Parintele Arsenie Papacioc - ganduri despre Romani. "Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Adică ce, suntem marfă fără stăpân?"

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

Sursa: revista VEGHEA

Mesaj pentru veşnicie al Părintelui Arsenie Papacioc: Văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume. Asta-i poziţia celui arestat 14 ani la Aiud.

Eu, personal - judec după inima mea -, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Ţara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată via­ţă, răsuflare şi suflare, după Scriptură. România este milostivă şi nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziţia Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere econo­mic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Asta contează! Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar şi înainte apucă. Poporul acesta de la naştere a suferit şi suferă încă din partea duşma­nilor. Şi el totuşi se menţine şi-n plus a născut atâtea valori: un Eminescu în literatură, Brâncuşi în sculptură, Enescu, considerând că arta, poezia este o proorocie, la urma urmei. Nu trebuie negli­jate aceste realităţi. Tocmai în această suferinţă stă renaşterea viitoare.

Deci o stare de prezenţă continuă este o sta­re de canon şi împlineşte o obligaţie. Mereu trăim starea de creştin creat şi salvat de Mântuitorul. Ca să ne salveze, gândiţi-vă că a fost jupuit, umilit, scuipat; şi era Dumnezeu! Nu îngrozeşte pe ni­meni faptul acesta, că era Dumnezeu întrupat? Ce nu a făcut ca să ne salveze? Cât de important este momentul prezent, clipa de faţă, asta o să vadă fiecare la mormânt. Dar să nu fie prea târziu. Degeaba te grăbeşti atunci, totul e să pleci la timp pentru pocăinţă. Vă spun asta ca un sfat de la un frate mai mare, de 96 de ani. Şi, dacă vă spun, spun ca să ascult şi eu.

Cât de scump e timpul şi suspinarea ta. Eşti liber să o faci de acum; cine te opreşte să te închini? Şi, dacă te opreşte duşmanul, primeşti plată de erou că te-ai închinat când te oprea. Eu vă spun că am mulţi ani la închisoare şi nu era lipsă de prezenţă! Mă gândeam: ce momente măreţe, să suferi pentru Hristos. Eram conştienţi că, dacă nu era Hristos, te vindeai pe doi lei, abdicai de la cre­dinţă şi scăpai de momentul acela. Dar nu scăpai de veşnicie. Veşnicia, ca şi moartea, e o realitate. Atunci o să auzim: „Ce mi-ai făcut cu viaţa ta, fi­ule?" Putem să-L învinuim pe Hristos că nu ne-a dat destul? Nici pe o mamă nu o poţi învinui că nu ţi-a dat destul. Ţi-a dat tot pentru că a stat la dispo­ziţia ta; ţi-a dat şi sângele. Nu poţi să o învinuieşti că nu ţi-a dat. Dar pe Dumnezeu, Care a creat şi sângele acela, şi laptele mamei, şi mama, şi fiul! Avem exemple atât de puternice şi de aproape de noi, încât nu mai poţi să faci nici o mişcare. Trăire creştină şi gata! Pentru că la moarte trebuie să spu­nem: „Ţie Ti-am dăruit Doamne toată viata mea."

„Lasă-l în seama Mea, nu te băga unde nu ai voie. Nu-l judeca. Lasă-l aşa murdar cum e. Mie Mi-e drag de el aşa, că nu am venit pentru îm­păraţi. Am venit pentru cerşetori." Hristos a fost împărat şi Cerşetor. Pentru cine S-a întrupat, pen­tru îngeri? Pentru noi, oamenii! Ce mai aşteptăm?! O trăire simplă de tot, dar o relaţie continuă cu ceilalţi. Suntem prea iubiţi de Dumnezeu. Aşa şontorogi cum suntem, păduchioşi, suntem foarte iubiţi. De aceea, eu consider că e o mare greşeală să ne vorbim de rău unul pe altul. Păduchios, pu­turos, ţigănos, aşa cum e, îl iubeşte Dumnezeu. El l-a creat. Nu-l judeca tu.
Cere un lucru simplu, dar fără de care nu se poate. Nu te închina de parcă ai cânta la mandoli­nă, ci închină-te cu simţire, pentru nevoia pe care o ai. Şi astfel suferinţa rămâne ca o mare necesita­te în viaţa omului. E o mare greşeală să cârteşti . „Slavă Ţie, Doamne, numai dă-mi putere să su­port!" Asta-i poziţia celui care a fost arestat 14 ani la Aiud. 

interviu realizat de Stelian Gombos

In memoriam. Un an de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (19 iulie). Despre rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO).

In memoriam: Parintele Alexandru Enache (+18iulie 2011). Despre Romania Mare (VIDEO).

În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse. 

Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:

„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]

Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.

În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. 

Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:

„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant...  şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.

Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”

După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă: 

„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”

Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.

În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”

În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a  lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.

Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.

Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas 

 

 

Nichita Stanescu - Din Nou, Noi. Bun, dar cu noi cum ramâne?

Bun, dar cu noi cum ramâne?
Ei au fost mari, tragici, sfinti…
Ei au mâncat pâine,
parintilor nostri le-au fost parinti.

Dar noi, dar cu noi?…
Lor le-a fost frig, au patimit,
au mers prin zapada, prin noroi,
au murit si s-au nemurit.

Noi traim, cu noi cum ramâne?
S-a hotarât ceva? S-a hotarât?
Când anume si ce anume?
Suntem, dar ne este urât!

