Minuni in viata parintelui Adrian Fageteanu

“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,) oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar - nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.

Sursa: Alternativa

Adevărul: Cine sunt miliardarii "canadieni" cu interese la Roşia Montană. O omisiune: George Soros

În spatele firmei canadiene Gabriel Resources, care deţine peste 80% din acţiunile Roşia Montană Gold Corporation, se regăsesc miliardari din business-ul mondial, printre care John Paulson, Beny Steinmetz şi Thomas Kaplan, care  au investit sute de milioane de dolari în proiectul minier din Apuseni.

Gabriel Resources anunţa la sfârşitul anului 2009 că Paulson & Co. şi Electrum Strategic Holdings deţin câte 18% din acţiuni, urmate de Newmont Mining Corp (SUA), unul dintre cei mai mari producători de aur din lume, şi BSG Capital Markets, parte a Beny Steinmetz Group (BSG), cu 9% din tiluri.
Cei trei miliardari şi-au făcut au făcut o bună parte din avere prin astfel de afaceri, potrivit Mediafax.
John Paulson a devenit miliardar în 2007, când a fãcut, personal, 3,5 miliarde de dolari pariind împotriva creditelor ipotecare subprime. El a câştigat anul trecut 5 miliarde de dolari mizând pe aur şi a stabilit astfel un nou record pentru industria fondurilor de hedging. Mai mult de o treime din activele administrate de Paulson, de 36 miliarde de dolari, sunt conectate la industria aurului.
Paulson şi-a început cariera la fondul de hedging Odyssey Partners şi a devenit mai târziu director la Bear Stearns, banca americană de investiţii care a dat faliment în prima parte a anului 2008. A fondat Paulson & Co. în 1994 şi este pe locul 39 în ultimul top Forbes privind miliardarii lumii, cu o avere de 16 miliarde de dolari.
Un alt acţionar cunoscut, Beny Steinmetz, controlează a doua avere din Israel, estimată de Forbes la 6 miliarde de dolari, mai mică doar decât cea a familiei lui Sammy Ofer, decedat în luna iunie. Steinmetz a făcut bani din diamante şi aur şi a vândut în 2010 grupului brazilian Vale, pentru 2,5 miliarde de dolari, 51% din acţiunile companiei sale din Guinea, care se ocupa cu mineritul fierului. Zăcămintele preluate de Vale sunt considerate printre cele mai mari rezerve de minereu de fier din lume. Steinmetz mai are afaceri în imobiliare, inclusiv în România, unde este implicat, în Bucureşti, în proiectul rezidenţial West Park din Militari, prin intermediul firmei Seven Hills.
Thomas Kaplan, un alt acţionar cunoscut, ocupă locul 736 în topul Forbes cu o avere de 1,7 miliarde de dolari, este "un istoric cu educaţie la Oxford care s-a reprofilat în investitor" şi pariază masiv pe aur. A făcut avere din gaze naturale, după ce a cumpărat licenţe de exploatare în Texas care au oferit accesul la zăcăminte de 68 miliarde metri cubi.
Personajul Kaplan apare în presă ca o surpriză, ca un profesor de istorie cu educaţie aleasă care a reuşit în lumea dură a afacerilor. Forbes îl descrie prin întrebări retorice: "De ce îl urmează marile fonduri de hedging pe Tom Kaplan în investiţii pe aur?".
Compania canadiană deţine 80,23% din acţiunile Roşia Montană Gold Corporation, restul capitalului fiind în proprietatea statului român. Cei de la RMGC susţin că zăcământul de la Roşia Montană ar avea 300 de tone de aur şi 1.600 tone de argint.

Sursa: Adevarul

Interviu ATITUDINI. Părintele Justin Pârvu: Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiş

 

Interviu realizat de Monahia Fotini, 11 august, 2011

Părinte, am vrea să le adresaţi câteva cuvinte de încurajare ucenicilor Părintelui Arsenie Papacioc, care a trecut la Domnul, lăsând în urmă o mulţime de credincioşi văduviţi de duhovnicul lor.

Părintele Arsenie a fost un suflet ales şi s-a remarcat încă din copilăria lui. Ales s-a arătat şi în perioada tinereţii, şi cu atât mai mult la bătrâneţe şi la sfârşitul lui fericit. Rămâne o personalitate cu o deosebită importanţă atât pentru neamul nostru, pentru ţara noastră, cât şi pentru Biserica noastră Ortodoxă. A fost aspru în cuvânt, dar şi vindecător în acelaşi timp. A fost necruţător cu păcatul, a fost omul care, cum spunea Sf. Ap. Pavel, „a mustrat cu timp şi fără de timp”. A fost omul care a aprins lumina slujirii şi mărturisirii în întunericul cel mai adânc al lumii ateiste. Părintele Arsenie a trăit ca un mărturisitor, a murit ca un mucenic şi vieţuirea lui arată că a fost ales încă din pântecele maicii sale, devenind un mare ascet al vieţii noastre creştine, un călugăr trăitor cu viaţă cuvioasă. Toată lucrarea săvârşită de părintele Arsenie nu poate pieri, ea rămâne peste veacuri pentru toţi ucenicii lui, aşa că noi nu trebuie să regretăm trecerea sa la Domnul – ne mâhnim ca oameni, ne tulburăm sufleteşte din pricina lipsei lui, dar să ne bucurăm cu duhul, pentru că el ne asigură cu rugăciunile sale, de dincolo, poate mai mult decât dacă ar fi printre noi, în trup.

Cât despre mine – nu l-am cunoscut direct, nu l-am întâlnit în puşcărie pentru că atunci când eram eu într-o parte, el era în alta, când eram eu la Aiud, părintele era la Jilava, când eram eu pe la Gherla, părintele era pe la Aiud, aşa că nu am putut să mă găsesc cu dânsul direct, dar gândul că era în mijlocul nostru, pentru mine era un sprijin, atât pentru viaţa călugărească, cât şi pentru cea de luptători ai unui neam. În închisoare îl ştiam prezent acolo şi ne simţeam bine apăraţi de orice rău. La plecarea lui, parcă mi s-a pierdut toiagul bătrâneţilor mele, am simţit un gol foarte mare în suflet. Nu am în cine să mă sprijin acum decât numai în rugăciunile lui şi în dragostea lui faţă de ţara aceasta, de neamul acesta.

