Parintele Justin – Chemarea Sfintilor Romani pentru fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures. Apel la neuitare si solidaritate

 
Apel la neuitare si solidaritate – Campanie pentru romanii orospiti de unguri
“Cine uita nu merita!” - Nicolae Iorga

Chemarea Sfintilor Romani

Frati Romani,

Fiti alaturi de fratii nostri din Harghita, Covasna si Mures, romani lipsti de sprijinul autoritatilor publice ale statului. Noi suntem alaturi de ei, intru pastrarea identitati nationale si a credintei stramosesti.

Inima romanului mereu tanara pentru ca se innoieste prin amaraciune. Cu cat simtiti aceasta amaraciune, cu atat gandurile noastre sunt mai aproape de durerile voastre. Suntem in neincetate rugaciuni, in biserici si manastiri, ca sa atragem mila Domnului catre noi toti din Romania Mare.

Arhimandrit Justin
26 iunie 2011 – Duminica Sfintilor Romani
Grupul de Actiune pentru Demnitate Nationala

 
Semnati acest Apel si alaturati-va acestui demers national prin rugaciuni si strangeri de semnaturi, in semn de solidaritate cu soarta romanilor din Harghita, Covasna si Mures. Tabelele vor fi disponibile in curand pe portalul Grupului de sustinere.
Doamne ajuta!

Sursa: Roncea.ro

Sfintenie romaneasca in inchisorile comuniste. Evocarea Badiei Traian Trifan, facuta de Badia Nicolae Purcarea. "A transformat temnita in manastire. Credinta a anihilat comunismul". Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Vezi si

Traian Trifan, in fata reeducatorilor de la Aiud

Sfintii inchisorilor comuniste: Parintele Liviu Branzas evoca momentul in care Parintele Staniloae a intervenit salvator in reeducarea de la Aiud

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii.

Părintele îmi spune:
- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia¬nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmisibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!
Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoasă" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ

Un sfant roman trecut prin inchisorile comuniste: Parintele Arsenie Boca. Cum a hotarat Securitatea sa-l elibereze din inchisoare pe Parinte

“Parintele aseza masuta din lemn pe zidul dinspre rasarit, transformand-o intr-un mic altar, pe care puse tot ce avea in mica boccea luata din chilia lui de la manastirea Brancoveanu. El aprinse o lumanare pe un sfesnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luata cu el in boccea. Alaturi puse crucea sfintita, cat si Sfanta Evanghelie.

Asezat in genunchi pe lespedea rece, Parintele trecu imediat in lumea marei spiritualitati divine, multumindu-i Domnului Atotputernic pentru revarsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenta.

Dupa un timp, veni in inspectie ofiterul de serviciu, insotit de gardianul de pe sectia respectiva, ridicand capacul vizetei de la celula Parintelui Arsenie si vazandu-l cum se ruga. Cand deschisera usa celulei, imediat dupa vizionarea prin vizeta, vazura cu stupoare si groaza, ca aceasta era complet goala.

Cu cat priveau mai mult celula goala, cu atat intreaga lor fiinta se tulbura. Gardianul, care provenea din mediul taranesc din zona, avea binele si mila inascute in fiinta sa. El fusese tulburat ca trebuia sa tie inchis un preot, care era un sfant, care se ruga tot timpul in genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se mareau in orbite, in timp ce sangele adunat in capul lor, le transforma figura intr-un cuptor in flacari, aproape de a tasni prin piele. Atat ofiterul, cat si gardianul isi scuturau intregul corp, sa se poata trezi din cel mai mare cosmar trait de ei vreodata. Cu cat se uitau mai atent in celula, cu atat aceasta aparea complet goala. Deja prin mintile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare si de ancheta prin tortura, pentru dezvaluirea intregii operatii de facilitare a evadarii unui detinut, aflat in timpul anchetei.

Nevenindu-le sa creada acea realitate, amandoi se proptira in usa pentru a o inchide cu cheia, dupa care, plini de emotie, cu mainile tremurand, au dat la o parte capacul vizetei, uitandu-se fiecare pe rand, din ce in ce mai derutati, avand fiecare din ei senzatia ca si-au pierdut mintile. Revenindu-si treptat din acel soc groaznic, au inceput sa se uite pe rand, prin vizeta, nevenindu-le sa creada ca detinutul lor, parintele Arsenie Boca, statea nemiscat in genunchi, lipit de masuta pe care era aprinsa lumanarea si avand alaturi Sfanta Evanghelie.