Nichita Stănescu 

Convorbiri între trei Mari Duhovnici: Părintele Justin Pârvu, Părintele Crăciun Opre și Părintele Ioan Sabău

 

Convorbirea a avut loc în chilia Părintelui stareţ Justin Pârvu, la mănăstirea Petru Vodă

Părintele Crăciun: Cum îi putem păzi pe cei din lume de ispitele de gând?
Părintele Justin: Astea-s mai ascuţite.
Părintele Crăciun: Mai ales că unii dintre ei sunt intelectuali de vârf, au făcut câte două facultăţi. Lucrează la calculatoare peste măsură și nu-și găsesc liniștea, nici vindecarea. Unii își găsesc liniștea dacă participă zilnic la Liturghie. Asta-i o problemă. O alta e următoarea….
Părintele Sabău: N-am cerut audienţă decât pentru un minut!
Părintele Justin: Nu-i nimic, stăm. A doua problemă?
Părintele Crăciun: Ce înţelegeţi prin să nu fim furaţi de frumuseţe străină?
Părintele Justin: Păi, e foarte clar. Să nu bei apă din fântână străină.
Părintele Crăciun: Cum scapi să nu fii nici cu gândul ispitit?
Părintele Justin: Trebuie să fi ajuns la o performanţă, la o înălţime filocalică. Ce se întâmplă acum în viaţa noastră călugărească? E cam amestecată viaţa cu nevoile și păcatele astea ale mulţimii. Dacă nu ești atent, ele te pot trage mult în jos și nu te mai ridici.
Părintele Crăciun: Pe cât pot, nu mă amestec între ei, dar nu-i pot nici antrena dacă nu cobor între ei.
Părintele Justin: Da, nu-i poţi antrena. Dacă fiecare din deţinuţii care au fost în pușcărie s-ar ocupa de un schit, am mai trezi oamenii.
Părintele Sabău: Știţi ce a spus părintele Stăniloae: „Era bine dacă măcar unul din ierarhi trecea prin pușcărie. Vedea lucrurile altfel”. Aici vin uniţii și ne tot socotesc ortodoxo-comuniști, că noi n-am avut ierarhi atunci acolo…
Părintele Crăciun: Eu am fost la Pitești oleacă și în celulă m-am trezit cu mediciniști și toţi erau de ai lui Maniu.
Părintele Justin: Greco și romano-catolicii din Ardeal sunt mai mult papistași decât ortodocși. Dacă ungurii fac astăzi ceea ce fac în Ardeal, este pentru că sunt ajutaţi foarte mult de elementele acestea romano și greco-catolice.
Părintele Sabău: În timpul când s-au prigonit ortodocșii noștri acolo, le-au luat bisericile, le-au dărâmat, ortodocșii s-au dus la uniţi să aibă o oarecare tutelă, și ei nu i-au primit. Pe când noi, ortodocșii, de multe ori i-am salvat pe ei. Mi-aduc aminte că în timpul primului război au eliminat din facultate trei studenţi de ai lor, greco-catolici pentru că la Oradea, pe coridorul Institutului lor, i-au auzit vorbind românește. Atunci românii, scrie părintele Moţa în Libertatea, în toate universităţile noastre – Cernăuţiul, Bucureștiul și Chișinăul – au înaintat un memoriu până la Paris. Asistând la un examen de fine de an, soţia primului deputat român la Budapesta a observat că întrebările erau în ungurește și a întrebat de ce nu se pun în românește și pentru asta a luat un an de închisoare. Azi ne interzic să mai vorbim românește în „regiunea autonomă” și toţi românii care vor să fie funcţionari în regiunea asta, trebuie să înveţe maghiara.
Părintele Crăciun: În Bucovina am rămas cu impresia că românii, dacă au trăit în tinda Bisericii sub austrieci, și-au menţinut și fiinţa, adică neamul și caracterul de oameni cumsecade.
Părintele Justin: Numai că acum cad ca frunzele. Trec la sectari.
Părintele Crăciun: Ce-i determină?
Părintele Justin: Lipsa lor de tărie, amestecul acesta cu rușii, cu ucrainenii, pe care îl trăiesc ei.
Părintele Sabău: Sunt încurajaţi în treaba asta.
Părintele Justin: Știţi prea bine că în Basarabia sunt oameni în toată firea, români de ai noștri și nu știu limba română. Ca și în Ardeal. Procesul de maghiarizare e mare. Profesorii de istorie din Basarabia au cerut revizuirea manualelor și nu li se dă nicio dreptate.
Părintele Sabău: Într-o parohie din Cernăuţi, unde era satul soţiei mele, a fost o școală pur românească cu câte trei sute de elevi. Când au venit ucrainenii a mai rămas o secţie. Au ajuns românii să ceară să scoată copiii din școală pentru că ei nu capătă nici un serviciu dacă nu învaţă ucraineana. Mari șovini sunt ăștia!
Părintele Justin: Păi, nu știţi ce era prin Baia Sprie? Românii se amestecau cu ungurii și vorbeau de-a valma ungurește.
Părintele Crăciun: Până în 1928, în satele unde nu voiau să înveţe maghiara, făceau școli confesionale ale Bisericii cu învăţători, preoţi de pe la Arad. În satele unde era preot și învăţător ortodox se învăţa românește și îi învăţa numai facultativ maghiară. În satul vecin unde era școală de stat, nu-ţi permitea învăţătoarea nici în pauză să vorbești limba română. Cum e acum în Bucovina cu ucrainenii ăștia. Așa că războiul împotriva neamului a fost și de stânga și de dreapta.
Părintele Justin: Au boală că suntem latini ortodocși, că dacă am fi altă naţiune, ne-ar iubi altfel.
Părintele Crăciun: Ce atitudine luăm faţă de catolicii ăștia ai noștri?
Părintele Justin: Dragostea, (dar în adevăr).
Părintele Crăciun: Ne putem ruga și pentru ei?
Părintele Justin: Ne putem ruga, dar…
Părintele Crăciun: Nu cu ei, dar pentru ei ne putem ruga. Am văzut cele patru articole ale lui Nae Ionescu pe care le-a citit în lagărele din Germania în 1938, în care explică cum toţi protestanţii favorizează toată atitudinea asta a trăirii de azi și anume că omul valorează câţi bani are. Această atitudine a egoismului, a individualismului care nu mai are treabă nici cu neamul, nici cu credinţa.
Părintele Sabău: Ecumenismul și globalismul acesta spre asta tind.
Părintele Crăciun: Toate împotriva credinţei, a neamului și a lui Hristos și a familiei.
Părintele Justin: Păi, secta ce e? Trecerea de la creștinism la ateism.
Părintele Sabău: Asta e bine susţinută de masonerie.
Părintele Crăciun: Cum facem ca preoţii și călugării noștri să știe treaba asta și cu înţelepciune să păstreze unitatea credinţei noastre?
Părintele Justin: Preotul paroh în vremea comunistă a știut ca după ce lua dispoziţia de la colectiv să termine Liturghia la 8, ca să meargă lumea la campania agricolă trebuia să înceapă slujba la 5, 6 și după aceea veneau oamenii cu pomenirea. Secretarul venea și el cu o falcă în cer și cu una în pământ: „Tovarăși, să mergem la muncă”! Oamenii: „Staţi puţin să luăm ceva în gură ca să putem merge direct la ogoare. Și se așeza secretarul cu încă vreo doi, trei și lua un păhărel și așa trecea ziua. Ei plecau acasă, se încheia procesul verbal și așa se mergea înainte. În închisoare sufereai o strivire, o descompunere și sufletească și trupească pentru că cei mai mulţi din cei arestaţi cu condamnările mici, au murit, săracii. S-au dus degrabă. Pe când celălalt mereu trăia viaţa, trăia cu orice preţ ca să fie afară. Singurătatea era arma de descompunere și cea mai grea. Însă, în această singurătate, a început Duhul lui Dumnezeu să lucreze în fiinţa umană. A început să coboare mai adânc în sufletul lui și să înceapă rugăciunea, care a fost salvarea tuturor. Era ca la mănăstire citirea Psaltirii din oră în oră. În colţul celulei începea acatistul, paraclisul din memorie, fără cărţi.
Părintele Sabău: Părinte, mie mi-e rușine să spun. Doctorul Uţă a fost din 1938 condamnat. A făcut 28 de ani de închisoare. A ajuns într-un stadiu de performanţă religioasă, încât m-a uimit. Știa toată Psaltirea pe de rost, toată Evanghelia lui Ioan. Părintele Stăniloae a rămas uimit de cât știa și a mărturisit: „De mă voi mai întoarce la catedră, voi sili pe toţi studenţii mei să știe pe de rost dacă nu întregul Nou Testament, măcar cele patru Evanghelii.
Părintele Justin: Salvarea noastră a fost tangenţa cu cei care au fost arestaţi în timpul lui Antonescu. Știau pagini întregi din primele volume ale Filocaliei. Nici sfinţii din pustietăţi nu erau așa de preocupaţi.
Părintele Crăciun: Mie, șeful Securităţii mi-a dat în primire un profesor universitar și el aspru prigonit. Mereu îl vedeam tuns chel și nu știam de ce. Ăștia m-au luat și patru, cinci gealaţi mă așteptau într-o casă naţionalizată. Eram pedagog la un internat de liceu în cadrul facultăţii și mă ia de la masă flămând – m-au săturat ăia – și, cum am intrat, m-au trântit jos și celelalte pe care le știţi. Mi-am împreunat palmele și am zis Tatăl nostru, nu o dată, ci de repetate ori. Nu am știut că mă bat. După ce am colindat prin mai multe închisori, și la Oradea și la Timișoara, când am revenit i-am găsit pe toţi cei care au fost cu mine cazaţi la închisoare și puși în camere mari. Jidanii le aruncau trei pâini la douăzeci de inși. Împarte-le! Unii erau de 16 ani, alţii de 23 de ani. Unii erau vlăjgani, de nu se săturau. Și se uita și cel mare și cel ce era copil în creștere: „Mă, parcă a ăluia e mai mare cu atâta!” Și între ei era unul venit de la Buchenwald, care informa despre atmosfera din cameră. Cum am venit acolo, am observat că ne încuie seara și nu ne mai descuie. Ne-am pus în genunchi și am zis rugăciuni către Maica Domnului și am pus pe unul care era deosebit de atent să împartă pâinile în așa fel încât și cu o firimitură dacă era porţia unuia mai mare, să o pună alături. Ca să fie echitate.

