Parintele Arsenie Boca – Profetii despre Romania

Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism – ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă – numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, Sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-­a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni)

Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost impuşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara.
Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri.
Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila)

Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. ( dupa spusele Parintelui Ilarion Argatu, aceasta se va intampla dupa ce va fi acceptata casatoria intre persoane de acelasi sex. Dumnezeu nu va permite sodomizarea unei tari ortodoxe – n. n. ) Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş)

Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul – oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi – nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-l otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort – în culisele puterii, Editura Daksha)

Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi l-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo – prin America – şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne ( turnuri ) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică ( vezi cele două turnuri din „11 septembrie” ).
Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea PărinteluiArsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» – Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.
Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”.
Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-l cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus)

Eram cu Părintele Arsenie şi l-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu)

Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea)

Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş)

Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu)

Sursa: parintelearsenie.bloggerul.ro

Profesorul Raul Volcinschi protestează faţă de atacul Evenimentului Zilei la adresa Mitropolitului Bartolomeu Anania.

Un punct de vedere

Cu consternare şi indignare am luat act de apariţia unui articol vitriolic sub semnătura ziaristei Mirela Corlăţean în cotidianul „Evenimentul Zilei” referitor la IPS mitropolitul Bartolomeu Anania. Mă voi referi la un singur vers a unui poet a puşcăriilor comuniste: „Voi n-aţi fost cu noi în celule”. Acest vers nu este îndreptat împotriva acelora care nu au fost deţinuţi, ci doar avertizeazã că despre anumite probleme nu pot vorbi decât cei îndreptăţiţi să o facă.

Nu ştiu ce a dorit să obţină numita ziaristă: o senzaţie mediatică, care s-o propulseze în zona notorietăţii prin scandal sau manipularea opiniei publice printr-o informare eronatã.
În orice caz articolul conţine douã ingrediente insuportabile: minciuna şi lipsa de informare. Amândouă se constituie într-un material exploziv care urmăreşte dărâmarea monumentelor naţionale. Vai de poporul care îşi dărâmă statuile şi monumentele. Or, Mitropolitul Anania este un asemenea monument prin mai multe înfãţişãri: teolog ilustru, om de mare cultură, promotor al idealurilor creştine, pe care unii înţeleg astăzi să le atace.
Oricum articolul care implică în afara ziaristei şi redacţia ziarului care l-a promovat deschide o reală problemă şi anume vigilenţa cu privire la asemenea articole.

Prof. Univ. Raul Volcinschi, fost deţinut politic

Mitropolitul Bartolomeu: O faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu

Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit la sfârşitul anului trecut, în cadrul mesajului de Crăciun adresat românilor, despre o faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu, aceea de fiu credincios al Bisericii Ortodoxe Române. “Istoricii şi criticii noştri literari au avut grijă să o ascundă şi să facă din el un ateu”, a declarat acesta. Ierarhul ortodox şi-a amintit că la cimitirul Bellu, din cauza acestui curent ateist predominant în ultimele decenii, nu exista o cruce la mormântul lui Eminescu: “Am fost de atâtea ori acolo ca să-i aprind o lumânare şi eu cred că un creştin sau o creştină a scrijelit o cruce pe piatră, ca să aibă şi Eminescu o cruce la cap. Trebuia să se demonstreze că noi, poporul român, avem ca poet naţional un ateu”.

Mitropolitul Anania a mai spus că “au încercat unii să-l prezinte pe Eminescu ca pe un descreierat, un nebun sau un seminebun. Am citit atâtea biografii ale lui şi s-a dovedit că nu era nebun. Către sfârşitul vieţii devenise melancolic, pentru că era un suflet împovărat. El avea o viaţă complexă în interiorul lui, nu era un zurbagiu. Eminescu a fost crescut în credinţa ortodoxă a părinţilor lui. Era împovărat de singurătate. Ca orice geniu, era încărcat de istoria neamului său, şi trecută, şi viitoare. Dar asta nu ne împiedică să-l iubim, să-l stimăm. În biblioteca mea de la Mănăstirea Nicula păstrez o ediţie îngrijită de istoricul literar Murăraşu, pe care o răsfoiesc din când în când”.

