VIDEO. Marturia fostului detinut politic Nicolae Itul, martor la adormirea Sfantului Valeriu Gafencu in penitenciarul Targu-Ocna (+18 februarie 1952). Cum i-a cedat Fratele de Cruce Gafencu streptomicina evreului Richard Wurmbrand.

INEDIT. Declaraţie din închisoare a basarabeanului Valeriu Gafencu, "un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui". 10 martie 1941.

 

“Eu sunt basarabean, tatăl meu care a fost deputat în Sfatul Ţării se află în închisoare, ca român e poate cel mai dârz dintre toţi deputaţii închişi acolo, acestea nu sunt vorbe pe care vi le aruncă un student ce azi e cercetat, ci vi le declară un român ce şi-a părăsit mama şi trei surori rămase pe drumuri, tatăl în închisoare, pentru a veni în ţara rămasă liberă şi a lupta în libertate pentru desrobirea alor lui.”

“Eu am înţeles şi înţeleg Mişc. Legionară altfel decât aşa cum s-a prezentat în ceasurile din urmă. E onoarea mea în joc prin cele ce vi le mărturisesc şi prin mine e cinstea şi onoarea familiei mele”.

- extras din Dosarul de la Securitate 1437/1941 ANCHETA PRIVIND PE NUMITUL VALERIU GAFENCU - material apărut cu sprijinul Asociaţiei Civic Media, căreia CNSAS i-a pus la dispoziţie pentru studiu dosarele lui Valeriu Gafencu.

Părintele Justin, unitatea de măsură a dragostei.

Părintele Justin nu este numai al unuia sau altuia, nu este numai al unor ucenici sau al altora, este al tuturor românilor ortodocși. Și nu numai. Părintele a întins acoperământul dragostei sale pentru creștinii din întreaga lume. Dovezi ale evlaviei pentru Părintele vin din întreg spațiul ortodox. Părintele Justin este exemplificarea dragostei nemărginite, trăită la cea mai înaltă măsură.

Dimineața, când mă uit în ochii fetiței mele văd ceva din sclipirea ochilor Părintelui Justin. Sănătatea ei este rodul rugăciunilor acestui sfânt al lui Dumnezeu. Pentru asta, și pentru toate celelalte, îi sunt recunoscător Cuviosului Părinte Justin, pentru ale cărui rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi, păcătoșii! (Florin Palas)

Notă: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp al vieții sale pământești a fost o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale!

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care l-am cunoscut ştim că dragostea este principalul atribut care l-a caracterizat pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice la exigențele sale, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Dragostea faţă de poporul său îl făcea să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele credea că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc.

Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului. 

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.

Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (Florin Palas)

Apoftegme ale Părintelui Justin Pârvu: "A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt".

Mesaj pentru Doamna Aspazia Oţel Petrescu: „Mucenicele şi femeile mironosiţe şi tot valul ăsta al primilor creştini au avut de suferit şi au fost huiduiţi. La sfârşitul anilor ei, mai are de răsplătit ceva: hula acestor cuvinte urâte şi rele. Să nu se supere, că n-are niciun rost. Să aibă încredere că, atunci când aruncă ăştia cu noroi, e peste ea Duhul Sfânt!”.

Las şi eu urmaşilor mei: omagiu lui Eminescu.

Ca să vorbeşti despre martiri trebuie să vorbeşti cu lacrimi şi cu sânge despre cum au trăit aceştia acolo. E greu să vorbeşti despre necazurile, luptele şi sângele care s-a vărsat acolo. Ia să-l bag pe el acolo, numai o lună de zile să stea sub zidurile închisorii, unde îngheţi de frig, cu nopţi nedormite şi chinuite, şi-atunci să vorbim despre martiraj. Ei vorbesc despre martirajul acesta ca si cum ar vorbi nişte scriitori oarecare, cu uşurinţă. Dacă n-ai să spui ceva bun despre morţi, tăcere! Să te încumeţi să vorbeşti despre martirajul acesta mare al poporului român, nu este simplu. N-ai trecut pe-o uşă, n-ai văzut un geam, n-ai trăit sub ciomegele lui Ţurcanu, n-ai de unde să ştii ce s-a petrecut acolo! Ar trebui să vorbească bătrânii care au trecut prin închisori. Ei sunt mărturii vii!