Citiţi restul convorbirii în revista ATITUDINI, nr. 23

Sursa: atitudini.com

Însemnările călătoriei la Muntele Athos ale lui Sandu Tudor - prezentare de Dr. Camelia Suruianu

Motto: Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia cea sfântă. Am fost uimit de sonorităţile tăcerii. Sandu Tudor

La sugestia Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Tit Simedrea, în 1929 Sandu Tudor, care la acea vreme avea 33 de ani, pleacă opt luni într-o călătorie de studii la Muntele Athos. Înaltul prelat îi oferă o bursă şi o scrisoare de recomandare menită să-i asigure găzduirea: „Domnul Sandu Tudor este un mare iubitor de mănăstiri şi călugări, e un scriitor de seamă şi vrea să petreacă o vreme în mănăstirile de la Sfântul Munte, spre a învăţa şi spre a cunoaşte vestita viaţă duhovnicească din Sfântul Munte Athos.“[1] În urma acestei călătorii, ziaristul mărturiseşte că revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.“[2]

Însemnările sale de călătorie, Cartea Muntelui Sfânt, vor fi publicate în revista „Gândirea,“ de-a lungul câtorva numere. Sandu Tudor a fost primul ziarist care a adus la cunoştinţă cititorilor problemele materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau în Muntele Athos. Marea noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, cel de-al doilea manuscris redactat în aceeaşi perioadă, cu acelaşi subiect, va vedea lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul a dorit să păstreze pentru sine câteva nostalgii athonite, care au fost publicate postum.