Părintele Arsenie a fost într-adevăr un copil cu mult neastâmpăr de mic. L-a ros dragostea de ţară şi de neam. Din toată activitatea şi gândirea lui nu a lipsit niciodată lupta de apărare a neamului. De aceea şi astăzi, eu îl consider că este un protector cu rugăciunile sale, asupra noastră, asupra ucenicilor lui şi a tuturor românilor. Noi trebuie să ştim că prezenţa lui acolo este mai importantă decât aici. Cu rugăciunile sale, cu rugăciunile tuturor camarazilor lui de luptă şi ale tuturor mărturisitorilor, formează un zid de apărare împotriva mâniei tuturor opritorilor acestui neam şi ai credinţei ortodoxe. Aşa încât eu mă rog împreună cu toţi colegii mei, cu toţi camarazii mei cu care am vieţuit împreună, indiferent în ce punct ne găsim, dar simţim acelaşi lucru: să ne ocrotească, să ne apere mai departe, să ne călăuzească cu harul său pe noi, care ne vom întâlni îndată cu dânsul şi vom da acolo „raport de şedinţă” pentru integritatea şi unitatea ţării noastre care este aşa de bântuită de toate fărădelegile, şi ale materialismului şi comunismului, şi ale păgânismului şi din Răsărit şi din Apus.

Suntem o ţară ortodoxă care le stăm ca un os de peşte în gât tuturor. Noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, cu ajutorul Sfinţilor şi al Mărturisitorilor, nădăjduim să mergem mai departe şi cu nenorocirea aceasta mare, care s-a abătut acum în ţara noastră, invazia cipurilor.

 

O primejdie nu o constituie acum şi minorităţile maghiare care îşi revendică drepturi de autonomie?

Mai avem în coasta noastră, ca întotdeauna, o primejdie mare – hoarda maghiară, ungurească, cea care întotdeauna ne-a tulburat şi ne tulbură, pentru că poporul acesta nu şi-a putut afla liniştea în niciun loc al istoriei. Au stat mereu în coasta noastră şi acum, ca dintotdeauna, asaltează asupra Ortodoxiei, asupra neamului nostru, asupra Ardealului nostru atât de frumos. Am parcurs acum vreo două săptămâni o parte din Ardealul nostru şi m-am gândit cum de până acum a mai rămas el întreg în frumuseţea aceasta? Nu poate fi decât o minune. Şi mi-am răspuns că nu este altă justificare decât credinţa noastră, ostenelile şi nevoinţele strămoşilor noştri până la ultimul copil nou-născut. De aceea şi noi credem că toate lăcomiile acestea şi ochii lor de balaur ţintiţi asupra noastră vor fi îndepărtaţi de strălucirea harului şi a ocrotirii Maicii Domnului peste noi.

Ţara noastră este ţară sfântă, ţara Maicii Domnului aşa cum este şi pentru celelalte ţări ortodoxe, dar îndeosebi pentru noi în aceste vremuri, pentru că aici s-au născut, au crescut mulţime de tineri şi de oameni care stau mărturie adevărului împotriva fiarei roşii de la Răsărit: Aiud, Gherla, Piteşti, unde se pot vedea osemintele lor binecuvântate, harul Duhului Sfânt şi o mărturie a dreptăţii noastre în lumea ortodoxă.

Credeţi că dacă suntem acum aliaţi cu marea putere, America, vom primi sprijin în lupta cu ungurii sau dimpotrivă?

Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta decât în acoperământul Maicii Domnului cum am spus şi sub oblăduirea puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistul: „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”. După experienţa pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinţei şi pe ea am mers fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putinţă. Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României. Aici s-au izbit toate forţele Răsăritului, de apărarea naturală a Carpaţilor răsăriteni; iar aici în ’44 am fost martor ocular cum s-au măcinat toate puterile fiarei din Răsărit până ce a venit trădarea de la Yalta şi Malta. Ruşii nu intrau la noi în ţară dacă nu era trădarea. Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forţa armelor, ci în forţa trădărilor, a vânzărilor. Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puţin armele, decât orice alte posibilităţi. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

Istoricii nu au datoria de a menţine un adevăr istoric împotriva uneltirilor ungureşti?

Adevăruri istorice sunt la Iorga, V. Pârvan, Densuşianu şi alţi oameni care au scris cu litere de aur istoria noastră. Acum, istoricii noştri sunt nişte oameni care nu fac decât să se gudure pe lângă forţa actuală, politică. Noi n-avem nişte istorici de bază care să taie într-adevăr, necruţător, nelegiuirile şi falsurile istorice. Noi avem oameni de scurt tiraj politic care nu se complică cu adevărul istoric. Stau şi ei pe margine şi pândesc un moment politic. Aşa de prezenţi sunt încât stau şi privesc cum istoria Românilor este scoasă din manualele şcolare. Ori, istoria nu se face aşa, nu se face de la catedră, nu se face de la geam privind la lacul frumos şi stelele de pe cer. Istoria se face cu jertfă şi curaj şi avem modele destule în acest neam. Noi nu am luptat împotriva unei armate. Lupta noastră nu a fost „împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6:12). Am luptat împotriva unui satanism cu care ne luptăm şi astăzi şi care a pătruns în viaţa noastră creştină prin aceste cipuri, care vor permite desfiinţarea noastră ca personalitate, ca demnitate şi ca libertate pe care ni le-a dăruit marele Creator: să gândim liber, să trăim liber, să ne manifestăm după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Acum istoria vrea să fie rescrisă de hoardele acestea maghiare şi să îngroape nişte adevăruri de necontestat. Noi n-am avut în privinţa aceasta nişte oameni politici şi istorici cu demnitate care să se sacrifice pentru ţara lor, am trăit mereu într-o lume de trădători, de oameni falşi care au cochetat întotdeauna cu interesele lor meschine. Am fost mereu între sălbăticia şi cruzimea tuturor celor care au lovit în viaţa şi existenţa noastră de la începutul istoriei noastre şi până în prezent. Numai mila lui Dumnezeu ne-a ţinut pe acest pământ. Aceasta este istoria noastră pe care ar trebui să o urmărească fără interes şi istoricii pe care nu-i mai avem.