Ca să arăţi simţământul acestor martiri şi mărturisitori, trebuie să te transpui, să trăieşti ceva, să ai cât de puţin o alianţă cu voinţa lor. 

Masonii au ieşit la lumină pentru că au ajuns la apogeu. Nimeni n-are curajul să-i urmărească şi să-i scoată cu adevărat la lumină cu adevărata lor faţă, cum a făcut-o Nicolae Paulescu.

Numai român să nu fii! A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt. Cînd vorbim despre frumuseţile acestea ale veacului nostru, despre lupta asta a generaţiei 1948-1964, astea dau noţiunea de sfinţenie a României. Când ne gândim la cuvântul român, nu ne gândim numai la noţiunea aceasta mărginită a omului de astăzi, ci la trecutul întreg al neamului nostru, al prezentului şi al viitorului. Cei mai mulţi se tem să vorbească despre trecutul neamului nostru, despre eroismul şi frumuseţile noastre. Străinii, mai curând, vorbesc despre frumuseţile noastre. 

Toată organizarea noastră culturală a fost manevrată de străini, care n-au vrut decât să îngroape, să denigreze tot ce a fost mai valoros pentru noi. 

Românul are acasă la el mult mai multe valori decât are Occidentul.

A fost şi este reeducare în România!

Dacă nu erau poeziile lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic, se pierdea foarte mult din esenţa martirilor şi a celor care au trecut prin închisorile comuniste din România. Toate astea au menţinut duhul puternic al tineretului, al unui neam întreg! Duhul lor era atât de puternic în esenţa ţăranului nostru, a omului nostru legat de viaţa frumoasă, de codru şi de morţii noştri. Numai aşa s-a format rezistenţa la comunism în anii 1947-1950. 

 Sunt oameni din rezistenţă care au suferit mult mai mult decât cei din închisori. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au făcut adevărat martiraj! Ăsta este eroismul, este mult mai mult decât ce a fost în închisorile de la Gherla, Piteşti sau Aiud. Nu se vorbeşte despre asta, nu se prezintă în adâncime lucrurile.  

Suntem nu numai smeriţi, suntem şi umiliţi, călcaţi în picioare, şi n-avem şi noi o autoritate, o tărie, oleacă de bărbăţie. E o tăcere mortuară.

Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când le-o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă ăștia că vor trece prin viață fără judecata acestor martiri. Căci nu se luptă cu oameni, aici se luptă cu Dumnezeu. Încercare foarte îndrăzneață! Mândria lor depășește limita! De aceea, vor avea de suferit, vor suferi ca și Irod!

Nimic nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea! Acuma-i timp să ne punem cenușă în cap și să ne plângem păcatele noastre și ale neamului nostru. Ni s-a dat mare bogăție, ni s-au dat mari valori, și noi n-am știut să le stăpânim. N-am știut să fim la înălțimea cuvenită.

Antihristul este pe teren și lucrează, nu mai rămâne decât să-l încoronăm la Ierusalim, să apară ca persoană fizică. Atât ne-a mai rămas.

Acum, ca să ne mai împăcăm cu Dumnezeu, trebuie să ne rugăm tare mult! Cât se poate! Că vin și cipurile astea, care nu sunt fără rost. Astea sunt un mijloc de cădere nu numai a individului, dar și a națiunilor.

Să fim atenți, să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean! Să ne ferim mereu de cei ce vânează sufletele noastre, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. E o vânătoare mare de creștini.

Nu poţi să faci (altoi-propunerea mea) pe spiritul occidental viaţă creştin-ortodoxă. Nu se poate. Atât este înţelegerea lor, până la raţiune. De-acolo nu se mai poate. Ori, în ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Aşa este ortodoxia.