La afirmaţiile lui Horia Roman Patapievici, potrivit cărora „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm“, ÎPS Bartolomeu Anania a răspuns: „E o măgărie! Ce a spus Patapievici a fost o mare prostie şi nu mă aşteptam ca un intelectual să afirme aşa ceva. Şi-a permis să murdărească memoria poetului naţional, ca să pară el original şi interesant. De fapt, da in gropi. A gresit si nu o data. A dat în gropi, a dat rău în gropi“.

IPS Anania a prezentat o poezie creştină a lui Eminescu – Colinde, colinde. “Este o poezie mai rară. Dar eu o ştiam de ani de zile. O ştiam şi pe de rost pentru că este scurtă şi este şi foarte frumoasă. Arată de fapt adevărata faţă a lui Eminescu, care nu era un mistic, nu era un bisericos, dar nu era un ateu. Asta este clar. Era un foarte bun român, iar românii sunt credincioşi. Era de un neam bun şi mama lui era foarte credincioasă, foarte evlavioasă, avea şi o soră călugăriţă la mănăstirea Agafton. Ştim asta din biografie. Căutăm să ne facem o datorie de suflet faţă de poetul nostru naţional”, a adăugat IPS Bartolomeu înainte de a da citire poeziei.

Colinde, colinde de Eminescu

„Colinde, colinde,/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele.
În noaptea de astăzi/ Copiii şi fetele/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele.
De dragul Mariei/ Şi-al Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.

- ştire preluată din revista Veghea

“Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”

De când m-am întors de la Văratec, imaginea casei în care Eminescu şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor 15 ani de viaţă imi revine obsesiv în minte: o casă bătrânească din lemn, vitregită de uşi şi ferestre, cu pridvorul sprijinit pe piloni improvizaţi, gata să se prăbuşească din clipă în clipă.

Casa în care Eminescu a locuit la Văratec între anii 1874-1889

Obiect de patrimoniu naţional, casa lui Eminescu de la Văratec, aflată în proprietatea mânăstirii, este “singura casă din România, în afara celei de la Ipoteşti, în care urmele şederii poetului pot fi dovedite peste timp şi care poate căpăta numele de casă memorială” (“Formula As” nr. 571, 2003).

Situată la marginea de sus a satului, pe o coastă de deal, în spatele cimitirului monahiilor, casa nu iese în evidenţă decât prin starea avansată de degradare în care se găseşte.

Despre faptul că în perioada 1874-1889 a fost locuită de Eminescu, nici un indiciu.

Despre statutul de casă memorială, pe care demult ar fi trebuit să-l dobândească, nici pomeneală.

Imaginile înregistrate în toamna acestui an vorbesc de la sine.

Până să pătrund înăuntru, încerc să mi-l închipui pe Eminescu, aşa cum şi-l amintesc călugăriţele care au avut norocul să-l zărească aici, unde a locuit pentru a fi mai mult în preajma Veronicăi, pe când venea să o viziteze: visând cu ochii larg deschişi în spatele ferestrelor odăii din stânga, în care a scris “Călin” ori ieşind, pregătit de plimbare, cu părul răvăşit, îmbrăcat într-un sacou albastru de şiac, alături de prietenul său Creangă.

Mă trezesc însă urgent la realitate, de îndată ce păşesc în holul lung, care desparte singurele două odăi, altădată ca lacrima de curate.

Odaia în care Eminescu a scris “Călin”

In ciuda interiorului vandalizat, la exterior sunt vizibile încercări timide de cosmetizare a semnelor fireşti pe care trecerea timpului le-a lăsat asupra construcţiei.

