SCARA Sfântului Ioan Scărarul - conspect al mărturisitorului Traian Trifan (III)

Mîndria este sărăcia cea mai de pe urmă a sufletului care îşi închipuieşte despre sine că e bogat, şi aflându-se în întuneric socoteşte că e în lumină. 172-29

Trufia, pentru vindecare are trebuinţă chiar de ajutorul lui Dumnezeu, cel omenesc e zadarnic. 172-37 Lupta contra trufiei - prin smerenie, şi ocara de sine.

Treapta a XXIII-a - cine s-a suit pe ea, dacă numai se va putea sui, acela va fi tare.

Hula - cuvintele nelegiuite, nepătrunse şi de nelămurit, din lăuntrul nostru, nu le rosteşte sufletul nostru, ci dracul cel ce urăşte pe Dumnezeu, care a şi fost aruncat din cer, pentru că şi acolo a încercat să hulească pe Dumnezeu. 174-40

Cine încearcă să învingă pe dracul fără Domnul acela ar fi asemenea celui ce ar încerca  să prindă fulgerul cu mîna. 175-49

După cum cel care s-a închis în casa aude cuvintele trecătorilor deşi el nu vorbeşte cu ei, astfel şi sufletul care petrece în sine auzind hulele diavolului se tulbură numai prin faptul că acela, trecînd alături de el, le rosteşte. 175-52

Cel ce vrea să învingă duhurile prin cuvinte, e asemenea celui ce se sileşte să încuie vînturile. 176-53

Cine a biruit aceasta patimă acela a îndepărtat trufia.

XXIV Despre blîndeţe, simplitate şi nerăutate,

care se cîştigă nu prin fire, ci prin stăruinţa şi osteneli

şi despre viclenie

Înaintea soarelui merge lumina cea de dimineaţă, iar mergătorul înainte al oricărei cugetări e smerite este blîndeţea. Învăţaţi de la Mine, că blînd sînt şi smerit cu inima. Mat 11, 29 177-1

Blîndeţea este o aşezare neschimbată a minţii care şi în cinste şi în necinste rămîne aceeaşi. 177-2

Blîndeţea este maica dragostei, începutul chibzuinţei duhovniceşti. Domnul învaţă pe cei blînzi căile Sale 177-5

Viclenia tăinuieşte adevărul. 178-15

Făţărnicia este o aşezare potrivnică şi trupului şi sufletului, împletită cu tot felul de socoteli. 178-16

Viclean este diavolul. 179-21

Dumnezeu se numeşte atît dragoste cît şi dreptate 179-23, bun şi drept, Ps. 24, 9

Cea dintîi însuşire a vîrstei copilăreşti e simplitatea, care nu face deosebiri, şi cîtă vreme Adam a avut-o nu-şi vedea goliciunea sufletului său, şi nimic ruşinos în goliciunea trupului. 179-24

Domnul vrea ca sufletele care vin la El să fie simple şi fără de răutate. 180-25

Cel viclean este un prooroc mincinos, care socoteşte că din cuvinte, poate pricepe gîndurile altora şi după faptele dinafară, aşezarea inimii. 180-26

Luptă-te şi stăruie să-ţi baţi joc de înţelepciunea ta, şi vei afla pe Domnul 181-34

Treapta a XXIV-a - cine a biruit pe această treaptă, să îndrăznească, fiindcă el, făcându-se urmaş al lui Hristos, a aflat mîntuirea.

XXV Despre prea înalta cugetare smerită, desrădăcinătoare patimilor, ce petrece întru simţire cea nevăzută

Cine ar fi dorit să lămurească în chip simţit în amănunţime

1. simţirea şi lucrarea dragostei lui Dumnezeu
2. a sfintei cugetări smerite în chip cuvenit
3. a fericitei curăţii, cu adevărat
4. a luminării dumnezeieşti cu toată limpezimea
5. a fricii de Dumnezeu, în chip nemincinos
6. a încredinţării inimii în chip curat
7. şi cine socoteşte să-i lumineze numai printr-o singură povestire a sa, şi să-i înveţe pe cei ce nu au gustat acest lucru prin faptă.  Acela face ceva, asemenea unui om, care prin cuvinte şi pilde ar vrea să ne dea să înţelegem dulceaţa mierii pe care nu ai gustat-o niciodată 181-1, sau flecăreşte, sau suferă de slava deşartă.

