.
Indiferent însă de „plângerea şi scrâşnirea dinţilor” de ciudă şi de neputinţă care i-a lovit subit pe „intelectualii de meserie” la primirea acestei apariţii editoriale fulminante, nu putem decât să ne exprimăm mulţumirea în faţa Bunului Dumnezeu pentru răbdarea cu care încă ne mai trimite astfel de mărturii şi mărturisiri.
Este un adevărat miracol apariţia curajoasă a unei astfel de cărţi în România propagandei oficiale, a cenzurii corectitudinii politice şi a autocenzurii celor ce scriu şi năzuiesc să şi „apară” în mass-media controlată. Dacă până acum ne învăţaserăm să spunem „bogdaproste” pentru cea mai mică reminiscenţă de discurs critic care ne era servită doar în „duminici şi sărbători” de presa obedientă cu scopul precis de a bifa pe listă pluralismul de opinii şi iluzia libertăţii de gândire (dar şi a exprimării acesteia), publicarea unei culegeri de eseuri de esenţă tare ca „A treia forţă: România profundă” vine ca un nesperat regal, dăruind publicului avid de alternativă la ariditatea bălmăjelilor infecte şi sufocante ale discursului oficial mai mult decât ar putea duce. Aproape că ne-am pierdut facultatea de a mai privi Adevărul în faţă fără „coloranţi, aditivi şi stabilizatori” propagandistici. Suntem în poziţia celui ce rătăceşte zile întregi prin deşert rugându-se pentru cel mai umil strop de apă, pentru ca mai apoi să fie paraşutat de o forţă miraculoasă drept în mijlocul Niagarei. Senzaţia este atât de neaşteptată şi de autentică încât cu greu îţi poţi reveni.

Manifest pentru normalitate

Într-o lume a valorilor răsturnate, această carte este un veritabil manifest „pentru normalitate” în sensul ei adevărat, de dinainte de răsturnarea valorilor. A treia cale este „una de întors acasă”, este de fapt firul Ariadnei, singura cale autentică, palpabilă, consistentă de salvare din maşinăria de încătuşat suflete care este acest „Labirint-laborator” al oglinzilor înşelătoare din paradigma conexionistă.
Fără îndoială însă, dincolo de valoarea editorială, culturală, teologică, naţională şi socială a unei astfel de apariţii, ireductibilă rămâne până la urmă investiţia sufletească. Pentru că resortul prim ce dă viaţă luptei celor doi gânditori creştini este tocmai nobilul deziderat de a salva conştiinţe. O spune Mircea Platon: „Scriu încercând să apăr normalitatea oamenilor pe care-i cunosc. Ceea ce mă ţine scriind, printre altele, e amintirea studenţilor de 18-19 ani care, la târgurile de carte din anii '90, treceau pe la standul editurii noastre, Agora, şi descopereau cărţile lui Kant, Aristotel, Grigore Tăuşan despre filozofia lui Plotin, Ernest Bernea, Ion Petrovici sau Pan Vizirescu. Dacă nu i-aş fi văzut pe aceşti studenţi cum se bucurau când le dăruiam cărţile pe care nu îşi îngăduiau să le cumpere, poate că astăzi mi-ar fi mai greu să mă opun „generaţiei Polirom”, poate că aş avea un mobil mai abstract. Dar aşa, am văzut cu ochii mei ce tineri avea România la începutul anilor '90, şi tot cu ochii mei am văzut cum au fost îndoctrinaţi, folosiţi, risipiţi.”.
O mărturie tulburătoare care îţi zguduie sufletul din temelii. Ea nu mai poate fi completată decât prin crezul generaţiei României Interbelice, în al cărei prelungire vine de fapt: Învierea Neamului Românesc.

Vlad PÂRĂU

PS Iustinian Chira: Actele cu cip atenteaza impotriva libertatii noastre

extras din emisiunea SEMNE din 25.04.2009

Noi avem cea dintâi sarcină, ca să luăm atitudine, noi slujitorii Bisericii, slujitorii altarelor, să luăm atitudine împotriva tuturor relelor, a tuturor faptelor si actelor care se îndreaptă spre libertăţi, ca să desfiinţeze, să dispreţuiască drepturile la libertate a omului. Ori aceasta (n.n. documentele cu cip) atentează împotriva libertăţii noastre. Încearcă pe altă cale… prin calea care a început în anii trecuţi, ca să domine lumea prin comunism, se încearcă acuma pe altă cale. “Aceiaşi Marie, cu altă pălărie”. Poporul poate intuieşte ceva… începutul unui incendiu. Atuncea trebuie să se ia măsuri; şi omul ia măsuri până când nu i-a ars casa. Şi ia atitudine când i-a pus numai, vrăjmaşul, scânteia la temelia casei. Şi-atunci omul îşi apără casă. E un drept şi o datorie a noastră tuturor ! Dar nu avem voie să ne neliniştim (n.n. tulburăm). Nelinştea este un semn al slăbiciunii.

Sursa: Apologeticum