Chiar şi în aceste condiţii, procesul de restaurare a clădirii nu mai poate fi multă vreme amânat .

Apelul privind salvarea casei lui Eminescu de la Văratec, formulat cu şapte ani în urmă de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, căreia i s-au alăturat cunoscute instituţii mass-media, s-ar părea că nu a reuşit să convingă îndeajuns opinia public de importanţa proiectului de reabilitare. Cu puţin noroc şi ceva mai multă publicitate, relansarea acestuia, la 160 de ani de la naşterea lui Eminescu, ar putea avea însă sorţi de izbândă.

În ceea ce mă priveşte, nu cred că cele câteva fotografii şi scurtele comentarii prezentate să impresioneze întratât încât să facă banii să curgă, dar sper să trezească măcar curiozitatea, dacă nu dorinţa de a ajuta.

Pentru a ajunge la casa lui Eminescu de la Văratec, schiţa de mai jos este, consider eu, pe deplin edificatoare.

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec”.

Sursa:

http://milikas.wordpress.com/

A trecut la cele veşnice fostul deţinut politic Traian Popescu, unul dintre mărturisitorii generaţiei de la 1948.

Am aflat cu tristeţe de moartea lui Traian Popescu, zis Macă, după cum îl cunoşteau foştii deţinuţi politici.
În noaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanşat teroarea împotriva tineretului fidel idealurilor naţional-creştine. Traian Popescu a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, împreună cu aproximativ 15.000 de studenţi şi elevi. A trecut prin iadul închisorii de la Piteşti. În ciuda torturilor, parte a experimentului satanic la care a fost supus, şi-a păstrat neclintită credinţa. Concepţia lui creştină de viaţă l-a ajutat să transforme suferinţa în creaţie. Sub inspiraţie divină, a compus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie şi creion şi fără a avea cunoştinţe muzicale, dintre care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemul cantată „Mântuire”, precum şi lucrarea „Patimile şi Învierea Domnului”.
Avea să iasă pe poarta închisorii abia în anul 1964. Nu şi-au abandonat crezul generaţiei lui, căci “Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu o energie inepuizabilă, a vorbit necontenit generaţiei tinere despre jertfele generaţiei de la 1948, pe care a numit-o Generaţia Scut.
Am avut bucuria să-l cunosc, făcându-mi onoarea de a răspunde cu promptitudine invitaţiilor de a participa în două rânduri la Întrunirea Rezistenţei Anticomuniste şi la o întâlnire cu tinerii liceeni braşoveni. Îngrijind cartea unui fost deţinut politic braşovean, doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefaţeze. A făcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă şi de suferinţă, cât şi pentru a face o mărturisire de credinţă a generaţiei sale.
Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa! (Florin Palas)

Mărturisire de credinţă a Generaţiei 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.
De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.
Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre. Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.
Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.
Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.
Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.
O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.
Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negându-i-se:
- originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
- familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
- armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
- forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.
În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.
Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.
În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.
Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.
Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!
Convertirea suferinţei în creaţie.
Epopee scrisă cu sânge.
Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.
Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.
Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.
Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.
Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.
Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.

Sfântul Nicodim Aghioritul: Câte minuni poartă în ea minunea mai presus de fire a întunecării Soarelui, care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Câte minuni poartă în ea minunea cea mai presus de fire - a eclipsei de soare sau, mai bine zis, a întunecării lui -care s-a făcut la răstignirea Domnului.