Starea lor psihica si nervoasa se inrautatea, pe masura repetarii deschiderii celulei, neafland pe nimeni inauntru si cea de privire pe vizeta, in care Parintele Arsenie era inauntru in carne si oase. Ofiterul cu fata congestionata, dandu-si seama ca se afla in pragul dementei, ordona gardianului sa vie cu el, indreptandu-se ca hipnotizat spre biroul comandantului sau, aflat in apropierea portii de intrare in cetate. Intre timp, un alt securist, alarmat de turbulenta creata in legatura cu celula parintelui Arsenie, dadu telefon comandantului securitatii din Fagaras, sa vie de urgenta acolo.

Intreaga formatie de securisti se indrepta spre celula in care era incarcerat Parintele, fiind siguri ca atat ofiterul de serviciu cat si gardianul, delireaza din motive pe care erau siguri ca le vor afla imediat. In drumul spre celula, securistul sef il apostrofa pe ofiterul de serviciu, acuzandu-l de incompetenta si de labilitate psihica, cat si de faptul ca este sub influenta unui misticism retrograd. Ajuns in fata celulei cu probleme, seful securitatii se apropie de usa si, dand la o parte clapeta vizetei, il vazu pe Parintele Arsenie.

Cu fata radiind de victorie, el se adresa dispretuitor atat gardianului, cat in special ofiterului de serviciu, anuntandu-i ca viitorul lor va fi mai mult decat sumbru, ei fiind implicati intr-o actiune de derutare si de inducere in eroare a comandamentului securitatii, urmand sa se stabileasca in slujba carui serviciu strain se afla.

Venirea zgomotoasa si plina de orgoliu a conducerii securitatii dadu loc la un spectacol unic. Intreaga superioritate si siguranta de sine a proaspatului comandant de securitate se dezumfla ca balonul intepat de ceva ascutit, cand ofiterul de serviciu, cu fata crispata de iritare, smulse cheia celulei din mana gardianului, deschizand brusc usa. In fata tuturor aparea celula goala, asa cum raportase ofiterul de serviciu, care-i striga iesit din fire, sa-i spuie carui serviciu strain apartine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Brasov, avand gradul de colonel, se deplasa a doua zi la Fagaras, unde se declansase un mare scandal, in cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese si la organele superioare de partid care coordonau intreaga zona. Ei venira special sa vada “ce elucubratii pot scoate niste cadre de partid, insuficient pregatite si influentate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusa din medicul sef al municipiului Brasov, seful regionalei de partid, cat si a celei de securitate, fu intrunita in plen pentru a rezolva manifestarile retrograde recente. Cercetarile intreprinse de acestia au decurs la fel ca cele anterioare, vazandu-l pe parintele Arsenie prin vizeta si disparand atunci cand se descuia usa celulei.Atunci s-a produs unul din putinele cazuri de mare compromis si de pastrare sub totala tacere a unui fenomen pe care a-tot-stiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, intr-un context de pastrare totala a secretului, s-a ajuns la o hotarare unica, de punere in liberate a calugarului preot Arsenie Boca. Aceasta decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment".

- fragment din lucrarea lui Dan Lucinescu - Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre (trimis de catre Elena Constantin, careia ii multim pe aceasta cale)

Rugăciune către Sfinţii Români

 

"...să fim un neam întru care să se slăvească 

sfânt numele Lui!"

 

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună.

Noi credem şi marturisim că voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, sau care aţi venit în aceste părţi pentru a ne lumina cu viaţa sau cu moaştele voastre, vă rugaţi cu dragoste pentru noi şi ne sunteţi cel dintâi ajutor în faţa lui Dumnezeu, şi pentru aceasta ne şi rugăm vouă cu evlavie: păziţi-ne, împreună cu Maica Domnului, de toate greutăţile şi încercările care se abat asupra noastră; nu de cele ce sunt îngăduite spre pocăinţă şi spre întoarcere la Dumnezeu să ne păziţi, sfinţilor, ci de cele care sunt din răutatea şi invidia vrăjmaşilor noştri văzuţi şi nevăzuţi, şi care sunt mai presus de puterea noastră. Izbăviţi-ne, aşadar, cu rugaciunile şi îndurările voastre, de venirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi, de secetă, de cutremur, de foc, de potop, de boală şi de toate necazurile pe care din cauza răutăţii noastre le pătimim.