Continuare pe site-ul ATITUDINI.COM

popas in Cetatea Fagarasului. cu gandul la sfintii inchisorilor

Am fost în Cetatea Făgăraşului de cel puţin o sută de ori. Şi, de fiecare dată când urcăm a o sută una oară, găsim încă un zid cu o poveste de spus mai departe! Acesta, însă, are o istorie de învăţat pe de rost: după 1945, cetatea noastră a devenit închisoare comunistă de tranzit. Timp de 12 ani, "a chinuit" peste 3000 de prizonieri. 150 dintre aceştia şi-au găsit sfârşitul aici, scrijelind aceşti pereţi, pe care dacă stai să-i asculţi... îi auzi plângând!

Cati "sfinti ai inchisorilor" s-or fi aflat printre ei? Cati au murit scrijelind cu ultimele forte Sfanta Cruce, ca semn al biruintei morale a unui neam in fata caruia ar fi trebuit sa invatam sa ne plecam? ... Cati s-au mai intors acasa? Pe cati am mai avut norocul sa-i auzim marturisind atat de frumos, cum numai ei stiau sa o faca?

O lumina divina intra pe una dintre ferestrele turnului. Am ramas cateva secunde in admiratie. Incaperea curata, mirosind a zid vechi si a povesti, ne indemna sa stam jos si sa visam! Nu era nici un scaun in preajma... daar ne am inchipuit ca ne asezam pe un jilt frumos cu tapiserie de catifea indigo...

Din insemnarile de la Jilava ale lui Corneliu Zelea Codreanu - Rastignirea si Invierea Mantuitorului

Luni, 6 iunie

Din alte hrube aud în fiecare seară cântând:

Cu noi este Dumnezeu,

Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi.

Şi apoi pe rând toate cântecele legionare. E plină închisoarea de legionari. Ei stau împreună, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încăpere. Ziua sunt liberi. Eu nu‑i pot vedea.

Am auzit că sunt printre ei: Livezeanu, Ţălnaru, Gheorghiescu.

Numărul lor trece de o sută. Sunt în proporţii egale, studenţi, muncitori şi ţărani. Aceştia din urmă, din judeţul Ilfov, dar mai ales din judeţul Vlaşca. Inginerii de la Braşov. Atâta am putut afla, deoarece din nici o parte nimeni nu are voie să‑mi comunice ceva sau să vorbească cu mine.

Acum mă scoate în fiecare dimineaţă şi după masă, la început câte o oră, acum trece şi peste o oră. M‑am refăcut, mă simt mai bine, deşi mă supără mereu o durere surdă în partea de jos a şirei spinării.

În fiecare joi şi duminică îmi vin de acasă mama, soţia, fata mamii şi câteodată şi avocaţii.

De mâncare am suficient şi chiar prea mult.

Aştept aprobarea pentru o maşină de spirt, ca să‑mi încălzesc ceva, să‑mi fierb ouă, să‑mi fac ceaiul.

Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, stau pe scândurile acestea.

Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumeti, Hristache, domnul general, domnul Hristache.

Totdeauna stau toţi lângă mine; când mă rog, se roagă şi ei.

Acum citesc Evangheliile de la capăt şi peste timpul lung, dincolo de 2.000 de ani, îl văd pe Domnul nostru Iisus Hristos, descris în Evanghelie, ca şi cum ar fi la zece paşi de mine. Îi văd îmbrăcămintea. Îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică braţul, cum vorbeşte cu ei, cum binecuvântează lumea. Îl văd cum a căzut jos şi se roagă: Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putinţă...

Îl văd cum L‑au prins şi cum Îl duc legat spre Ana şi Caiafa.

Ce trebuie să fi fost în sufletul Lui atunci, în drumul acela?

Ce dureri, ce griji, ce ameninţări copleşitoare Îi fugeau pe dinainte!

Ce uriaş examen trebuia să dea!

Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în faţă, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai‑marii zilelor de atunci.

Cum caută să‑L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate va găsi vreun sprijin la vreunul dintre ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prieteneşti. O privire caldă, prietenească, înţelegătoare, îi dă speranţe, puteri.

Nimic... pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui.

Atunci Îl văd cum, scârbit, îşi lasă ochii în pământ...

Marţi, 7 iunie

Toţi L‑au osândit să fie pedepsit cu moartea (Marcu 14, 64)... După ce L‑au legat pe Iisus, L‑au dus şi L‑au dat pe mâna lui Pilat (Marcu 15, 1).

Şi răsună în inima lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsimani: Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta de la mine.

O nădejde I se aprinde în suflet: poate Pilat îl va găsi nevinovat...

Într‑adevăr, simte lupta dintre Pilat şi farisei. La urmă, fariseii înving.

Încă o nădejde spulberată. Pe faţa copleşită de durere, de oboseală, o nouă rază apare: „Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte. Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine şi va cere eliberarea mea. L‑am făcut bine. Am vindecat pe atâţia... Nu se poate să nu fie, afară, în mulţime, măcar câţiva din cei vindecaţi de mine, căci toţi au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulţimea e cu mine”.

Şi‑I trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale intrării în Ierusalim. Toată mulţimea L‑a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.

Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale veşmintele, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe cale.

Iar mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Osana, fiul lui David!”

Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus. (Matei 21, 8‑9)

Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici! Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului eliberarea Sa, e salvat!

Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta.

În sfârşit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului adunat: Pe care voiţi să vi‑l slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeşte Hristos? (Matei 27, 17).

Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în care aşteaptă răspunsul.

Atunci toţi au strigat:

– Nu pe el, ci pe Baraba (Ioan 18, 40).

Şi Baraba este un tâlhar.

– Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos, căci nu‑i găsesc nici o vină?

– Să se răstignească! strigă mulţimea (Matei 27, 22).

– Dar ce rău a făcut?

– Şi mai vârtos strigau, zicând: Să se răstignească (Matei 27,23).

Ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit.

Iisus aude şi I se întunecă privirea. Nu‑I vine să creadă. Pare că şi judecata Îi lipseşte.

E scos afară în brânci... Mulţimea strigă; dar El nu mai vede pe nimeni şi nu mai aude nimic... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I‑a ridicat puterile şi L‑a lăsat om ca mine, ca noi toţi.

Pentru ca să sufere ca om. Adică suferinţa lui să fie maximă: numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noianului de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la sfârşitul lumii.

Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n‑ar fi suferit. Neexistând suferinţa, cu ce s‑ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.

Deci El a gândit, a suferit, a sperat până la ultimul moment, ca noi.

Pe El loviturile L‑au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L‑a frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptăţile I‑au străpuns inima ca şi nouă.

De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi.