Comoara în vase de lut - nici un cuvînt nu poate lămuri această însuşire a ei. O singură inscripţie are această comoară de nepătruns, fiindcă vine de sus, dincolo de orice cuvînt: sfînta smerenie 182-2

Unul a zis: smerenia este uitarea necontenită a isprăvilor sale

Altul a zis: smerenia este ca să te socoţi mai de pe urmă şi cel mai păcătos dintre toţi

Smerenia este recunoaşterea cu mintea a neputinţei şi a slăbiciunii sale.

Semnul smereniei este ca în caz de supărare să-l preîntîmpini pe aproapele cu împăcarea.

Smerenia este cunoaşterea harului şi îndurării lui Dumnezeu.

Smerenia este simţirea unui suflet zdrobit şi lepădarea de voia sa. 182-3

Smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, numele căruia este cunoscut numai acelora care au cunoscut-o prin încercare proprie. Ea este o bogăţie nespusă. Domnul zice: învăţaţi de la Mine, adică de la sălăşluirea, strălucirea şi lucrarea Mea cea din voi, că blînd sînt şi smerit cu inima, şi nu numai cu cugetele ci şi cu felul de a gîndi, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre de la lupte, şi uşurare de gîndurile ce vă ispitesc. Mat 11, 29 182-4

Smerita cugetare este împărateasa virtuţilor, corabia minţii, care nu mai poate fi furată. 182-5

Despre mulţimea acestei bogaţii este cu neputinţă să vorbim, iar despre calităţile ei şi mai cu neputinţă. Însuşirea ei vom încerca să spunem că pocăinţa sinceră este făina, plânsul curăţit este aluatul, şi smerenia cuvioasă este pîinea coaptă. 184—7

Curcubeu împletit în trei, smerita cugetare nu iscodeşte despre lucrurile neajunse de minte. 185-12

Pocăinţa îl ridică pe cel căzut, plînsul loveşte la porţile cerului. Smerenia le deschide pe amîndouă. Iar eu zicînd acestea mă închin Treimii în Unime şi Unii în Treime, căci fără smerenie lucrările ne sînt zadarnice. 186-17

Pentru cel smerit nu mai este lege.

Smerita cugetare este un acoperămînt dumnezeiesc care nu ne îngăduie să vedem isprăvile noastre. 187-77

Semnul smereniei este cînd te vei umple de negrăită lumină a dragostei faţă de rugăciune. 188-28

Smerenia se primeşte pe calea minţii, de neexprimat. 190-41

Cel smerit pururi îşi urăşte voia sa fiindcă păcătuieşte, şi nu se încrede în sine. 192-54

Arderile de tot sînt trupurile care se topesc prin post. 193-60

Hrana prin cerşit smereşte. 194-66

Maică izvorului este adîncul, iar izvorul desluşirii este smerenia.

XXVI Despre desluşirea gîndurilor şi a patimilor şi a faptelor celor bune

Cel ce cu bună credinţă a doborât pe cele trei patimi de la început dintre patimile cele mai de seamă: îmbuibarea, slava deşartă şi iubirea de argint, acela le-a doborît şi pe cele cinci de la urmă: curvia, mînia, întristarea, trîndăvia şi trufia. 195-3

Toate luptele drăceşti ne vin de la trei pricini mai cu seamă: nepăsarea noastră, trufia, şi prin pizma diavolului. Ticălos cel dintâi, întru tot ticălos cel de-al doilea şi al treilea de trei ori fericit este. 196-6

În toate cazurile să avem conştiinţa noastră după Dumnezeu drept ţintă şi dreptar şi îndrumare. 196-7

Dracii sapă pentru noi trei gropi: oprirea de la fapta bună, apoi ca fapta să nu fie după voia dumnezeiască, iar apoi ne fericesc ca pe cei ce vieţuim după placul lui Dumnezeu, ca să ne slăvim în deşert.