Şi aceasta deoarece atunci când Domnul nostru S-a răstignit era o după-amiază de primăvară, ziua fiind egală cu noaptea şi având fiecare câte douăsprezece ore - după aşezămintele Sfinţilor Apostoli [referinţă neidentificată] şi după toţi cei care s-au ocupat cu Pascalia -, şi deoarece soarele nu s-a întunecat cu de la sine putere, după cum a crezut Origen, ci luna - care era plină, având paisprezece zile, după dumne¬zeiasca Scriptură (Iş 12, 18) -, venind sub el şi mergând îm¬preună, 1-a întunecat, după dumnezeiescul Dionisie Areopagitul care a văzut cu ochii lui această călătorie împre¬ună precum şi întunecarea. El se afla în Heliopolis - în Egipt - împreună cu Apollofane şi scrie într-adevăr despre acest [lucru] în epistola cea către Policarp. Acestea fiind cunoscute mai înainte, priveşte la câte minuni au decurs şi câte legi fi¬reşti s-au schimbat din cauza acestei lipsiri mai presus de fire.
1. După legile cele fireşti, atunci când este lună plină, este imposibil ca ea să călătorească împreună cu soarele. Şi aceasta deoarece în timpul acesta amândoi luminătorii se află în opoziţie [unul cu altul]. Adică: dacă soarele se află la ami¬ază deasupra pământului şi la intersecţia verticalei locului cu emisfera cerească superioară, [loc] care se numeşte Zenit, atunci luna se află - conform simetriei - la intersecţia verti¬calei locului cu emisfera cerească inferioară - [loc] care se numeşte Nadir. Şi invers. Şi iarăşi: dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Şi invers. însă la răstignirea Domnului aceste legi fireşti s-au schimbat, căci soarele şi luna s-au mişcat împreună în călătoria lor mai presus de fire şi preaslăvită. Despre aceasta scria Marele Dionisie lui Policarp cel mai sus pomenit: „Deci spune-i lui: ce spui des¬pre eclipsa arătată în timpul crucii mântuitoare? Amândouă s-au văzut prezente: luna arătându-se cu soarele în Heliopole în mod minunat (paradoxal) (căci nu era timp de conjuncţie)". (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII către Policarp, op. cit., p. 260).
2. Luna a pornit înaintea [soarelui] şi într-un minut a parcurs douăsprezece ceasuri întregi. Căci în acel minut, când ea trebuia să se afle la semnul cel de sub pământ - Na¬dir -, ea s-a aflat la semnul cel de deasupra pământului - Ze¬nit -, căci a alergat cu o nespusă şi neînţeleasă viteză pe de¬desubtul pământului, prin emisfera nordică, până în emisfera sudică de deasupra pământului, ajungându-1 pe soare la mij¬locul cerului, şi a călătorit împreună cu dânsul la al şaselea ceas din zi în care a fost răstignit Domnul.
3. Luna, după ce a călătorit împreună cu soarele, partea ei cea opusă nouă - adică discul ei cel al paisprezecelea în¬treg [sic] - a rămas cu totul neluminată, fiind lipsită atât de lumina cea deosebită care venea de la soare, cât şi de cea proprie ei. Căci şi luna are lumină proprie, fiind un astru pe jumătate strălucitor, după părerea generală atât a celor din vechime cât şi a astronomilor mai noi. Deci, aşa cum atunci când este lună nouă se vede însăşi lumina ei proprie - căci atunci ea se află sub soare, după cum zic astronomii -, tot aşa trebuia să se vadă la Răstignire doar lumina proprie a lu¬nii, fără vreo mijlocire, ea fiind [în acel moment] sub soare. Insă atunci luna, fiind lipsită şi de lumina proprie ei, s-a în¬tunecat şi mai mult şi şi-a ascuns lumina, fiind mai puţin lu¬minoasă decât atunci când se află în celelalte faze nedepline. [In timpul acesta] soarele se afla sub pământ, iar umbra pă¬mântului - cea de forma căpăţânii sfeclei de zahăr -- cădea peste lună, cu toate că în acea vreme nu era nici o cauză care să pricinuiască lunii această întunecare adâncă.
4. Luna fiind plină, dar fără lumină, a acoperit tot discul soarelui. De aceea soarele mai că a dispărut, făcându-se nevăzut de la ochii celor ce vedeau. S-au arătat aproape toate stelele. In miezul zilei cel luminat al Vinerii celei Mari, s-a făcut prea adânc miez de noapte. Drept urmare, această întunecare a soarelui s-a făcut în toată lumea şi în tot locul. Acest lucru nu se întâmplă niciodată atunci când soarele şi luna călătoresc în mod firesc împreună.[1]
Despre aceasta trei evanghelişti au zis cu un singur glas: Matei: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mt 27, 45), Marcu: întuneric s-a făcut peste tot pământul (Mc 15, 33), iar Luca: întuneric s-a făcut peste tot pământul CLc 23, 44).
5. Luna, după ce a acoperit tot discul soarelui, a mers împreună cu acesta spre apus. Şi 1-a ţinut acoperit aşa trei ceasuri întregi, până la cel de-al nouălea, după cum ne zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (27, 45), Marcu (15, 33) şi Luca (23, 44). Dar nu 1-a acoperit sau descoperit pe el încet-încet - după cum se întâmplă la o eclipsă normală -, ci 1-a acoperit în totalitate în aceste trei ceasuri, lucru care este mai presus de fire şi preaslăvit.