De ce-au născut ei drăcovenia asta în Occident, bolşevismul, şi l-au adus aici, în Răsărit? Aici e rădăcina. De aici pleacă lumina şi întunericul. Aici au şi venit. Se tem încă.

A consemnat Florin Palas

Cuviosul Părinte Justin Pârvu: "Nimic nu mai intarzie mania lui Dumnezeu decât rugăciunea. Să ne ferim de cei ce vânează sufletele noastre!".

96 de ani de la naşterea pământească a Părintelui Justin Pârvu. "Ce să facem să ne întărim credinţa?"

În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, să nu ne batjocorim, într-un cuvânt.

- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat. Mergeţi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc! Al Domnului este pământul şi stăpânirea Lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine. Dă Dumnezeu la fiecare.

- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

- Intenţia lor este să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci de mucenici… nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghine, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi; s-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care a pătimit pe loc.

(Ne vorbeşte Părintele Iustin Pârvu, Petru Vodă, 2011, pp. 97-98)

Sursa: Doxologia

Părintele Justin Pârvu: Calea românului este dragostea

Avem nevoie de modificarea lăuntrică a omului, şi modificarea omului vine într-adevăr şi din a merge pe urmele Domnului, dar a merge pe urmele Domnului nu înseamnă a merge numai cu trupul, a merge cu inima, cu sufletul. [Altfel] nu este săgeată lăuntrică, să facă comuniunea cu puterile cereşti. De aceea şi sunt momente de întristare şi pentru noi – icoane care lăcrimează, suspină… parcă ar fi şi o mângâiere, ar fi şi o mustare a Maicii Domnului asupra lumii creştine: întristare pentru păcatele noastre, mângâiere de Mamă a lumii întregi, a Mamei Mântuitorului Hristos care este îndurat şi mult-milostiv. Cam asta ar fi…

- Spuneţi-ne ceva despre comunicatul acesta recent – cel un milion de semnături…

Socotesc că ar avea un ecou puternic asupra conducătorilor noştri, asupra preşedintelui nostru, care este un urmaş al lui Petru Rareş, Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi toţi Brâncovenii care s-au martirizat până la ultimul copil. Socotesc că aceste semnături care au plecat din durerile inimilor românilor vor îndupleca şi pe mai-marii noştri care au răspundere personală, răspundere a lor care se răsfrânge asupra copiilor lor, asupra nepoţilor noştri, asupra strănepoţilor noştri, că tot ceea ce facem noi astăzi ca individ în cadrul neamului facem pentru naţiunea de mâine. Noi nu facem nimic pentru noi, că dealtfel acesta e şi conceptul nostru creştin ortodox: lucrăm pentru binele aproapelui nostru, al fratelui nostru, şi care formează unitatea noastră. Rezistenţa noastră în asta ar consta – în dragostea unităţii şi a smereniei noastre faţă de Dumnezeu. Noi nu spunem „Tatăl meu”, spunem „Tatăl nostru”.„Precum în cer, şi pe pământ”. Trebuie însă mai multă rugăciune şi să ne pregătim de orice, să ne pregătim de moarte ca şi pentru viaţă, că dacă trăim – cum spune apostolul – ai Domnului suntem, dacă murim ai Domnului suntem. Aşa că noi trăim aceeaşi coordonate de veşnicie. Şi iată, trăirea care vine în viaţa omului ca să te convingi de aceste adevăruri scripturistice – dacă într-adevăr vrei să trăieşti. De aceea trebuie să ajungem cu rugăciunea şi noi la stadiul acesta de detaşare, de degajare, de lepădare (de sine), ca într-adevăr „care pe heruvimi cu taină închipuim” viaţa neamului nostru ortodox. Dar au ei grijă să ne spiritualizeze, că locuri de muncă nu sunt, posturi nu sunt, salarii nu sunt, mizerie peste tot, şi ei au grijă să ne aducă şi la dragoste (care)„toate le rabdă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, dragostea nu piere niciodată” – asta este a românului.

Sursa: Manastirea Petru Voda