Iată cum îşi urcă crucea, Îl văd cum cade sub greutatea ei: căci mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se încovoaie sub greutatea poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. Nimănui nu‑i este milă. Nimeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o mică mângâiere; este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L‑au înţeles. O inimă care bate la fel ca a Lui, în ceasul durerii supreme.

În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.

Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L‑au răstignit acolo şi pe El şi pe făcătorii de rele, unul de‑a dreapta şi altul de-a stânga. (Luca 23, 33‑34).

El n‑a fost un atlet ca sa reziste, să se împotrivească, să se lupte până la doborâre.

Îl văd slab, uscat şi blajin, îşi întinde mâna slabă şi uscată şi sleită de puteri pe lemn, şi spune călăilor săi:

–Băieţi...

Vai! Sunt momente, care fiecare, par un veac. Ei I‑o apucă. Iată cuiul. Simte prima atingere pe mâna palidă. Oh! Prima lovitură. A doua. Îşi simte braţul ţintuit pe cruce. Dureri grozave Îi străpung tot trupul. Ar răcni, dar n‑are putere nici pentru aceasta. Geme!

La fel cu mâna cealaltă. I‑o întinde şi I‑o potriveşte bine, căci El stă străpuns de durere şi‑I tremură şi carnea şi oasele toate.

Acum prin fluierile picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creierii.

Într‑un târziu un glas pierdut:

– Mi‑e sete (Ioan 19, 28)... Era cam la ceasul al şaselea. Şi s‑a făcut întuneric peste tot.

Soarele s‑a întunecat şi catapeteasma templului s‑a rupt în două.

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M‑ai părăsit? (Matei 15, 46)

Şi apoi:

– Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul (Luca 23,46).

Iar Eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trup de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin:

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă‑ne‑o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pre noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău. Amin.

Şi către sufletul care s‑a ridicat, de asemenea: „Adu‑Ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte‑i sub scutul Tău. Iartă‑i şi odihneşte‑i. Dă‑le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne, al neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui. Amin”.

Hristos a înviat!

– A înviat a treia zi din groapă. L‑am văzut.

– Nu cred, a zis Toma.

– Şi a venit în mijlocul lor Iisus. L‑a chemat pe Toma şi i‑a zis:

– Adu‑ţi degetul încoace şi uită‑te la mâinile Mele, şi adu‑ţi mâna şi pune‑o în coasta Mea (Ioan 20, 27).

–Domnul Meu şi Dumnezeul Meu (loan 20,28), a strigat Toma, după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mâinile Mântuitorului.

A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că nici o dată nu vor pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.

Vom învia, vom birui!

A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; că viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60‑70 ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar cu cei dragi ai noştri şi nu ne vom mai despărţi niciodată.

Că vom învia din morţi în numele lui Hristos şi numai prin Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit.