Furatul este robie necunoscută a sufletului. Uciderea este omorîrea minţii cuvîntătoare prin căderea în fapte necuviincioase. Pierzarea sufletului este căderea în deznădejde după ce am căzut în fărădelege. 197-11

Mintea care a ajuns la pricepere duhovnicească, neapărat e îmbrăcată şi în simţire duhovnicească – cînd va veni ea, toate simţurile de dinafară vor înceta să momească sufletul. Simţirea dumnezeiască vei afla – Pilde 2, 5 200-2

Viaţă de monah în ce priveşte faptele, cuvintele, gîndurile şi mişcările, trebuie petrecute în simţirea inimii. 200-23

Una este iconomia lui Dumnezeu, alta ajutorul, apoi păzirea, mila, şi mîngîierea.

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cuprinde toată făptura. Ajutorul Lui se dă numai celor credincioşi. Păzirea Lui este a celor credincioşi. De Mila Lui se învrednicesc numai cei care Îi slujesc.  De Mîngîierea Lui numai cei ce Îl iubesc. 201-24

Povăţuirile din tinereţe ne ajută la bătrîneţe. 202-30

Sfantul Teofan Zavoratul: Sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci”. Dragostea e nimicită de fărădelegi; cu cât sunt mai multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste. Înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului! Acceptându-l, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nicio reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De fapt, sporirea egoismului şi secarea dragostei caută înmulţirea răului. Şi totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.

Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. (editura Sophia)

Cât s-a tăiat şi ce a rămas din pădurile României. Ce arată raportul de audit al Curţii de Conturi

Suprafaţa fondului forestier în proprietatea publică a statului s-a redus în ultimii 20 de ani cu peste 3,02 milioane hectare datorită retrocedărilor către persoane fizice şi juridice, relevă raportul de audit al Curţii de Conturi privind 'Situaţia patrimonială a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012'. "În perioada 1990-2012, suprafaţa fondului forestier-proprietatea publică a statului s-a redus cu 3.028.762 ha, prin retrocedări către persoane fizice şi juridice, ca urmare a aplicării legilor de fond funciar. Procesul de retrocedare a terenurilor forestiere către foştii proprietari sau către urmaşii acestora este încă în desfăşurare", se arată în raport.

Dacă la finele anului 1990 suprafaţa fondului forestier era de 6.367.660 hectare, din care suprafaţa pădurilor 6.248.990 hectare şi alte terenuri 118.670 hectare, după 20 de ani, respectiv la finele anului 2010, suprafaţa fondului forestier era de 6.515.173 ha, din care în proprietatea publică doar 4.363.000 ha şi în proprietatea privată 2.152.173 hectare. În proprietatea publică a statului se aflau 3.338.898 hectare, din care 3.224.951 hectare acoperite efectiv cu păduri, iar 113.947 hectare alte terenuri.

Potrivit raportului Curţii de Conturi, o suprafaţă de circa 561.168,84 hectare s-a retrocedat sau se află în diferite faze ale procesului administrativ sau juridic de retrocedare, fără a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, acestea fiind considerate cazuri litigioase. "Modificarea regimului de proprietate prezintă interes în legătură cu problema integrităţii şi dezvoltării fondului forestier, în condiţiile în care noile categorii de proprietari manifestă atitudini diferite în legătură cu menţinerea folosinţei de pădure şi/sau cu o eventuală extindere a acesteia", menţionează raportul.

În anul 1800, suprafaţa împădurită din provinciile istorice româneşti era de 8.500.000 hectare de pădure, adică 36% din teritoriu, suprafaţă care s-a redus continuu, în principal, ca urmare a reformei agrare din 1864 şi a legii privind înfiinţarea izlazurilor comunale din anul 1920. Astfel, peste un milion de hectare de păduri au fost scoase din fondul forestier, mare parte din ele fiind defrişate, în vederea transformării în păşuni. După adoptarea Constituţiei şi etatizarea (naţionalizarea) pădurilor ca fiind 'bun al întregului popor', în anul 1948, suprafaţa fondului forestier era de 6.486.000 hectare.