6. După scurgerea celor trei ceasuri, timp în care luna a acoperit soarele, iarăşi 1-a descoperit, dar împotriva rânduie¬lii celei fireşti. Căci atunci când [cele două astre] călătoresc împreună, în mod normal şi se face eclipsă de soare, iar par¬tea lui care se întunecă prima tot aceea se va şi lumina prima, însă în vremea aceea, partea care s-a întunecat prima s-a lu¬minat ultima şi invers: partea care s-a întunecat ultima s-a luminat prima. De aceea acelaşi dumnezeiesc Dionisie scria în [epistola] către Policarp despre acest fenomen, zicând: „Şi iarăşi [zic]: nu s-a întunecat şi [nici nu] s-a luminat [pe urmă soarele] pe aceeaşi parte, ci invers" [text neidentificat în tra¬ducerea părintelui Stăniloae, pe care o folosim].
7. După ce luna a mers împreună cu soarele către apus, acoperindu-1 timp de trei ceasuri, adică până la al nouălea ceas din zi, nu 1-a urmat mai departe şi nici nu a apus împre¬ună cu el. Nu! Ci lăsându-1 pe el la locul de pe cer corespun¬zător ceasului al nouălea [ora trei după-amiază], s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să parcurgă soarele acea distanţă de cer corespunzătoare celor trei ceasuri care mai rămăseseră până la sfârşitul zilei, luna s-a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a parcurs în trei şi astfel, atunci când soarele s-a aflat la margi¬nea apusului, luna s-a aflat simetric la cealaltă margine a ră¬săritului. Şi în felul acesta s-au reaşezat amândoi luminătorii [la locurile lor], reintrând în rânduiala lor cea firească.
Dacă ar fi să socotim toate cele scrise până aici, care s-au întâmplat la răstignirea Domnului, vom zice: luna a mers înainte faţă de mişcarea ei normală şi de orbita ei cu cincisprezece ore. Douăsprezece [au trecut] până ce a cobo¬rât de la Nadir şi a ajuns soarele la Zenit şi trei au trecut cât a mers împreună cu el până la apus, acoperindu-1. Apoi lunii i-au trebuit nouă ore până să se întoarcă înapoi la răsărit. De aceea luna a făcut atunci o noapte şi o zi în patruzeci şi două de ore. Adică: şase ore de la apus până ce a ajuns la mijlocul emisferei nordice; douăzeci şi patru de ore au trecut cât timp a mers înainte şi s-a întors înapoi; iar douăsprezece ore cât a mers de la răsărit până la celălalt apus, împlinind astfel o noapte normală după rânduiala şi durată.
Ai văzut, frate, câte minuni poartă în ea doar o singură minune: cea a eclipsei de soare care a avut loc când Domnul a fost răstignit? Slăveşte-L, dar, pe Hristos, Care S-a răstignit şi Care, deşi cu trupul Se afla pe cruce, era şi atotputernic cu a Sa dumnezeire, lucrând nişte minuni ca acestea, după cum iarăşi zice acelaşi Dionisie:
„Unele lucruri mai presus de fire ca acestea s-au petre¬cut în acelaşi timp, fiind posibile de făcut de Hristos, Atoatecauzatorul Care face cele mari şi minunate, ce nu au număr" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260). Iar Mihail Sincelul zice în cuvântul de laudă către Dionisie: „Această minune mult minunată â eclipsei de soa¬re, fiind analizată în amănunţime, a fost de ajuns pentru Dionisie şi Apollofane, care erau elini, ca să cunoască dum¬nezeirea lui Iisus Hristos. Dumnezeiescul Dionisie, privind la această minune, s-a gândit şi a zis: «un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul şi pentru El toate s-au întunecat şi s-au clătinat»."
Apollofane, care a rămas elin, s-a gândit şi el şi a zis dumnezeiescului Dionisie: „Acestea, o, bunule Dionisie, sunt răsplăţile faptelor dumnezeieşti" (Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola VII, op. cit. p. 260) - adică acestea sunt schimbări ale lucrurilor dumnezeieşti, după Pahimere, căci se va schimba minciuna în adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu [după har] - şi toate celelalte. Eclipsa aceasta este arătată, dintre elini, şi de către Flegon istoricul în Istoriile sale, cartea a 13-a. Iar din vechii noştri scriitori bisericeşti de către African, în cartea a 5-a a Istoriilor sale, şi de către Eusebie Pamfil. Iar dintre cei mai recenţi de către dumnezeiescul Maxim Pahimere, Ghenadie Scholarios, Nichifor Theotokis şi Corderie Iezui¬tul, în cărţile de curând tipărite în 2 volume, [cuprinzând scrierile] Sfântului Dionisie.
Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui Care printr-o mi¬nune ca aceasta. Şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Lui şi Şi-a adeverit-o, fie slava şi stăpânirea în veci. Amin.