Sursa: Revista Axa

“Transilvania noastră e vrăjită”. Diktatul de la Viena, 30 august 1940

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

Titlul articolului, realizat în temeiul unor cercetări de durată şi de predilecţie în bibliotecile şi arhivele româneşti sau străine (Rusia, S.U.A., Marea Britanie, Franţa, Germania), reflectă o realitate despre care, evident, s-a tot vorbit şi se va mai discuta, dar care, în contextul evenimentelor tragice pentru români, din 1940, toate decurgând asemenea unei reacţii în lanţ din Pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939, a fost decodificată de un remarcabil om de ştiinţă, economistul de faimă mondială Mihail Manoilescu (1891-1950). Ca politician sau diplomat, a eşuat lamentabil, având în vedere că, în calitatea-i de prim-delegat, a semnat odiosul Diktat de la Viena, într-un moment când – în anul crucial al pătimirii noastre – România a fost aşezată pe masa de operaţii a chirurgilor Marilor Imperii de ieri şi de azi şi, precum Polonia în alte timpuri, executată cu o grabă şi un nesaţ specifice numai sanguinarilor de profesie şi de vocaţie.
Pe de altă parte, exceptând Nord-Vestul Transilvaniei, în alte cazuri (Basarabia, Nordul Bucovinei şi Cadrilaterul), deciziile grave şi total injuste din 1940 n-au fost lipsite de urmări. În primul rând, ele se menţin în vigoare, fiind „reglementate” oarecum de sistemul de tratate de la Paris-New York impus după al II-lea război mondial. Pamfil Şeicaru, marele nostru jurnalist, probabil cel mai mare dintre toţi, a evidenţiat că ororile şi erorile anului 1940 (respectiv abandonarea provinciilor noastre istorice străbune fără luptă) s-au multiplicat ulterior, în primul rând în 1944, când Războiul Naţional de Eliberare a fost pur şi simplu suspendat prin trădare şi prin prostie de grupul nenorocit de pucişti de la Bucureşti, iar pe cale de consecinţă, „tot ce s-a abătut, după 23 august 1944, asupra nefericitei noastre patrii era virtual cuprins în actul loviturii de Stat”. Intervenţia mea va demonstra, cu suficientă relevanţă, sper, că în prima ordine cea mai temeinică şi efectivă opoziţie în faţa Diktatului de la Viena o datorăm liderilor politici, diplomaţi şi militari care au reprezentat cu demnitate interesele permanente ale României în anii 1940-1944.
Una din problemele care a afectat raporturile româno-germane a fost aceea a anulării Diktatului de la Viena din 30 august 1940. În fapt, Transilvania, în egală măsură cu restul provinciilor istorice pierdute în vara tragică a anului 1940, a preocupat stăruitor în decursul întregii epoci a conflagraţiei din 1939-1945 pe toţi străluciţii reprezentanţi ai corpului diplomatic românesc, în frunte cu titularii Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti: Grigore Gafencu (decembrie 1938-mai 1940); Ion Gigurtu (iunie-iulie 1940); Mihail Manoilescu (iulie-septembrie 1940); Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Mihai Antonescu (iunie 1941-august 1944); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944-februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945-noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (precum Grigore Niculescu-Buzeşti) diverse sinteze de serviciu, în vreme ce Antoneştii şi Tătărescu – materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori mărturii cuprinse în colecţii internaţionale de documente, cei dintîi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul – ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), în colecţiile de acte oficiale ale areopagului păcii. Mai puţin „interesant” din punctul de vedere al temei abordate de noi a fost C. Vişoianu, care a condus destinele diplomaţiei noastre într-o foarte scurtă perioadă, dar dominată şi bulversată de presiunile sovietice pentru impunerea Guvernului de factură comunistă dr. Petru Groza. Pentru cei menţionaţi, indiferent de convingerile politice şi de perioadele de gestionare a M.A.S. Român, problema anulării Diktatului de la Viena s-a impus ca un obiectiv primordial şi constant al activităţii lor şi aceasta de la Mihail Manoilescu, care a semnat aşa-zisul „arbitraj”, dar pe care l-a atacat şi contestat instantaneu, până la Gh. Tătărescu, care şi-a susţinut bătălia până la discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 23 august 1947, cu prilejul ratificării Tratatului de Pace de la Paris. Pentru fiecare dintre diplomaţii menţionaţi s-au aflat, în deosebită atenţie şi s-au constituit în exemplu, acţiunile de excepţie ale ilustrului Nicolae Titulescu din epoca interbelică în apărarea Transilvaniei româneşti, deci ale maestrului diplomaţiei Bucureştilor, care, pentru a-şi dovedi ataşamentul faţă de obiectivele luptei sale, a solicitat prin testament să fie (aşa cum este) înmormântat în inima Transilvaniei. De ce Transilvania? Pentru că, aşa cum se exprimase într-un faimos discurs rostit la Ploieşti în mai 1915, pentru intrarea României în războiul Unităţii Naţionale. „… România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…). Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare, care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă, încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice!”.
Fiind de acord cu decizia impusă la Viena de Germania şi Italia în privinţa cedării nordului Transilvaniei Ungariei, Regimul Regelui Carol al II-lea şi-a semnat, se cunoaşte prea bine, sfârşitul lamentabil, după ce acceptase nenorocita evacuare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei şi iniţiase negocieri cu Bulgaria relativ la Cadrilater. Noul Regim, al generalului Antonescu, ca să nu-şi lege numele în nici un fel de noile cedări teritoriale, s-a format la 14 septembrie 1940, lăsând în seama Guvernului demisionar, a oamenilor săi, să efectueze, practic, pe teren operaţia cosmetizării noilor graniţe ale României. În Guvernul legionaro-antonescian de la 14 septembrie 1940, Mihail Sturdza, membru marcant al Mişcării Legionare, a fost desemnat la conducerea M.A.S. de la Bucureşti. În ciuda legăturilor strânse cu Berlinul, Mişcarea Legionară n-a fost de acord cu cedarea Transilvaniei. Punctul de vedere respectiv a fost susţinut de reprezentantul legionar în Consiliul de Coroană din noaptea de 30-31 august 1940, iar Sturdza – în memoriile sale – relatează că, plecând din Berlin, la începutul lui septembrie 1940, şi având o discuţie cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului, i-a spus acestuia că, dacă Mişcarea Legionară ajungea la Putere, „nu vom mai permite nici o violare a graniţelor noastre”. Tot în aceeaşi lucrare, fostul titular al M.A.S. din Bucureşti consacra un capitol special atitudinii legionarilor faţă de Diktatul de la Viena, pe care-l considera stupid, şi în privinţa căruia, având în vedere rolul Germaniei la semnare, pretindea că ar fi comunicat unuia din colaboratorii Legaţiei Reichului la Bucureşti: „Cu aceasta (cu decizia de la Viena) aţi pierdut probabil războiul”. La 14-16 noiembrie 1940, acompaniindu-l pe generalul Ion Antonescu la Roma, în vizită la Benito Mussolini, Mihail Sturdza s-a întîlnit cu omologul său italian, contele Galeazzo Ciano, căruia, de asemenea, i-a imputat „contribuţia” Italiei în naşterea Diktatului din 30 august 1940. În sfîrşit, în calitatea-i de lider al diplomaţiei române, Mihail Sturdza l-a însoţit pe Antonescu şi la Berlin, la 22-24 noiembrie 1940, asistîndu-l pe conducătorul Statului la întrevederile sale cu Hitler şi cu unii dintre colaboratorii săi, inclusiv cu Joakim von Ribbentrop. Din motive lesne de înţeles, memorialistul nu-l simpatiza de fel pe Antonescu, dar a apreciat poziţia sa clară, exprimată pe un ton hotărât în faţa liderilor de la Berlin. Acolo – a reţinut Sturdza – Antonescu a prestat o „elocventă şi bine documentată protestare privitoare la Arbitrajul de la Viena”. O situaţie cu totul curioasă, chiar anormală, a existat de-a lungul anilor 1941-1944, când România s-a angajat în războiul drept al eliberării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, alături de Germania, care fusese iniţiatoarea impunerii Diktatului vienez împreună cu Italia şi de Ungaria, beneficiara nefastei decizii. Dar ceea ce trebuie bine reţinut – fapt care, orice s-ar pretinde, nu ţine câtuşi de puţin de o tentativă de reabilitare a Mareşalului Antonescu – nici un moment Regimul de la Bucureşti din 1940-1944 n-a acceptat Diktatul vienez, l-a declarat caduc cu începere de la 15 septembrie 1941, l-a atacat pe cele mai diverse căi, inclusiv, dacă nu chiar în primul rând, la Adolf Hitler, autorul soluţiei din 30 august 1940.