România ocupă locul 13 din punct de vedere al procentului de împădurire, situându-se cu 5,1 procente sub media europeană de 32,4%. Din punct de vedere al suprafeţei de pădure raportată la numărul de locuitori, România se situează pe locul 10 la nivel european cu 0,30 ha/locuitor, primele locuri fiind ocupate de ţările nordice (Finlanda, Suedia şi Norvegia).

Potrivit documentului, cele mai mici procente de împădurire se înregistrează în zonele de câmpie, iar cele mai afectate zone sunt Câmpia de Vest (3,2% grad de împădurire), Câmpia Bărăganului (3,5% grad de împădurire), Câmpia Moldovei (4,1% grad de împădurire), Câmpia Olteniei (5,3% grad de împădurire), Câmpia Transilvaniei (6,8% grad de împădurire). (Agerpres)

Cuvinte vii ale Parintelui Arsenie Boca - Credinta orbilor

„- Oare de ce suntem mai credincioși lui Dumnezeu numai când pățim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul ființei? Grea e orbia orbilor, dar nu-s ușoare deloc nici celelalte orbii, care ne țin legați pe fundul mării recunoștinței. – Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem : «marea misterului», «marele mister» al existenței, «ignoramus et ignorabimus». Dar care din orbii aceștia ai rațiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, și să cheme «misterul» pe numele lui adevărat: Dumnezeu, și de la El să ceară lumina rațiunii.
 
Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deși mulți înțelepți mărturisesc că au înțeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus (- dacă mai întâi am strigat după El și am înfruntat opreliștile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârșit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins și luminile stinse ale cunoașterii.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.

Un an de la intrarea in vesnicie a Parintelui Craciun Opre. Cum se transforma dragostea eros in dragostea agape?

Dragostea evanghelică sau dragostea agapei totuna este. Se câştigă prin Sfintele Taine. Dacă te spovedeşti des şi te impărtăşeşti îţi seamănă Dumnezeu în tine următoarea dragoste: dacă eşti bărbat, să te poţi uita la orice femeie ca şi cum ţi-ar fi mamă, soră sau fată de-a ta; dacă eşti fată să te uiţi la bărbat tot aşa. Aşa se cheamă dragostea agape. Cum se transformă dragostea eros în dragoste agape? După ce ai copii, nu mai iubeşti nevasta pentru că e femeie, o iubeşti pentru că e mama copiilor tăi. Vezi cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră? Dacă Îl laşi! Dacă nu-L laşi, îţi răpeşti libertatea. Cum îţi aşterni, aşa dormi.

            În Rai nu se doarme însă. În iad iară nu se doarme. Are cine sa te sâcâie şi cine să-ţi facă focul. În Rai luminează şi încălzeşte lumina lui Dumnezeu. Şi noi avem liberul arbitru, sa ne-alegem calea. Viaţa ne este dată atâta vreme cât eu pot să-mi aleg locul, şi să mă decid: ori pentru Hristos, ori pentru poftele mele şi ale satanei.

- fragment consemnat de Florin Palas

Sfântul Teofan Zăvorâtul: Trei cuvinte despre purtarea Crucii. Cei ce au mers pe drumul crucii se vor mângâia, iar cei ce s-au mângâiat vor suferi.