Că, iată, cu nenumărate păcate Îl mâhnim pe milostivul Dumnezeu: cu uciderea de prunci cea cumplită, cu desfrânarea cea ruşinoasă, cu hoţii şi viclenii şi minciuni, şi îndeobşte cu toată fapta cea rea. Ne-am îndepărtat sfinţilor, întru totul de Dumnezeu şi de Biserica Sa, şi vă rugăm acum să cereţi pentru noi iertare de păcate, chip de pocăinţă şi râvnă pentru toată fapta cea bună. Şi să ne întoarceţi la dragoste pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sa şi pentru Biserica cea strămoşească. Ca nu cumva din pricina noastră să fie hulit Dumnezeu printre neamuri, ci mai degrabă să fim un neam întru care să se slăvească sfânt numele Lui.

Ca astfel, ridicându-ne la cinstea cea dintâi, să ne închinăm vouă, iubiţi ai noştri sfinţi români, şi să slăvim pe Dumnezeu cel Unul în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

 

Surse :

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfintilor-romani-67081.html

http://sihastria.mmb.ro/catedrala.htm

http://www.manastirea-sireti.md/index.php/news/416/24/Duminica-a-II-a-dupa-Rusalii---a-Tuturor-Sfintilor-Romani

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2010/06/rugaciune-catre-sfintii-romani.html

Legea BigBrother revine:date privind sms-urile şi apelurile telefonice vor fi stocate timp de 6 luni

Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI) a pus în dezbatere publică controversatul proiect de lege care obligă furnizorii de servicii telecom să stocheze timp de şase luni date despre apelurile telefonice, sms-urile şi email-urile populaţiei pentru a fi folosite î n eventualele investigaţii în caz de infracţiuni. Legea a fost armonizată cu prevederile CCR, care o declarase neconstituţională în urmă cu doi ani.

Sms-urile şi apelurile vor fi păstrate într-o bază de date timp de jumătate de an / FOTO: Grup RC

 

Proiectul MCSI dispune companiilor de profil să stocheze timp de jumătate de an date privind sursa şi destinaţia convorbirilor, sms-urilor şi e-mailurilor, precum şi informaţii privind data, ora şi durata respectivei comunicări. De asemenea, vor fi stocate datele necesare pentru identificarea tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie al utilizatorului, precum şi date pentru identificarea locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile. Legea se va aplica atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice.
Ministerul dă asigurări în nota de fundamentare a proiectului că legea nu vizează stocarea conţinutului, ci doar a acelor date care ar putea fi folosite de către autorităţi în timpul unei investigaţii sau cercetări a infracţiunilor grave.
"Dată fiind importanţa datelor de trafic şi localizare pentru cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor, după cum s-a demonstrat prin cercetări şi experienţa practică a mai multor state membre, la nivel european s-a simţit nevoia de a se asigura că datele generate sau prelucrate în cursul furnizării serviciilor de comunicaţii, sunt păstrate pentru o anumită perioadă, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii", se arată în comunicatul MCSI.
Legea nu este nouă. În 2008, Parlamentul României a adoptat legea 298/2008 pe aceeaşi temă având la bază Directiva europeană 2006/24/CE care prevede obligaţia furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii de a asigura crearea unor baze de date în vederea păstrării, pe o perioadă de timp cuprinsă între 6 şi 24 de luni, sub rezerva conditţiilor prevăzute de directivă, cu scopul ca aceste date să fie folosite pentru prevenirea, cercetarea, descoperirea şi urmărirea penală a infracţiunilor şi, în special, a criminalităţii organizate.
Ulterior, Curtea Constituţională a declarat legea neconstituţională, actul normativ fiind abrogat. Între timp, Comisia Europeană a transmis României un aviz de nerespectare a termenului de implementare a directivei, punând astfel Ministerul de resort în situaţia de a redacta o nouă lege în acest sens.