Cei care au condus ostilităţile, care s-au impus în aceste acţiuni au fost Ion Antonescu, el însuşi ministru de Externe în prima jumătate a anului 1941, şi Mihai Antonescu, titularul M.A.S. între 29 iunie 1941 şi 23 august 1944, care a pregătit – în fruntea unei echipe de excelenţi specialişti şi patrioţi – toată documentaţia Mareşalului pentru întâlnirile sale cu Hitler; el a condus „războiul nervilor” cu Budapesta, a adunat şi sistematizat, în cadrul cunoscutului Birou al Păcii de după 16 iunie 1942, toate materialele trebuincioase pentru viitoarea Conferinţă de Pace ori a pregătit şi editat monumentala lucrare în două volume Siebenbürgen (1943), sub conducerea istoricului Constantin C. Giurescu, cu colaborarea unor condeie de primă mărime ale ştiinţei şi culturii naţionale. În anii conflagraţiei, dintre toţi vizitatorii lui Adolf Hitler (regi şi şefi de state şi de guverne, diplomaţi s.a.), nici unul, dar absolut nici unul, nu s-a bucurat de statutul pe care Ion Antonescu nu numai că şi l-a impus, dar l-a impus şi lui Hitler, anume de a discuta deschis cu Führerul orice problemă, oricât de gravă, chiar dacă în contradictoriu. Această situaţie a fost recunoscută de către Hitler în persoană, iar interpretul Führerului, Paul Schmidt, a recunoscut-o fără reticenţe, atât în memoriile sale, cât mai ales în cursul interogatorului luat de învingători după război. La un moment dat, Schmidt a declarat anchetatorilor săi americani: „…Toate conferinţele (lui Hitler) cu ungurii şi românii au atins şi problema Transilvaniei (…). În special Mareşalul Antonescu nu obosea niciodată, afirmând că românii erau de origine romană, că România era o ţară europeană, o insulă europeană în marea slavă şi că Transilvania era stânca cea mai mare a insulei”. În abordarea problemei, rolul lui Paul Schmidt este foarte important, dat fiind că – în afara cazurilor în care Ion Antonescu şi-a dictat notele asupra întâlnirilor sale cu Hitler – tălmaciul Führerului a fost acela care a întocmit toate stenogramele oficiale germane ale întrevederilor, care s-au păstrat şi editat după război în diverse colecţii de documente, dar în primul rând de Andreas Hillgruber. În acest loc se impune, desigur, să stăruim asupra faptelor în discuţie. Astfel, în anii 1940-1944, Hitler şi Antonescu s-au întîlnit în mai multe rânduri. Examinarea stenogramelor celor 20 de întrevederi ne îngăduie să desprindem că Ion Antonescu a supus atenţiei lui Hitler: problema Transilvaniei în general, chestiunile desprinse din impunerea şi aplicarea Diktatului de la Viena, anularea lui imediată sau după terminarea ostilităţilor. Câteva exemplificări sânt absolute necesare.
Chiar la prima întâlnire cu Adolf Hitler, Ion Antonescu a declarat fără echivoc Führerului, blamând soluţia impusă la Viena, că pământul Transilvaniei „a aparţinut României în istoria lui şi n-a fost niciodată divizat”. El a susţinut teza aceasta cu unele date istorice şi a dezminţit, de asemenea, în această ordine de idei, că secuii ar putea fi consideraţi unguri. El a subliniat că, desigur, România va sta acum liniştită, dar, la încheierea păcii generale, ea îşi va ridica imediat din nou glasul pentru a obţine dreptate şi a făcut aluzie la faptul că el consideră posibilă o soluţionare satisfăcătoare pe baza unui schimb de populaţii între Ungaria şi România (subl. autor.)”. Faţă de precizările lui Antonescu, Hitler a replicat finalmente că „Istoria nu se va opri în anul 1940″ (subl. autor) . La întrevederea din ziua următoare, Antonescu a revenit asupra problemei Transilvaniei, deschisă prin Diktatul vienez, reamintindu-i lui Hitler că „România va avea un cuvânt greu de spus la stabilirea păcii generale”. La întrevederea din 11 februarie 1942, Mareşalul a solicitat Führerului să impună Ungariei, din momentul în care fusese satisfăcută la Viena, să-şi angajeze în mai mare măsură forţele pe Frontul de Est. La reuniunile din 23-24 martie 1944, deci la numai câteva zile după ocuparea Ungariei (inclusiv a nordului Transilvaniei) de către armata germană, Antonescu a aflat prilejul cel mai nimerit pentru a contesta Diktatul, ceea ce a făcut într-una după ce Guvernul său l-a declarat caduc la 15 septembrie 1941. În contextul precizat, însuşi Hitler a deschis problema, observînd că „nu mai poate rămâne singurul susţinător al Arbitrajului de la Viena”, ceea ce i-a îngăduit Mareşalului – după cum desprindem din notele dictate lui Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al Conducătorului Statului – să facă o expunere sintetică asupra trecutului românilor: „Poporul Românesc este o mică naţiune cu trecut îndelungat de lupte, sacrificii şi suferinţe şi (…) acest Popor stă pe locul lui din Secolul al III-lea, de la formarea Daciei de către romani. Singur a continuat lupta timp de 1.000 de ani cu toţi barbarii. Deşi nu avem documente, nu este posibil ca timp de o mie de ani să fi rămas cu braţele încrucişate pentru a privi hoardele barbare trecând în sus şi în jos. De la anul 900 Poporul Românesc a început lupta contra ungurilor. Această luptă a durat o mie de ani şi când, la 1918, credeam că s-a terminat, acest proces istoric a fost redeschis prin Arbitrajul de la Viena…”
În ciuda demersurilor sale, Mareşalul n-a obţinut, până în august 1944, vreo declaraţie certă a Führerului pentru anularea concretă a Diktatului vienez, ci doar promisiuni, apoi asigurări. În definitiv a fost exact ceea ce Hitler i-a declarat generalului la a doua întrevedere a lor, din 23 noiembrie 1940, anume că Istoria nu avea să se oprească la acel moment, recunoscând deschis că arbitrajul nu mai reprezenta soluţia ideală. A fost motivul fundamental pentru care, la ultima sa întrevedere cu Hitler, din 5 august 1944, Mareşalul, căutând să exprime condiţiile în care România ar mai putea rămâne alături de Germania, a dorit să afle o sumă de asigurări, drept care, după problemele concrete puse liderului nazist (sprijinul Reichului pentru apărarea terestră a nord-estului României, pentru apărarea aeriană şi consecinţele unei schimbări de atitudine a Turciei în război), cea de-a patra a fost „chestiunea privitoare la atitudinea viitoare a Ungariei şi ce se va petrece în spaţiul ungar în viitorul apropiat”. Schmidt, în stenograma sa, confirmă pretenţiile lui Ion Antonescu. Pe deplin stăpân atunci pe destinele Ungariei, Hitler a dat o garanţie absolută că nu se va întîmpla nimic, că va interveni decisiv „în cazul celui mai mic pericol” (Schmidt). Era vorba, evident, de desfăşurarea ostilităţilor şi Mareşalul putea pleca liniştit de la Rastenburg, convins că Führerul avea să se răsgândească în privinţa arbitrajului vienez. Oricum, Antonescu n-o declară, dar deja se putea dispensa de o asemenea asigurare de vreme ce Germania, nemaifiind capabilă să asiste România, el a rămas convins că-l alertase pe Hitler în privinţa posibilei detaşări a Bucureştilor de Axă, deşi stenograma Schmidt îl contrazice categoric, nespunând ceva despre un asemenea demers. Subliniem că, dacă, cu adevărat, Mareşalul optase din acel moment, de la 5 august 1944, pentru părăsirea Axei, fapt pe care l-a comunicat precis lui Clodius în seara zilei de 22 august 1944 la Bucureşti, el avea asigurări de la Aliaţi – cu care tratase intens prin delegaţii proprii şi intermediari începând din martie 1944 – că, în cazul unui armistiţiu, Diktatul de la Viena avea să fie anulat. Abandonându-l pe moment pe Mareşal în discuţia