Scriitorul declară de la început că Athosul este un univers „ciudat, cel mai ciudat cu putinţă,“ neacesibil femeilor, în care omul poate rememora sacralitatea creştinismului de acum două mii de ani, un loc unde „numai dragostea lui Dumnezeu e socotită lege.“ În urma experienţei trăite, ziaristul a ajuns la concluzia că în Athos „viaţa nu se mistuie niciodată în cenuşa zădarnicului desgust, aşa cum se mistuie în lumea noastră firească, ci urcă să lumineze cu înflăcărări de psaltire şi liturghie veşnică, până la picioarele de aramă ale unicului Hristos.“[3]

 

Pentru a se ridica omul deasupra slăbiciunilor sale trupeşti este necesar „să treacă prin liturghia lacrimilor în care tăcerea grăieşte cu vorbele cele nespuse. […] Da, nimic nu poate fi mai răsturnător sufleteşte pentru un om al veacului de faţă, decât o călătorie prin întinsele păduri şi pustietăţi ale Muntelui Sfânt, printre cele douăzeci şi una de cetăţi ale marilor mănăstiri împărăteşti şi apoi printre sutele de mici bisericuţe de pe stânci şi din peşteri, dar mai ales printre cei şapte mii de călugări împreună petrecători şi pusnici, care în acelaş timp, în fiecare zi din miezul nopţii şi până în mijirea altei zile, stau neclintiţi ca nişte făclii în faţa altarelor, mistuindu-şi în lacrimi de foc, rugăciunea lor pentru lumea întreagă.“[4]

 

Scriitorul îşi denumeşte însemnările drept „un ceaslov de călătorie, în care pas cu pas, să ajungem să se adune toate semnele duhovniceşti pe care le-am văzut şi auzit în patruzeci de zile şi de nopţi de drum, […] să fie ceva din muzica mersului de veacuri al călugărilor şi pusnicilor, aceste suflete mari de copii simpli şi primitivi, urcând la umbra nemărginitei cruci din care, peste veacuri, atârnă bunul Dumnezeu spânzurat în patru piroane.“[5] Cu aceste cuvinte pioase ziaristul îşi încheie Înainte Cuvântarea.

Dornic de a cunoaşte misterul muntelui „cel Sfânt al Maicii Domnului,“ ziaristul porneşte cercetarea sa de la cărţile „roase şi obosite parcă de truda atâtor vârste de citit ce răzbătuseră peste ele,“[6] pe care le studiază în ţară. După câteva luni de lectură, primeşte invitaţia Mitropolitului Tit Simedrea, de a vizita muntele Athos- „pământul cel nou al inimii.“ 

Scriitorul ne oferă câteva informaţii cu privire la itinerariul pe care l-a parcurs până la destinaţie. A treia zi de la plecarea din Bucureşti, a ajuns cu trenul la Tesalonic. Aici îi întâlneşte, din întâmplare, pe părintele Brindu şi schimonahul Elisei. Faptul că a întâlnit un schivnic valah care să-i dezvăluie câteva din cutumele Sfântului Munte, l-a bucurat mult, întâlnirea socotind-o a fi providenţială. Aşadar, neofitul care urma să se iniţieze în tainele muntelui sfânt are parte de o primă călăuză.

Părintele Elisei îi dezvăluie jurnalistului un conflict destul de delicat. Un înalt ierarh refuza întoarcerea în ţară a călugărilor români din Muntele Athos. Cu multă uimire Sandu Tudor ascultă necazul cuviosului părinte. Pe parcursul discuţiei anahoretul înteţeşte acuzele: „Spune –ierarhul – că noi călugării suntem murdari, proşti şi tâlhari şi răsculăm ţara. Asta fiindcă nu putem svârli calendarul cel vechi. […] Şi apoi canoniceşte noi ţinem de Patriarhul Ţaringradului.“[7] Problema se referă la schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian, de către Patriarhul Miron Cristea, fapt care a adus multă tulburare, mai ales în rândul monahilor. De aceea, autorităţile ecleziale române încercau să împiedice venirea călugărilor din Athos unde era valabil vechiul calendar. Pe de altă parte, autorităţile greceşti încercau să-i spolieze pe călugării români care doreau vize de plecare din ţară, impunându-le taxe foarte mari „Asta pentru că sunt Valah şi sunt socotit ca un câine fără adăpost. […]  Mai bine de cinci sute de călugări români se chinuiesc aşa, şi mai rău încă, ca nişte blestemaţi. […] Vei vedea dumneata câtă suferinţă şi tulburare ne-a adus nouă românilor în Munte hotărârea asta blestemată.“[8] O altă problemă o reprezintă prigoana suferită de români şi din partea călugărilor de alte etnii, în special greci şi ruşi: „Noi românii, din sudoarea noastră am făurit mândria Muntelui Sfânt. Atâta aur şi bogăţie au dăruit Domnii noştri cei vechi şi boierii şi câţi ţărani! […]  Iară azi trebue să ne facem argaţi celor pe care i-am îmbogăţit. Nu ne lasă nici în pustiuri să trăim. Pe moşia mănăstirei celei mari a Vatopedului, într-un pustiu sărac de tot, s-au înmulţit colibele aschiteilor români. Mănăstirea a avut frică să nu se înfiripeze un schit românesc. Le-a poruncit de mai multe ori să părăsească locul pe care totuş îl cumpăraseră cu bani adunaţi din pomeni de la noi din ţară. Iară într-o zi, au venit trimişii soborului mănăstiresc şi au pus foc întregii gospodării şi munci, care făcuseră să crească măslini şi legume pe piatră. Au fugit oamenii care încotro prin păduri. Suntem urmăriţi ca fiarele sălbatice. Asta fiindcă nu avem ocrotire.“[9] Jurnalistul notează atent declaraţia călugărului, lăsându-i pe cititori să tragă concluziile.

