“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent.”
„Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“ - Ilie Tudor
Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniţă, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei. Acolo a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniţi, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a şi primit Crucea Patriarhală pentru mireni.
Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“
Ilie Tudor, fost deţinut politic în vremea comunismuluiMai multe fotografiiPentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.
Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă
Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.
“Facultatea neagră de la Aiud”
Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.
“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”
Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”
“Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”
Cele mai înălţătoare clipe le-a trăit într-o noapte de Înviere, tot la Aiud, atunci când au săvârşit cu toţii Sfânta Liturghie în celulă: “Erau acolo trei episcopi, dintre care unul greco-catolic şi doi de-ai noştri. Până atunci nu mi-am dat seama că ştiu slujba Învierii pe dinafară. Au dat binecuvântarea, pe o masă cu nişte ştergare curate. Am închis ochii şi am văzut Penticostarul, aveam în minte până şi culoarea literelor. Cum s-a dat binecuvântarea, am început să cânt. Nu ştiam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”.
Nu voiau să moară
Printre cele mai cumplite zile pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste sunt şi cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca şah cu colegul de celulă pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. Marele premiu cu care torţionarii le-au recompensat remiza celor doi deţinuţi au fost 40 de zile de carceră: “În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare şi m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ţi dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îţi dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgârâiat o cruce pe peretele celulei şi mă rugam. Când simţeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate şi stăteam şezând, iar când simţeam că o să cad (pentru torţionari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am mărşăluit acei opt metri. Dimineaţa, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare şi cu şubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăştia nu mor? De unde au atâta putere?”, povesteşte Ilie Tudor.
Colegul său de celulă, partenerul de şah, era preotul Gornic din Arad. Atunci când l-au dus la izolare, părintele suferea de TBC. Ilie Todur povesteşte: “În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”. A durat o zi sau două, a treia zi am auzit când a căzut. Au venit şi l-au luat, iar când m-am întors din nou în celulă, cu toţii am crezut că a murit. Era un călugăr acolo care, cum a auzit că părintele a murit, a şi început să-l pomenească la morţi”.
Minunile vieţii de după temniţă
În stuful din Balta Brăilei, nea Ilie l-a reîntâlnit pe părintele Gornic, după ce mai bine de doi ani îl crezuse mort: “Peste doi ani de zile m-au scos în baltă, la Salcia. Eram împărţiţi pe echipe: unii la cosit, alţii la prăşit, alţii la construcţii. Terminasem treaba şi ne spălam. Colegul de lângă mine îmi zice: “Tudore, uite, vine echipa de la construcţii. Cel cu carioca aia de ziar seamănă cu părintele Gornic”. Eu i-am răspuns că murise la Aiud, dar atunci, când m-am apropiat de ei, am îngheţat. Era părintele Gornic”.
După eliberare, nea Tudor l-a reîntâlnit pe părinte în urma unei vizite pe care a făcut-o la rudele soţiei din Arad. Abia atunci au trăit, în sfârşit, bucuria de a fi pe deplin împreună.
Îşi semna creaţiile cu “Poetul Ţăran”
Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga şi pe Lucian Blaga. Dintre toţi poeţii pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr şi Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoştinţă în mod direct în puşcărie. În tinereţe s-a semnat cu pseudonimul “Poetul Ţăran”. A scris pentru “Gazeta literară”, “Oltenia literară, “Albina” şi a cochetat cu studioul Radio Craiova. La o întâlnire între artişti l-a cunoscut chiar pe marele Arghezi: “Arghezi citise ceva din ceea ce scrisesem, pentru că îmi apăruseră cu câteva zile mai înainte în “Gazeta literară” câteva poezii. M-a întrebat de unde m-am inspirat pentru metaforele din poezii. Eu i-am răspuns că le am din Mineele bisericeşti”.
După eliberare, în poeziile lui Ilie Tudor s-a simţit influenţa persoanelor pe care le cunoscuse acolo, a lui Radu Gyr şi Vasile Militaru, în special: “Atunci când am stat cu Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu titanii ăştia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel eu rămâneam cântăreţul simplu de la Podari”, mai spune nea Tudor.
Dintre cărţile publicate de Ilie Tudor fac parte “De sub tăvălug” (însemnări din temniţele comuniste, o carte apărută în 2003), “Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), “Mlaştina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii “Gânduri din strana bisericii”. Ca răsplată a activităţii sale literare, dar şi a jertfei pe care a depus-o în temniţele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul şi cântăreţul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincţie, Crucea Patriarhală pentru mireni.
“Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie”, spunea despre el omul de litere craiovean Jan Băileşteanu.
“În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o aşa stare, încât se dădea jos din patul trei şi se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate şi la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: “Cum te simţi părinte?”, “Tudore, sunt terminat”.”
Ilie Tudor
“Ilie Tudor a cunoscut ura, umilinţa şi chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea şi gloria. Dumnezeu a echilibrat balanţa: pe cât de multă suferinţă, tot atâta bucurie.”
Jan Băileşteanu, scriitor
Diac. Ioniţă APOSTOLACHE