Sursa: Realitatea.net
 

Prof Ilie Badescu: „De ce se ucid oamenii” | O tâlcuire la uciderea ritualică a lui Avram Iancu (II)

Cu sentimentul etnic putem descoperi paradisul, care este şi el preînchipuit după modelul grădinii, Grădina Raiului, pe care Dumnezeu l-a destinat tuturor oamenilor, şi cea de-a doua cădere din rai a fost opera unei trufii teribile, trufia unicităţii, a exclusivităţii, atestată de ispita omului de a se ridica cu turnul trufiei până la cer, nu sub cer, ci până la cer, şi tocmai acel sentiment i-a adus pierderea unităţii, incomunicarea, pierderea unimii celei întru Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Oare nu se naşte sentimentul acesta de ură faţă de cei de alt neam din simţirea luciferică a celor ce-au năzuit să fie pentru a doua oară asemenea cu Dumnezeu, dar fără de Dumnezeu, adică în exclusivitatea lor pustiitoare, în chip tautologic şi solipsist, cam cum este şi acest fel de a trăi neamul, tautologic la fel, adică prin iubire închisă, înconjurată de dispreţ faţă de ceilalţi şi de trufie paranoică, pe care ni-l arată insul de la Miercurea Ciuc?! Cum îşi imaginează neputinciosul de la Miercurea Ciuc că poate dobândi ceva în Ardeal, în numele morţii şi al urii faţă de cei de alt neam, folosindu-se şi de instrumentul înfricoşării simbolice, căci aşa ceva va fi năzuit el: să-i înspăimânte simbolic şi deci prin inducţie subliminală pe români?! Ce poţi dobândi? Un gard, nu o grădină, un turn al trufiei, nu o învecinare cu cerul. Va fi înţelegând el oare ce-i spun eu aici?! Va fi înţeles el chemarea Dumnezeului iubirii şi al jertfei prin cuvintele acelea de lămurire pentru toţi, de orice neam ar fi ei: „că nu moartea păcătosului voiesc, ci să se mântuiască şi să fie viu”? Ce concluzie s-ar putea pune la episodul acela din lunga serie de rătăciri şi erori pustiitoare a celor care-au crezut şi cred că se pot dobândi pământuri şi se pot clădi ţări pe sentimente de ură, prin ucideri reale şi ritualice, prin morţi civile şi prin suprimări simbolice? Una singură: noi încă vă iubim, căci nădăjduim în mântuirea voastră şi vă dăm întâlnire peste o mie de ani. Sperăm, credem că veţi veni ca să nu fie aşteptarea noastră în deşert şi întâlnirea noastră amăgitoare ca floarea câmpului. „Căci vânt a trecut printr’însa şi nu va fi şi nu se mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102).

*

Despre cartea d-lui Bogdan Ficeac vom mai vorbi, căci este o carte specială, doctă, necesară şi bună de dat exemplu pentru seriozitate şi pentru gravitatea folosirii condeiului în serviciul cuvântului care zideşte. Anticipând, notăm aici gândul cu care vom întâmpina întrebarea din titlul cărţii d-lui Bogdan Ficeac, „De ce se ucid oamenii?”, spunând: pentru că au căzut din omenitate, căci cei ce ucid nu mai sunt oameni, ci făpturi din catacombă, stăpânite de acel demon mut şi surd despre care mărturisesc Evangheliile, înspăimântător prin muţenia şi surzenia lui absolută, ca o „spaimă împietrită, ca un gând încremenit” (Eminescu), căci nu vor fi cunoscut sub nici o formă minunata lumină a iubirii celei dumnezeieşti, ci numai ura stăpânului lor, propagatorul spaimei interstelare, al nesimţirii împietrite, al trufiei turnului surpării, Satana.