De la Tesalonic, Sandu Tudor şi călugărul pornesc împreună spre Muntele Athos. Nava lor era foarte ruginită, însă „întovărăşită de delfini,“ semn al binecuvântării cereşti. Fostul student la Belle Arte ne oferă o amplă descriere în culori pastelate a unui asfinţit de soare pe mare, însă abundenţa atributelor sufocă imaginile: „Peste nesfârşirea mişcătoare de apă, flăcările uriaşului ochi al zilei dau în scăpărat. Joacă gingaş polei schimbător. Ţărmuri cu limanuri de prundiş şi capete de cremene se învăluiesc în limpezimea plutitoare. Zarea se îndulceşte, priveliştile uscatului depărtat se idealizează să se topească într-un vis vioriu. […] Vântul cade deplin, pace adâncă se adună şi se revarsă în toate. […] Umbrele joacă sus peste rotarea clopotului de cleştar safiriu al cerului, apoi se topesc treptat în clar de umbră aurită. O seninătate neaşteptată se lămureşte până în afundurile cele mai nebănuite ale depărtărilor. Limpezimea înserării se ridică ca o uşurare uriaşă, ca un oftat neauzit al zărilor. Pacea acesta tămăduitoare te deslipeşte de tot. Din fiecare suflet sboară o pasăre şi, ca peste o urnă de cenuşe, uitarea de orice griji şi frământări omeneşti îţi pecetluieşte făptura. Fiecare stă ţintuit locului sub puterea unui simţământ mut şi nespus, chiar şi cei mai aspri. O clipă, clipită de împăcare desăvârşită eşti nemărginit cum nemărginit stă cerul, pământul şi apa. Nicăieri ca-n largurile mărilor liniştite din miază-zi nu poţi să încerci simţământul acesta adânc odihnitor. Noaptea e scoborâtă. Aurul viu al stelelor arde în albastrul întunecat de adâncă fântână al cerului.“[10]  

Într-o atmosferă „de răgaz paşnic,“ Elisei schimonahul a început să-şi povestească viaţa. În tinereţe a fost cârciumar bogat într-un oraş oltenesc. O mare parte din viaţa şi-a trăit-o gustând din toate plăcerile lumeşti. Până în momentul când a observat că sufletul nu i se mai putea odihni într-un trup muncit de patimi, şi a pornit spre Muntele Atosului. Din acel moment viaţa i s-a schimbat. Călugărul se dovedeşte a fi şi un fin psiholog, dacă acestea sunt, într-adevăr, cuvintele sale şi nu ale jurnalistului care îşi notează totul cu sentimentul că are de consemnat lucruri esenţiale, ce ţin de sacru: „În oraşe oamenii nu mai au deloc chipuri, sunt fără obraze. Chipul lui Dumnezeu e întunecat, e nimicit în fiecare. Faţa oricăruia e o oglindă spartă în care nu vezi nimic, numai ceva întunecat, posomorât şi speriat. Aleargă cu toţii în toate părţile, buimaci ca nişte făpturi trezite cu somnul neisprăvit. Oamenii şi-au pierdut oglinda chipului.“[11]  

Pe punte, Sandu Tudor face cunoştinţă cu Alecos Papaiani, cel mai cunoscut om din Tesalonic şi din Munte, „marele aprovizionar în toată zahareaua şi cele de trebuinţă vieţii republicei călugăreşti.“[12] Acesta reuşise să strângă o avere impresionantă de pe urma negoţului cu călugării, însă părerea sa despre Athos este cea a unui profan, a unui reprezentant tipic al lumii secularizate: „nimic altceva decât sărăcie, murdărie, sălbăticie […] Dumnezeu o minciună din rugăciune şi posturi, veşnica minciună sub care se ascund toate păcatele şi tot întunericul, care se adună în aceste făpturi păroase şi ipocrite care sunt călugării.“[13] În pofida cutumei care interzice accesul femeilor în Munte, grecul îi face o dezvăluire bizară şi insidioasă: „aici, în Ahtos, am învăţat să iubesc femeia.“ 

Deşi vede în el un personaj malefic („diabolicul tovarăş“) îl consideră „cel mai aspru judecător al vieţii călugărilor,“ un „adevărat procuror,“ care îi destăinuie o latură întunecată, mai puţin cunoscută, a Athosului. Cu dezgust, dezamăgire şi îndoială în suflet, Sandu Tudor şi-a părăsit partenerul de dialog îndreptându-se spre părintele Elesei. Imaginea bătrânului schimonah citind rugăciuni dintr-un ceaslov vechi îi linişti sufletul. Povestindu-i discuţia purtată mai înainte cu oportunistul grec, duhovnicul îi mărturiseşte: „Trăieşte pe spinarea noastră şi ne vorbeşte de rău. Şi tatăl lui tot aşa a fost. Maica Domnului l-a blestemat şi într-o zi s-a aruncat în prăpăstia din fereastra unei mănăstiri.“[14] De fapt, prin această alternanţă de discursuri Sandu Tudor pune faţă în faţă două lumi: cea a călugărilor, păstrătoarea tradiţiei creştine, încremenită de secole în ritualurile sacre şi care stă sub semnul lui „a fi“ şi cea dinamică, mercantilă, secularizată, a progresului economic, care stă sub semnul lui „a avea.“

Sfaturile bătrânului, alese cu multă înţelepciune, pentru întărirea sa sufletească, sunt o veritabilă predică: „Nu te scârbi. Culege ca albinele din flori ce e bun. Vii din lume în Munte, vrei să înveţi aici bucurii noi. Fii vârtos! Văzduhul ăsta are aerul tare şi hereţi care fâlfâe semnele suferinţii şi tristeţii. Acolo unde e viaţă adevărată e şi umbră şi durere. Şi cântecul verde al primăverii, să nu te înşeli, tot durere este. […] Împotriva deznădejdii să-ţi fie nădejdea, după Scriptură, asta este taina duhului care biruieşte şi moartea. […] Biserica noastră pravoslavnică a fost şi e o mare luptă cu moartea care strigă pururea: „Hristos a înviat!“[15] În urma omiliei, cei doi s-au retras pe câte o scândură, în scurt timp adormind. 