[...] Crucea personală a fiecăruia, cînd se uneşte cu Crucea lui Hristos, atunci puterea şi lucrarea acesteia din urmă trece asupra noastră, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere şi orice dar desăvîrşit. Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sînt la fel de necesare în lucrarea mîntuirii pe cît este şi Crucea lui Hristos. Nu veţi întîlni nici un mîntuit care să nu fi fost purtător de cruce. De aceea, fiecare este înconjurat din toate părţile de cruci, ca să nu se ostenească căutîndu-şi crucea şi ca să fie aproape de puterea mîntuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune şi aşa: uită-te în jurul tău şi înlăuntrul tău, descoperă-ţi crucea, poart-o cum se cuvine, unită cu Crucea lui Hristos şi vei fi mîntuit. Cu toate că fiecare îşi poartă crucea şi fără să vrea şi, de cele mai multe ori, crucea nu este uşoară, ci anevoie de purtat, totuşi nu fiecare o priveşte în lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune în slujba lucrării mîntuirii sale; de aceea, crucea nu este mîntuitoare pentru fiecare. Să luăm la rînd toate crucile posibile şi să vedem cum trebuie să o purtăm pe fiecare dintre ele, pentru ca ea să capete putere mîntuitoare. Sînt multe cruci, dar felurile lor sînt trei: primele sînt crucile exterioare, alcătuite din suferinţe şi necazuri şi, în general, dintr-o nefericită soartă pămîntească; a doua categorie o reprezintă crucile interioare, născute din lupta cu patimile şi cu poftele; pentru a cîştiga virtuţile; a treia categorie o reprezintă crucile harice (de duh şi de har), care sînt primite prin totala predare în voia lui Dumnezeu.

Vă voi spune acum cîteva cuvinte, despre crucile exterioare. Acestea sînt cele mai complexe şi mai diverse cruci. Ele sînt răspîndite pe toate drumurile noastre şi se întîlnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supărările, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiaţi, necazurile de la serviciu, tot felul de privaţiuni şi de pagube, neplăcerile familiale, relaţiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supărările, pierderile şi, în general, soarta pămîntească, mai mult sau mai puţin anevoioasă pentru fiecare. Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogăţia, nici slava, nici o mărire pămîntească nu ne scutesc de ele. Ele s-au împletit cu viaţa noastră pămîntească din clipa în care s-a închis Raiul pămîntesc şi nu se vor desprinde de ea, pînă cînd nu se va deschide Raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci să-ţi fie mîntuitoare, foloseşte-te de ele aşa cum le-a rînduit Dumnezeu pentru mîntuirea omului, în general, şi a ta, în particular. De ce a rînduit Domnul ca nimeni să nu se afle pe pămînt fără necazuri şi strîmtorări? Pentru ca omul să nu uite că este un exilat, ca să nu trăiască pe pămînt ca un băştinaş în patria sa, ci ca un călător şi ca un venetic într-o ţară străină şi să caute întoarcerea în adevărata sa patrie. Cînd omul a păcătuit, a fost imediat izgonit din Rai şi, în afara Raiului, a fost înconjurat de necazuri şi de lipsuri şi de tot felul de greutăţi, ca să ţină minte că nu se află la locul său, ci este pedepsit, şi ca să se îngrijească să caute miluire şi revenire la rangul său. Astfel, nu te mira văzînd necazuri, nenorociri şi lacrimi, ci rabdă fără să te necăjeşti. Nu îi şade bine criminalului şi neascultătorului deplina bunăstare şi fericire. Primeşte acest gînd în inimă şi poartă-ţi soarta cu seninătate.

„Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai puţin?”, vei spune. „De ce pe mine mă strîmtorează necazurile, iar altuia îi merge bine aproape în toate? De ce eu mă frîng de durere, iar altul se mîngîie? Dacă aceasta este soarta tuturor măcar să se împartă în mod egal fiecăruia, fără excepţii.” Dar chiar aşa se împarte. Uită-te mai bine şi vei vedea. Ţie ţi-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau îi va fi mîine, iar astăzi îi îngăduie Domnul să se odihnească. De ce te uiţi la ceasuri şi la zile? Priveşte întreaga viaţă, de la început pînă la sfîrşit, şi vei vedea că tuturor le este greu, chiar foarte greu. Găseşte pe unul care să jubileze de bucurie întreaga viaţă! Pînă şi regii, adesea nu dorm nopţile din pricina greutăţii ce le apasă inima. Ţi-e greu acum, dar înainte n-ai avut parte de zile de bucurie?! Dumnezeu îţi va mai da şi vei vedea şi alte zile de bucurie. Rabdă, deci! Cerul se va lumina şi deasupra ta. În viaţă este ca în natură, sînt ba zile întunecoase, ba zile senine. S-a întîmplat vreodată ca un nor de furtună să nu treacă?! Şi este cineva pe lume care să creadă că nu va trece? Gîndeşte şi tu la fel despre supărarea ta, şi te vei mîngîia de bună nădăjduire. Îţi este greu. Dar este, oare, aceasta o întîmplare fără motiv? Pleacă-ţi cît de cît capul şi adu-ţi aminte că există Dumnezeu, care Se îngrijeşte de tine ca un părinte şi nu te scapă din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a întîmplat decît cu îngăduinţa şi cu voia Lui. Nimeni altul decît El ţi-a trimis-o. Iar El ştie foarte bine ce, cui şi cînd să-i trimită, şi cînd trimite, trimite spre binele aceluia care primeşte suferinţa. Aşadar, uită-te în jurul tău şi vei vedea, în nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu vrea să-ţi cureţe vreun păcat sau să te îndepărteze de vreo treabă păcătoasă sau, printr-un necaz mai mic, să te ferească de un altul mai mare, ori vrea să-ţi dea ocazia să-ţi arăţi răbdarea şi credinţa în El, pentru ca apoi să-Şi arate în tine slava milostivirii Sale. Desigur că ceva dintre acestea ţi se potriveşte. Caută deci ceea ce ţi se potriveşte şi oblojeşte-ţi cu aceea rana, aşa cum foloseşti un plasture, şi se va răcori arsura ei. De altfel, dacă nu vei vedea clar ce anume vrea să-ţi dăruiască Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ţi în inimă credinţa generală şi neiscoditoare că tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, şi tîlcuieşte-i sufletului tulburat: aşa a binevoit Dumnezeu. Rabdă! Pe cine pedepseşte Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreşte-ţi privirea la starea ta morală şi la starea din veşnicie care îi corespunde. Dacă eşti păcătos - cum eşti de altfel - bucură-te că a venit focul năpastei care-ţi va arde păcatele. Tu priveşti suferinţa numai dinspre pămînt. Dar mută-te cu gîndul la cealaltă viaţă. Treci de partea Judecăţii. Priveşte focul cel veşnic, pregătit pentru păcatele noastre. Şi, de acolo, priveşte-ţi suferinţa. Dacă acolo vei fi osîndit, cîte necazuri nu ţi-ai dori să fi suportat aici, numai ca să nu fi căzut sub acea osîndire?! Spune-ţi în sinea ta: „După păcatele mele îmi sînt trimise aceste lovituri” şi mulţumeşte-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăinţă. Apoi, în loc să te întristezi fără rost, află care-ţi este păcatul, pocăieşte-te şi nu mai păcătui. Cînd vei cugeta astfel, vei spune, desigur: „Încă este puţin ceea ce am primit! Căci, după păcatele mele, mult mai rău merit.”

Povestea “rezistenţei” de la Boholţ (Țara Făgărașului)

“ Vrem ca atunci când începe câinele să latre, ursul să se sperie şi să plece de pe uliţe, să se întoarcă la el în pădure, înţeleagând că nu o să îi fie uşor să atenteze la oile, mierea şi sufletele noastre! Şi că nu e cinstit! (ăsta e, de fapt, cel mai important lucru pe care ar trebui să îl înţeleagă ) Nu suntem nici extremişti, nici revoluţionari, nici naţionalişti în sens negativ! Suntem o mână de români creştini, cu bune, rele şi drag de casă!”

Martie 2013. Povestea "rezistenţei" de la Boholţ, din Ţara Făgăraşului, este povestea unui grup de săteni care s-a revoltat când o mână de „băieţi deştepţi” au încercat să concesioneze, ilegal spun oamenii, aproape 150 de ha de păşune, proprietate a satului, aflată în administrarea Primăriei Beclean ( teren aflat în programele Agromediu şi Natura 2000, pe care au  început  “defrişări criminale"!)