*

Teoria creierului triunic ne spune că omul are un creier reptilian responsabil de dinamismul instinctelor, un al doilea creier, cel emoţional, responsabil de propagarea emoţiilor şi un creier „raţional”, neocortexul, în şi prin care se desfăşoară toate procesele psihice superioare, de la decizia conştientă şi raţională la legătura trăită şi înalt reflexivă cu Dumnezeu. Aceeaşi teorie ne mai spune că, în ciuda acestei configurări cerebrale succesiv-coexistente, persistă la orice om un decalaj între două praguri ale deciziilor sale: pragul deciziei adoptate inconştient de creierul emoţional şi pragul deciziei conştiente, adoptate prin activarea neocortexului, la nivelul acestuia. Una dintre teoriile cele mai recente asupra agresivităţii explică multe dintre căile răului, inclusiv agresiunile care îmbracă forma violenţei de masă, prin acest decalaj, chestiune absolut tulburătoare, căci ne duce cu gândul la însemnătatea timpilor mici, adică la forma de insinuare a răului în lume: prin fleşuri, prin loviri fulgerătoare, prin strecurări în preconştiinţă, care aduc după ele un fenomen în cascadă, cascada răului. Este foarte posibil să fie aşa şi atunci vom înţelege teologia imperativă a trezviei, a vegherii permanente, despre care vorbesc sfinţii pustiei, despre care vorbesc şi rugăciunile. Ceea ce se poate strica într-o clipă de nepriveghere nu mai poate fi îndreptat apoi decât cu mare greu, cu lucrarea laborioasă şi cu marea opintire obştească a multor oameni, a înţelepciunii şi străduinţelor eroice. Chestiunea rămâne absolut frisonantă, căci eşti determinat să constaţi că buna rânduială, normalitatea, pacea lumii, starea de bine, buna stare depind de cele circa zece secunde cât este decalajul dintre cele două praguri decizionale. Tot secretul culturii şi toată însemnătatea educaţiei se reduce la această chestiune: cum reuşim să controlăm cele zece secunde, cum putem înarma oamenii cu puterea de a-şi controla timp de zece secunde reacţiile, preîntâmpinând astfel regresiunea în stările controlate de creierul reptilian şi de sistemul limbic. Aceasta este taina a toată educaţia. Când într-o cultură, într-o comunitate apar inşi precum acel nefericit Csilibi şi nu mai ştiu cum, subînţelegi că acea comunitate şi cultura ei se confruntă pentru unul dintre co-etnici cu pierderea puterii de a preveni regresiunea în stări controlate în exclusivitate de creierul emoţional ori de cel reptilian, care a căzut, altfel spus, din taina culturii proniatoare a duhului lui Dumnezeu, încât poţi deduce ce-ar fi pentru români un Ardeal în care un asemenea ins ar dobândi investituri în statul destinat printr-o bizară profeţie doar Ungariei de vreo divinitate pe care o cunoaşte numai d-nul prim ministru ungar. Ferească Dumnezeu să se instaureze puterea acestui Csilibi în Ardeal! Execuţia ritualică a lui Avram Iancu ne avertizează asupra acelui tip de Ardeal. Din nefericire, un fenomen ca acesta nu se limitează la subcultura interstiţială care-i grupează pe cei din pseudo-specia acestui ins. Cultura postmodernă înmulţeşte numărul acestora, căci acţionează din plin tocmai pe direcţia distrugerii mecanismelor de autocontrol pe care omul le-ar putea folosi ca să amâne reacţia pentru cele zece secunde critice ale sufletului omenesc. Forţele malefice cunosc taina celor zece secunde şi de aceea au inventat procedee perverse de a distruge în om capacitatea de a se controla pe timpul scurt al celor zece secunde. Atâta tot este timpul pe care Dumnezeu l-a pus în sarcina noastră şi tocmai această împroprietărire identitară este cea de care voim să ne descotorosim. Şi aceasta doar pentru că voim cu tot dinadinsul să uităm de Dumnezeu, ne lipsim de învăţăturile Sale proniatoare, de îndreptările Sale şi ignorăm cu trufie mărturiile Sale. Aceasta este cauza primordială a răului care a copleşit secolul al XX-lea spre cel care-i succede şi care ne înconjoară cu umbra marii apocalipse, dacă nu vom reuşi să-l redescoperim pe Dumnezeu cu mintea, cu sufletul şi cu toată osteneala trupului nostru celui din lume. O lume fără de Dumnezeu ar fi una a unor Csilibi multiplicaţi terifiant, replicaţi cu puterea unor proporţii ale morţii şi ale holocaustului celui mare. Ne dăm seama, pe de altă parte, că Dumnezeu nu va da niciun petec de pământ acestor specimene, căci Dumnezeu nu lasă creaţia pe mâna lor. Pe de altă parte, ei sunt în lume, au mari puteri uneori, au state şi imperii, au bogăţii şi însemne. Curăţirea lumii de lucrarea lor este numai opera credinţei, opera iubirii şi lucrarea inspirată de voia Dumnezeului adevărat, nu a dumnezeilor preînchipuiţi de cei ce visează să devină stăpâni de popoare şi de teritorii. În faţa unei asemenea primejdii, să ne amintim iarăşi cuvântul psalmistului: „Vremea este a lucra Domnului // căci omul a stricat legea Sa” (Ps 118).

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu
Sursa: revista Clipa