Dis de dimineaţă, călătorii aşteptau pe punte cu privirile ţintite ivirea piscului Muntelui Sfânt. Doi pelerini ruşi fără a le păsa de ceilalţi pasageri făceau metanii. Sandu Tudor, privind la smerenia celor doi, ar fi voit să facă un gest similar, dar: „bestia civilizată din mine mă împietreşte locului. O bestie civilizată!“[16]  Și astfel, fie doar cu o privire din depărtare „Atosul cucereşte pentru vecie sufletul omului.“[17] Cu această concluzie nostalgică, se încheie cea de-a doua părte a jurnalului publicată în revista „Gândirea.“ 

Partea a treia se deschide cu portretul unui călugăr bătrân, care avea privirea aţintită spre Munte. Părintele stătea ghemuit jos pe podeaua curată a punţii, rezemat cu spatele pe un sac încărcat cu merinde, fiind parcă absent la întreaga forfotă care cupinsese vaporul. Sandu Tudor îi observă seninătatea sufletească care-i acoperea întregul chip de ţăran rus. Haina smeritei schivnici îi dădea însă un aer de „tolstoian transfigurat.“

  În scurt timp, aura legendară se risipeşte, în depărtare, priveliştea îndelung aşteptată prinzând contur. Muntele se întinde pe o sută de km, fiind în definitiv „o ciudată ţară neatinsă de profanările omului civilizat.“ Precizăm că în limba greacă „Athos“ înseamnă „nevinovat.“ 

În scurt timp, călugării din port, cu bărcile pregătite, într-o linişte desăvârşită, s-au îndreptat spre noii pelerini. Părintele Elisei, făcându-şi cruce, îşi avertiză camaradul: „Vezi, Sfânta Agură ca o carte vie stă, dar nu se deschide ochilor de lut.“[18] Uimit şi tulburat de aceste cuvinte, Sandu Tudor înţelese că sensul duhovnicesc va fi, fără îndoială, singurul care aşteapta să fie descifrat. La scurt timp pelerinii au coborât „pe un aspru dig de piatră“ îndreptându-se cu toţii spre o poartă medievală. Îi întâmpină imaginea impunătoare a stemei vechi a Bizanţului: „pajura cu două capete, stema de oţel oxidat, bizantină.“ Impunătoarea poartă este simbolul unui „prag“ care desparte universul profan din care pelerinul venea, de cel sacru, unde urma să i se dezlege misterul Sfintei Agure.  

Ca un neofit ascultător, Sandu Tudor urmează sfatul părintelui Averchie, o altă călăuză spirituală: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, puneţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceea vin şi se duc aşa cum vin.“[19] Acest călugăr era cunoscut în tot Sfântul Munte mergând din loc în loc asemenea „pelerinului rus,“ fără a se statornici într-o mănăstire. Novice într-ale călugăriei, Sandu Tudor îi respectă întocmai sfatul. Zvonul că părintele Averchie călătoreşte cu un pelerin evlavios s-a răspândit rapid în tot Muntele. Şi multe taine în scurt timp au început să i se reveleze.  

Sandu Tudor evocă o întâlnire cu un părinte pusnic „om al rugăciunii a toată noaptea, - care avea […] o mână galbenă, mână de moarte, care cu degetul mare şi osos îmi scria parcă în suflet.“[20] Cuvintele anahoretului au lăsat urme adânci în inima novicelui. „Omorî-vei cu aghiazma Sfintei Fecioare, viermele pe care îl poartă în inimă omul lumesc. […] Precum viermele carele hrănindu-se din lemn se sileşte a-l usca pre acesta şi a-l face netrebnic să aducă rod încât se aruncă la foc, întru aşa chip se sileşte şi el, Luceafărul negru, ca să usuce inimie oamenilor să nu rodească faptele lui Dumnezeu ca să-i arunce după asta în muncirea cea veşnică.“[21] Observăm că monahii îi vorbesc de obicei în pilde, în comparaţii dezvoltate, ca altădată Hristos mulţimilor, într-un limbaj simplu, pe înţelesul unui profan. 

            La Schitul Sfânta Ana, o întrebare îi declanşează o gravă problemă de conştiinţă: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?“ După cum ne relatează părintele Roman Braga,[22] scurta interogaţie retorică i-a declanşat mustrări grave de conştiinţă. „Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri.“ Cunoscându-i starea de confuzie părintele stareţ continuă: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.“[23]

 

Sandu Tudor încheie acest capitol într-un ton cu totul duhovnicesc, alegând aceeaşi modalitate de discurs, comparaţia dezvoltată, ca şi îndrumătorii săi: „O împărăţie întreagă s-a ghemuit aici, s-a strâns într-un munte sub omoforul Maicei Preciste, cum se strânge planta în sămânţă, să-şi aştepte soroc mai prielnic.“[24]

În următoarele numere ziaristul nu a mai publicat nici un fragment din jurnalul său de călătorie, poate pentru că a voit să păstreze doar pentru sine câteva hariasme din experienţă athonită.

Însemnările de călătorie sunt importante prin demersul jurnalistic ce a vizat prezentarea problemelor juridice şi administrative cu care se confrunta comunitatea de călugări români din Athos. Astfel că, după publicarea însemnărilor în „Gândirea,“ un grup de călugări români din Athos îi adresează o scrisoare prin care îl roagă să intervină pe lângă autorităţile române pentru a fi protejaţi de guvern şi recunoscuţi ca români, căci conform legilor statului elen, toţi călugării din Athos deveneau cetăţeni greci şi nu aveau dreptul de a avea dublă cetăţenie.