Braşovenii nu se mai vaccinează împotriva gripei AH1N1

Braşovenii nu se mai tem de gripa porcină. Numărul vaccinărilor înregistrat în ultimele zile a fost de trei ori mai mic decât cel de la începutul lunii. Nici centrele de vaccinare nu-şi mai găsesc în acest moment utilitatea, pentru că nu mai au căutare. Braşovenii cred că valul mare de vaccinări s-a datorat publicităţii, însă tot publicitatea, negativă de data aceasta, i-a făcut acum pe oameni să fie din nou sceptici în privinţa vaccinului.

În momentul în care toată ţara a fost cuprinsă de isteria vaccinării împotriva virusului gripei noi şi la Braşov s-au vaccinat în doar o săptămână mai multe persoane decât se vaccinaseră în 2 luni. Acum însă dorinţa de imunizare a braşovenilor a scăzut subit.

Vârful vaccinărilor a fost acum două săptămâni când s-au vaccinat 16000 de persoane într-o săptămână, însă săptămâna trecută numărul doritorul a scăzut brusc la 4700.

Braşovenii recunosc că s-au vaccinat fie de frică, fie pentru că au fost influenţaţi de mass-media.

La începutul anului la Braşov au fost deschise cinci centre de vaccinare împotriva virusului AH1N1. În prezent doar unul mai este funcţional, cel de la Spitalul de Boli

Infecţioase. Dacă în urmă cu cîteva săptămâni aici se vaccinau aproximativ 300 de persoane pe zi, acum mai vin doar câţiva.

Sursa: Realitatea.net

Microbiologul Vania Atudorei îi consideră pe reprezentantii OMS iresponsabili, iar moartea lui Tecuceanu suspecta, ca si cea a patriarhului Teoctist.

Sursa:Apologeticum