de faţă, cred că se impune să atrag atenţia asupra iniţiativei sale de a edita elegantul şi temeinicul Album prezentând fruntariile României (în mai multe limbi de circulaţie internaţională), care a slujit delegaţiei române la Paris, în 1946, şi, ulterior, a fost reeditat. Tot astfel se impune să reţinem aceste rânduri din Memorandumul redactat de Mihai Antonescu şi predat de Mareşal lui Hitler cu prilejul vizitei sale din 11 februarie 1942, la Marele Cartier General al Wehrmachtului: „Poporul Român îndeplineşte azi în lupta de la Răsărit o misiune anonimă şi colectivă în prăbuşirea slavismului, care este marea misiune a Poporului German. Dar Poporul Român are o misiune şi faţă de el însuşi: Transilvania. Poporul Român s-a născut în Carpaţii Daciei, a trăit în unitatea geopolitică a Daciei, pe care nici Imperiul Roman unificator nu a înlăturat-o şi nici invaziile nu l-au putut îndepărta. Singur, lovit de veacuri, invazii şi imperialisme, el a înfruntat, aici, toate primejdiile şi aici va muri. Transilvania nu este un pământ, un teritoriu, este leagănul românilor, este sufletul nostru. Cum nu poţi scoate pe Niebelungi şi pe luptătorii lui Adolf Hitler din Valea Rinului, nici o forţă de pe lume nu ne va scoate din Podişul Transilvaniei. Poporul Român luptă azi în contra slavismului şi a comunismului, dar mâine el va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă. Transilvania este datoria noastră faţă de noi înşine şi nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbuşim într-o luptă dreaptă, decât să trăim veacuri în ruşinea nedreptăţii [...]. Poporul Român [...] are dreptatea cu el, trebuie să aibă şi forţa de a o obţine şi a o păstra, pentru zidirea acestor drepturi, Poporul Român are datoria să nu-şi distrugă toate forţele ca să se expună la invazia ungară şi umilinţa românească sau la cerşirea unor drepturi pe care trebuie să le treacă prin sabie, dacă aceia care i le-au răpit nu i le restituie…” La rândul lui, Mihai Antonescu a fost permanent alături sau pe urmele Mareşalului, susţinând drepturile României asupra nordului Transilvaniei în întrevederile cu Adolf Hitler, cât mai ales în cele cu Joachim von Ribbentrop, al cărui invitat a fost la Berlin şi căruia, la 16 noiembrie 1941, i-a făcut o declaraţie de principiu de la care nu s-a abătut până la 23 august 1944: „Consider ca o datorie elementară, domnule ministru, acum când mă primiţi la Berlin în vizită oficială şi când discut cu dv. problemele neamului românesc, să vă afirm simplu şi lămurit că Actul de la Viena din 1940 este un act născut mort (…). Că acest act nu va putea să rămână niciodată în picioare pentru că Poporul Român îl va călca în picioare, dacă nu se va putea altfel”.
În ianuarie 1943, Mihai Antonescu l-a însoţit pe Mareşal la Rastenburg, la întrevederea cu Hitler din 10 ale lunii respective, ori având discuţii separate cu Joachim von Ribbentrop. Acestuia i-a anunţat că subiect special al discuţiilor este tot problema Transilvaniei, astfel că, atunci când Führerul a primit delegaţia română, a avut loc – după cum a relatat însuşi liderul diplomaţiei române colegilor din Guvern – următorul dialog insinuant: în timpul mesei, diferite convorbiri. Cel dintâi lucru, care m-a întrebat Führerul imediat a fost: câte ceasuri i-ai vorbit lui Ribbentrop pe chestia Transilvaniei? Spun: „Nu încă, mi-o rezerv pentru diseară.” La care Führerul mi-a răspuns: Nu mai este nevoie, că mi-a vorbit Mareşalul destul. I-am spus: „Totuşi va trebui s-o reiau, afară dacă Excelenţa Voastră îmi dă un răspuns care să facă inutilă convorbirea…” În etapa postbelică, în cadrul preparativelor delegaţilor români pentru participarea la Conferinţa Păcii de la Paris, chestiunea anulării integrale a Diktatului vienez s-a aflat, se înţelege, în centrul preocupărilor. După cum şi în politica Marilor Puteri, al URSS, de exemplu. În mai-iunie 1946, Bucureştii au primit cele dintâi semnale liniştitoare în sensul că Marii Aliaţi (U.R.S.S., în rândul întâi) respinseseră orice pretenţie ungară asupra Transilvaniei. În atare condiţii, a fost de înţeles motivul pentru care, la 13 august 1946, în excelentul expozeu prezentat în plenul Forumului Păcii de la Paris ministrul de Externe al României, Gh. Tătărescu, a insistat din primul moment, cu satisfacţie, asupra anulării Diktatului vienez, după cum urmează: „Proiectul de Tratat de Pace oferă întregului Popor Român şi o altă sursă de recunoştinţă prin hotărîrea formulată de articolul 2, care declară nulă şi neavenită sentinţa de la Viena din 30 august 1940, în virtutea căreia Transilvania de Nord era alipită în mod arbitrar la Ungaria şi readuce frontiera româno-ungară la traseul de la 1 ianuarie 1938. Această hotărâre, care redă României Transilvania de Nord, smulsă Patriei Române prin violenţă şi constrângere, pune în sfârşit capăt pentru vecie opresiunii îndelungate şi repetate a cărei victimă a fost Poporul Român. Pronunţată în numele Justiţiei şi în acelaşi timp – sântem convinşi – în numele sacrificiilor fără număr consimţite de întreaga naţiune română, această hotărâre deschide perspective serioase unei colaborări fecunde între Poporul Român şi Poporul Ungar şi promite să stingă ultimele focare de agitaţii, moştenire a unui trecut dureros, care a împiedicat până astăzi stabilirea unor relaţii amicale între aceste două popoare. România primeşte acest act reparator cu voinţă fermă de a-şi îndeplini fără şovăire rolul său de factor al concordiei şi ordinei între celelalte popoare libere şi democratice…” La ce se referea, în fond, Gh. Tătărescu?
După 23 august 1944, cum am precizat, România, drept recunoştinţă pentru cotitura efectuată în război şi pentru a se atenua pierderea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei în folosul URSS, a fost susţinută de Aliaţi să obţină anularea sentinţei de la Viena. Începutul datează chiar din vremea discuţiilor de la Moscova pentru Convenţia de Armistiţiu. După cum se ştie, în Convenţie s-a înscris un articol cu prevederi condiţionate (restituirea Transilvaniei ori a celei mai mari părţi a provinciei României), pentru ca în anii 1945-1946 să câştige teren cauza anulării integrale a Diktatului de la Viena. Tratatul de Pace s-a semnat la 10 februarie 1947, la Paris, iar la 23 august 1947 Parlamentul României l-a ratificat în unanimitate în temeiul intervenţiei lui Gh. Tătărescu, care a prezentat necesară expunere de motive, din care reţinem aceste precizări pline de semnificaţie: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în acelaşi timp şi actul reparator al unei cauze câştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi de poveri, dar el cuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”. Pacea, aşadar, s-a întronat în anul de graţie 1947, oribilul Diktat fiind anulat prin litera Tratatului de la Paris, dar cele petrecute la 30 august 1940 şi întreg lanţul de grozăvii ce au urmat Deciziei de la Viena încă nu puteau fi uitate. Retras şi hăituit, căci în curînd avea să fie arestat şi să moară în gulagul comunist, Mihail Manoilescu, în febra specifică presimţirii propriului sfîrşit, şi-a compus memoriile, în care, ca unul dintre foştii principali „actori” ai dramei vieneze, insera următoarea judecată şi previziune în privinţa destinului celor care îi forţaseră mâna în problema sacrificării Transilvaniei:
„…. Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele Reichului său; Mussolini a fost împuşcat de un fugar la o margine de drum; Ribbentrop a sfârşit când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csaky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj, iar Bardossi, ministrul ungur de la Bucureşti, devenit în urmă prim-ministru, a fost executat în 1946. Transilvania noastră e vrăjită”. O corectură, evident, se impune: Manoilescu, însuşi, avea să completeze lista celor care aveau să suporte blestemul Diktatului vienez! În atare situaţie, s-ar putea oare afla o încheiere mai nimerită pentru toată drama Transilvaniei din 1940?