În anul 1999, la Editura Christiana, a văzut lumina tiparului volumul Scrieri, ce poartă semnătura lui Sandu Tudor. Editorul Alexandru Dimcea a aşezat în continuarea paginilor care relatează călătoria din Athos, două texte inedite: Post-scriptum şi Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură.

 Post-scriptum este o consemnare a călătoriei la Athos. Colindând peisajele sălbatice atonite, constatase că: „Aici, printre pădure şi pustiurile munţilor, în tăcerea vechilor temple bizantine, Ortodoxia mistică păstrează tezaure de artă şi duhovnicie.“[25] Jurnalistul îşi focalizază comentariul asupra părintelui Elesei, observând că sub chipu-i copilăros călugărul ascundea „într-o cută a sufletului un înţelept adevărat pe care nu voia să-l arate, pe care îl ascundea parcă din ruşine.“[26] Bătrânul, având experienţa vieţii duhovniceşti, îl sfătuieşte să-şi stăpânească curiozitatea: „Ai răbdare. O să afli dumneata şi călugăria cea adevărată, că nu de prisos ai venit până aici, dar cu răbdare şi cumpănă sufletească, cu tihnă, cu încredere şi îngăduinţă, că toţi suntem de ţărână şi născuţi din pântec păcătos.“[27]

 

O primă experienţă mistică o trăieşte la Stavronikita, „o sihăstrie smerită a unui bătrân duhovnic român.“ Bătrânul îl duce în locul preferat de rugăciune. Fără a rosti nici un cuvânt, cei doi se aşezară pe o bancă. Vremea meditaţiei începu să se scurgă. „Gândurile noastre se scufundară înăuntru.“ Urmărindu-i chipul, Sandu Tudor se lăsă pătruns de chipul monahului: „faţa călugărului era senină şi bună ca amurgul.“ Piscurile muntoase nu se mai puteau distinge, pentru câteva clipe „nici o stea nu îndrăzni să-şi arate piciorul său de argint,“ „tăcerea se retrase pentru a face loc zgomotelor nopţii.“ În  scurt timp au început să se audă paşi de hiene, râşi, şacali. Anahoretul, „mai nemişcat ca muntele şi plopii,“ nu luă în seamă zgomotele nopţii, fiind parcă absent. Sandu Tudor înţelesese că bătrânul era, de fapt, cufundat în rugăciunea neîncetată. „Bănuiam şi în el o mişcare rotundă ca un suiş de zbor. Liniştea urca, urca, şi această linişte avea acum culoarea albastră. Când, la căderea nopţii, întunecime se făcu trupul Atonului, fui martor unei privelişti neaşteptate. Liniştea urca, urca şi această linişte avea culoarea albastru închis. […] Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia cea sfântă. Am fost uimiţi de sonorităţile tăcerii. Am început să vorbim, să cântăm încet. În sfârşit, tăcerea încetă şi noaptea începu. Liniştea mai mult decât râvna e puterea omului duhovnicesc.“[28]

În Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură sunt prezentate câteva aspecte ce ţin de o mai profundă interiorizare a locurilor vizitate.

Drumurile din Sfânta Agură amintesc parcă de drumul Calvarului. Călugărului athonit nu i se îngăduie a se abate de la acest traseu existenţial vechi de două mii de ani. În lunile de iarnă, când ploile lovesc Muntele, drumurile devin impracticabile. Sandu Tudor observă cutremurat cât de reală era asprimea binecuvântată a locului „care te opreşte la tot pasul, te încetineşte din umblare, şi te îndeamnă şi te aduce fără voia ta la rugăciune.“[29] Drumurile aici sunt „nişte simple poteci râpoase, sparte, în bună parte, de-a dreptul prin marmura tăioasă şi la tot pasul încolţată, cotind la întâmplare şi nebănuit ţinuturi sterpe cu înfăţişări ciudate, asemenea acelor privelişti de prin fundul icoanelor bizantine. […] Parcă ai călca pe nişte chipuri tocite de feţe omeneşti. Ca să umbli, îţi trebuie să treci din ţeastă în ţeastă, cu grijă să nu luneci pe pleşuveala ei albă.“[30] Antropomorfizarea locului face parte dintr-o strategie de apropriere a locurilor sălbatice. De-a lungul potecilor de munte greu acesibile, pelerinul jurnalist este călăuzit de Părintele Gordie. Drumul îl determină să mediteze asupra semnificaţiei spirituale a asprimii locurilor: „cât rafinament ascetic e în această osteneală liberă, aceste trepte de osteneală, aceste vămi de trudă nesfârşită, care e drumul prin Sfânta Agură.“[31] Nevoinţa trupească care i se înfăţişează îl determină să concluzioneze: „Totul este anume făcut, anume lăsat pentru canon, pentru chinul tălpilor.“[32]    

Un portret remarcabil, care se susţine vizual şi olfactiv în egală măsură, este cel al părintelui Antipa. Sihastrul cu trupul înalt, uscăţiv, „cu privirele fugite în orbită,“ cu barba albă, lungă şi răsfirată, mirosea „ca o cădelniţă veche, a tămâie şi smirnă.“ Chipul, desprins parcă dintr-o icoană, degaja o „linişte gălbuie,“ comparabilă cu cea a „chihlimbarului galben stins.“ Chipul smerit al schivnicului deconspiră starea de duhovnicie a bătrânului. „E culoarea foamei îndelung biruite şi a ostenelilor rugăciunii, a nopţilor lungi de nesomn petrecute în liturghie şi citanii la lumina tainică a făcliilor puţine într-un paraclis strâmt şi plin de fum.“[33]    