Astfel de „mânării” se practică în absolut toată România! Ineditul şi fabulosul poveştii constă în faptul că aceşti oameni nu s-au lăsat! Lucru tot mai rar întâlnit! În felul în care s-au mobilizat, cum au făcut apel la fii satului „cu şcoală”, la prietenii acestora, cum s-au luptat pentru comunitatea lor aproape exemplar! Nu cedează la mituire, la ameninţări, la propuneri repetate pentru negocieri şi masa dezbaterilor! De ce? Pentru că, pe întreg parcursul "bătăliei" cu toate instituţiile statului, şi-au dat seama că, majoritatea oamenilor aleşi sau desemnaţi să le coordoneze destinele sunt în cea mai mare parte iresponsabili şi ignoranţi! Că ţăranul român, pe care sistemul l-a transformat în simplu locuitor al satului, a ajuns bătaia de joc a „băieţilor deştepţi”, fără scrupule, care par a avea tatuat pe creier: "Nu-i nimic, câinii latră, ursul trece". Pentru că s-a ajuns la presiuni şi ameninţări de tip mafiot. Pentru că absolut toată lumea a devenit curioasă cât vor ca să se oprească, pe principiul “fiecare are preţul lui”, dar nimeni nu pare a înţelege că ei nu vor nimic mai mult decât ce e al lor din moşi stramosi, de drept şi moral! S-ar fi oprit, pentru că aşa e creştineşte în Postul Paştilor, dar şi-au adus aminte  că “ deseori  creştinismul e confundat cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. ... ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e, prin definiţie, osândit la cecitate si paraplegie. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi...”  Asa că oamenii continuă! Sub cele mai diverse forme ( legale, morale, de bun simţ şi cu responsabilitate)

 Miza nu mai este doar povestea punctuală cu păşunea de la Boholţ, devine mult mai mare! Oamenii care au pornit această "mişcare de rezistenţă" şi-au stabilit un mesaj unitar, pe care vor să îl transmită tuturor autorităţilor locale predispuse la astfel de acţiuni ilegale:“ Vă amintim că datoraţi comunităţii o instituţie locală  guvernantă transparent,  în interesul acesteia şi un spaţiu de comunicare şi manifestare cetăţenilor!” Şi vor ca toată lume să ştie că o căruţă de ţărani încă mai poate ţine în şah imperii potrivnice şi rău intenţionate, care atentează la demnitatea şi buna credinţă a românului!

Într-una din zilele trecute am dat o fugă până la Boholţ! Am vrut să simt situaţia acolo, nu din poveşti, nu din ziare, nu de la televizor! Ştiu că mereu adevărul este undeva la mijloc şi pot exista şi intenţii bune în acţiuni ce par a fi negative. Din păcate, în acest moment nimeni nu îşi mai asumă o poziţie oficială:) Totuşi, pe dealurile de "la Mesteceni" am întâlnit un inspector de la ANIF ( Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare)Avea lacrimi în ochi!  Mi-a povestit cum statul român cheltuie milioane de lei pentru a împăduri astfel de zone şi că este o crimă ce se petrecuse sub ochii noştri! Cum dealul acela, o dată despădurit, riscă să se ducă la vale, peste casele oamenilor, cum va face informare despre situaţie, cum nu are nicio putere să facă mai mult...  S-a oprit şi a început să numere inelele unui trunchi...1, 2, 3, 4, 5 (fiecare an de viaţă marchează câte un cerc) După ce a trecut de 24 în voce au început să i se adune câteva lacrimi! S-a oprit, s-a întors cu spatele l-a noi, şi-a scos batista şi... Jenat că îl surprindem, ditamai muntele de om, în această ipostază, a pornit la vale cu năduf: "Ce-a muncit natura în zeci de ani, cu bună credinţă, omul a distrus în 10 minute. Inconştientul!"

Alina Zară

Sursa: 

http://lapasprintarafagarasului.blogspot.ro/2013/04/povestea-rezistentei-de-la-boholt-tara.html