Prof Univ Gheorghe Buzatu
Grafica: Ion Măldărescu
Sursa: Art-emis

Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca: "Cărarea Sfântului Pavel"

„Ajunşi la acest loc al depănării cuvântului, e bine să mai lămurim câteva lucruri, dintre care cel dintâi e îndreptarea părerii greşite ce o au unii creştini despre „mântuirea în dar”, pe care a câştigat-o Iisus Hristos pentru noi. Din aceste cuvinte nu urmează că noi trebuie doar să „credem” că suntem „mântuiţi” şi cu asta am făcut totul ce ar atârna de noi. Iată cum a înţeles Sf. Pavel pe Domnul şi cum i-a urmat cărarea, după cuvintele Sf. Maxim: „Pavel aşa se lupta împotriva dracilor, cum lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El, Pavel, ne arată cu faptele şi chipul biruinţei împotriva vicleanului, care luptă să aducă pe credincioşi la ură, stârnind împotriva lor (a Apostolilor) pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca, ispitiţi prin ei, să-i facă să calce porunca iubirii. Dar Sf. Pavel zice: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm, huliţi, noi mângâiem; ca o lepădătură ne-am făcut, gunoiul tuturora până astăzi”. (Corinteni 4, 12-13) Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocăreşte, îl huleşte şi-l prigoneşte. Ei aveau ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze (din cale) pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. Deci pe potrivnicii care lucrau acestea îi zădărnicea prin acest chip al luptei, biruind pururea răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Aşa a slobozit Pavel mulţime de lume de sub puterea viclenilor şi a unit-o cu Dumnezeu, el şi ceilalţi apostoli, biruind prin „înfrângerile” lor pe cei ce nădăjduiau să-i învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, e cu neputinţă. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt Ascetic, în op. cit., p. 10) Darul mântuirii deci se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Pilda Mântuitorului i-a prilejuit Sf. Pavel multe şi adânci meditaţii. Iată de data aceasta un om păcătos, întru totul asemenea nouă, năzuind spre ţintă (Filipeni 3, 14), fără să se fi socotit că a ajuns (Filipeni 3, 13), mărturisind abia la capătul alergării: „Calea am săvârşit, credinţa am păzit (2 Timotei 4, 7).... de acum aştept cununa,” (Timotei 4, 8) – unirea desăvârşită cu Hristos. Deci nu mai avem motiv să spunem, scuzându-ne lenea, că Iisus a fost Dumnezeu şi aşa a biruit puterile potrivnice şi îndărătnicia firii, căci iată Sf. Pavel era om, cu păcate grele, ba şi bolnăvicios, şi iată-l, luptându-se după lege, pentru legea care rezumă Scriptura şi mântuirea, că s-a arătat mai presus de lunecuşul plăcerii şi ascuţişul durerii. A ieşit din cercul vicios al plăcerii şi al durerii, în care de obicei se învârte până la absurd viaţa omenească. Iată ce mare e sfatul Sfintei Treimi: ca Unul din Treime să se facă om pentru noi şi a noastră mântuire, ceea ce e tot una cu crearea firii din nou. Mântuitorul omeneşte, a mers şi merge înaintea noastră, făcându-se cărare de la om la Dumnezeu. Nu putem rămâne decât uimiţi de dragostea pentru înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.

Ca mărturii netrebnice îi ştim dragostea cu care ne iubeşte El, dar nimic de pe pământ n-o poate spune. El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe fraţii Săi, (Matei 28, 10) pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, ed. I, vol. 2), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-i Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nicio urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul. Dacă simţim suferinţa fără asemănare a lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, cea din iubirea de oameni, aceasta curăţeşte şi viaţa noastră; căci acesta-i focul azvârlit de Dumnezeu pe pământ (Luca 12, 49): pârjolul dragostei, care aprinde lumea, arde puterile răului şi străluceşte cu lumină dumnezeiască pe smeriţii Săi următori, ce se întorc Acasă. Cu toate acestea, dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.