Duhovnicul îi dezleagă pelerinului taina şi destinul Muntelui: „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii şi răii şi tâlharii blestemăţesc, şi desfrânaţii se îndulcesc stricat din poftele spurcate, Muntele stă treaz şi se închină şi bate mătănii: cu oftări.“[34]

În încheierea notelor de călătorie, Sandu Tudor relatează câteva istorii ale căror urme le-a putut vedea. Părintele Nihon, bărbat aspru cu sine, a venit în Munte la 64 de ani, cam prin 1865. Anahoretul, care amintea monahilor şi pelerinilor de practicile patericale din primele secole, şi-a săpat pe un perete al unei prăpăsti, o mică chiliuţă, cu un mic altar. Peşterii i-a dat hramul „Sfânta Naştere a Domnului,“ gândind că şi Hristos s-a născut într-un loc simplu, aspru, lipsit de comodităţi. Împreună cu însoţitorul său, Sandu Tudor a coborât cu ajutorul unei scări lungi şi înguste direct în prăpastie. În acest loc oarecum bizar, Părintele Nihon „s-a înmormântat în stâncă deasupra adâncului mării şi a prăpastiei Muntelui Sfânt.“[35] Peştera săpată în piatra muntelui era întunecoasă, mică şi neprimitoare. După trecerea sa la cele veşnice, peştera a continuat să fie locuită de cei doi ucenici ai anahoretului. Pe aceştia Domnul i-a înzestrat cu „darul umilinţei şi al lacrimilor la rugăciune.“ Părintele Vartolomeu, fiind înaintat în vârstă şi iubind liniştea isihastă, obişnuia să se ascundă de vizitatori, pretinzând că e bolnav. Cel de-al doilea părinte, era un bătrân care se umilea „cu gândul la toată clipa.“ Ieroschimonahul adeseori după ce-şi termina pravila călugărească ieşea la uşa peşteri întâmpinându-şi pelerinii cu întrebarea: „Cine e? Cine a venit la temniţa noastră?“ Pelerinul jurnalist a mers să-i viziteze, însă nu a fost primit pentru că bătrânul nu-şi terminase pravila.

 Împreună cu părinţii Calistrat şi Gordie, Sandu Tudor, într-una din zile merse la pescuit. În drum spre locul destinat, „micul caiac pescăresc“ trecu şi pe sub peşterile cuvioşilor Nifon, Atanasie, Nil. De jos, peşterile în care s-au nevoit duhovnicii păreau mici cuiburi. Părinţii îi povestesc jurnalistului o minune. După trecerea la cele veşnice din peştera sfântului Nil, unde este şi înmormântat, a început să izvorască mir. Mirul s-a prelins pe muntele arid ajungând în mare. Minunea a durat până când doi pescari care adunau mirul din apa mării urmărind a face negoţ de pe urma sfintei minuni, „s-au tăiat“ şi mirul a încetat să mai curgă. Textul se încheie abrupt, următoarele fragmente din manuscris neputând a fi descifrate. 

Simplitatea, modestia, sărăcia locului şi a locuitorilor Athosului au lăsat urme adânci în inima novicelui, care nu a uitat niciodată prima sa întâlnire importantă cu sacrul. În memoria itinerariului său spiritual, Sandu Tudor, după ce a intrat în monahism, şi-a luat numele de Agaton, derivat de la Athos.

 G. Călinescu în Istoria literaturii române ... aminteşte de Cartea Muntelui Sfânt, socotind-o cu ironie povestea unui itinerar ortodoxist care prezintă orice întâmplare ca fiind „lucrarea unei tainice minuni.“

Observaţiile sale de călătorie poartă o amprentă livrescă dar sunt, în egală măsură, şi rodul spontaneităţii unui om cutremurat de forţa sacrului înveşmântat în haina umilinţei. Este clar că întreg discursul este orientat spre ideea cu care Sandu Tudor pleacă la drum: Athosul este locul în care te afli mai aproape de Dumnezeu, un spaţiu al revelaţiei, unde răul şi binele se înfruntă mai mult decât în lumea secularizată. Tonul este paterical, limbajul este simplu. Uneori descrierile mai lungi frânează viteza narativă a întâmplărilor trăite cu uimire. Deşi scopul acestor scrieri de călătorie pare a fi unul religios, de consemnare a tezaurului de spiritualitate ortodoxă din Muntele Sfânt, totuşi Sandu Tudor doreşte să le confere şi finalitate estetică, prin descrieri laborioase, formulări care creează suspans, personaje schiţate sumar, dar din amănunte relevante.

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Sandu Tudor, Ce e omul ?, ed. cit., p. 15.

[2]Idem.,

[3]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, în Gândirea, an X, 1931, p. 80.

[4]Idem.,

[5]Ibidem., p. 81.

[6]Ibidem., p. 82.

[7]Ibidem., p. 111.

[8]Idem.,

[9]Idem.,

[10]Ibidem., p. 112.

[11]Ibidem., p. 113.

[12]Ibidem., p. 114.

[13]Idem.,

[14]Ibidem., p. 115.

[15]Ibidem., p. 116.

[16]Ibidem., p. 117.

[17]Idem.,

[18]Ibidem., p. 205.

[19]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 100.

[20]Sandu Tudor, op. cit., p.. 83.

[21]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, în Gândirea, an X, 1931, pp. 82-83.

[22]Roman Bragă, Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului“, Rives Junction, S.U.A., 1991, apud. Antonie Plămădeală op. cit., p. 104.

[23]Ibidem., 101. 

[24]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, ed. cit., p. 205.

[25]Sandu Tudor, Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură, în Scrieri I, ed cit., p. 9.

[26]Ibidem., p. 123.

[27]Ibidem., p. 124.

[28]Ibidem., p. 114. 

[29]Ibidem., p. 118.

[30]Ibidem., p. 119.

[31]Idem.,

[32]Idem.,

[33]Ibidem., p. 120.

[34]Idem.,

[35]André Scrima, op. cit., p. 127.