Români, vi se pregăteşte ceva! Sub pretextul interzicerii extremismului în România, se pregăteşte o teribilă lovitură împotriva culturii naţionale şi a ortodoxiei româneşti.

Sub pretextul interzicerii extremismului în România, se pregăteşte o teribilă lovitură împotriva culturii române (prin amputarea unor valori culturale exponenţiale: Mircea Eliade, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga - după formulările unei legi promovate în Parlament) şi a ortodoxiei româneşti, prin interdicţia cultivării modelului mărturisitor al sfinţilor închisorilor comuniste (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Traian Trifan, Părintele Justin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu şi atâţia alţii). Cum s-a ajuns aici este explicat într-o analiză a modului de acţiune a reţelelor des-fiinţării naţionale.

(...) Vedem că nu doar istoria ne este răstălmăcită, mistificată și manipulată împotriva celor care au înfăptuit-o cu jertfă de sânge, ci și prezentul e supus acelorași tratamente. Nu doar că nu mai avem voie să ne cinstim eroii, dar eroii noștri sunt uciși, în mod simbolic, din nou. Criminalul este același, doar cu altă mască: este același dușman al lui Hristos și al neamului românesc. Etichetele sunt aceleaşi, lipite de urmaşii kominternistilor, asigurând continuitatea urii. Sunt unii evrei care parcă şi-au pierdut raţiunea, stârnind, prin lipsa măsurii, antisemitismul (brusc, corifeii culturii naţionale şi marii duhovnici ai ortodoxiei româneşti sunt condamnaţi ca antisemiţi, eroii rezistenţei armate anticomuniste sunt fascişti, într-un noian de acuzaţii care seamănă izbitor cu cele din anii ’50). Sau poate asta se urmăreşte, reinventarea antisemitismului alimentând buzunarele unor neica-nimeni. Marota legionară este scoasă iar la înaintare. Luptătorul anticomunist Traian Golea, un bun cunoscător al reţelelor des-fiinţării naţionale, descifra mecanismele acestei maşinării ticăloase, aducându-ne aminte de modul în care, în anul 1990, a fost instrumentată o uriaşă minciună. Atunci, primul-ministru Petre Roman, odrasla bolşevicului Valter Roman, declara că „manifeste ale Gărzii de Fier şi a organizaţiei patronale (sic!) Legiunea Arhanghelului Mihail au fost apariţii comune în ultimele luni în acestă regiune”. În remarcabilul său studiu, Traian Golea spune: „Conflictul etnic de la Târgu-Mureş a servit doar ca pretext ca dl Roman să poată face marea revelaţie, a pretinsei reapariţii a Gărzii de Fier, care la acea dată nu exista decât în imaginaţia sa. Apoi a venit dl Iliescu, cu mineriada sa din 13-15 iunie 1990, motivată cu pretinsa acuzaţie că legionarii ar vrea să dea o lovitură de stat” (Traian Golea – Cum se regizează condamnarea unui popor. Romanian Historical Studies, 1996). Scopul: să se poată demonstra că în România „are loc o recrudescenţă a legionarismului şi în consecinţă şi a anti-semitismului”. Teza a fost puternic amplificată de rabinul colaboraţionist Moses Rosen, iar în mass-media a fost vânturată în mod special de revista “22”. Preluând afirmaţiile tandemului comunist Iliescu-Roman (ultimul este azi vajnic liberal şi creştin la pătrat, căci s-a botezat şi la ortodocşi şi la catolici, după spusele sale!), Elie Wiesel începea, prin intermediul revistei New York Times, presiunile asupra României, culminând cu obţinerea unei Rezoluţii din partea Senatului American, care condamna „resurecţia anti-semitismului şi a intoleranţei etnice în România”, “întrucât laureatul Premiului Nobel şi scriitorul umanist Elie Wiesel recent a vizitat România, ţara sa de naştere, pentru a vedea şi a mărturisi asupra acestor tendinţe anti-semite” (extras din textul Rezoluţiei).

De atunci şi până astăzi, procesul de condamnare a poporului român a fost unul fără întrerupere. Roadele otrăvite sunt vizibile. Şi noi ce facem? Privim neputincioși la răstignire, ajutăm la punerea în mormânt? Poate mai plângem câteodată lângă piatra ce pecetluiește mormântul. Și, din păcate, ne oprim aici. Să vedem învierea nu avem voie. Este interzis. Este ilegal. Și ne e frică. În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu îi pune, însă, să lucreze pe sfinții săi. Ne dăruiesc mir și bună mireasmă. Și fac minuni, multe și mari. Va veni o zi în care vom fi părtași și la Înviere. Chiar dacă aceea va fi cea din urmă zi. Și atunci, ei, cei mulți, sfinții, martirii noștri vor fi cei care ne vor întâmpina la intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Și le vom da socoteală pentru ce am făcut și pentru ce nu am făcut, pentru cuvintele și pentru tăcerile noastre. Şi pentru lacrimile sau împietrirea noastră. Oare cum ne va privi Valeriu Gafencu atunci? Dar blândul Părinte Justin? Ei, chipuri de lumină, născuţi spre a ne călăuzi către ieslea cea sfântă, în care, în chip minunat, s-a născut mântuirea noastră. Părintele Justin ne-a întins aripa sa de serafim spre a ne ridica din bezna păcatului și și-a deschis peste noi ochiul de heruvim spre a ne arăta Calea, aşa cum ne îndrumă, într-un poem, Valeriu Gafencu: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,/Cu sufletul senin, purificat! /Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,/E Nunta Fiului de Împărat! Din bezna de tuci a temnițelor comuniste, Valeriu Gafencu și Radu Gyr și Traian Trifan și Ioan Ianolide și Virgil Maxim și atâția alții ne cheamă la Nuntă. Fi-vom noi vrednici să fim nuntași? Ar trebui să putem răspunde acum. Nădăjduim că o vom face...

Prof. Florin Palas

Doamna Aspazia Oțel Petrescu despre generația 1948, credinţă, mântuire şi minuni din închisorile comuniste.

Florin Palas: Despre generaţia 1948 ce ne-aţi putea spune, ca una dintre reprezentantele ei de seamă?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Eu zic că este o generaţie binecuvântată de Dumnezeu, nu pentru faptul că a suportat toate rigorile cruzimii comuniste, ci pentru răbdarea pe care-au avut-o. Spunea părintele meu duhovnic: „Doamna Aspazia, dumneavoastră aveţi o virtute despre care văd că nu vă daţi seama, dar să ştiţi că e tot atât de mare ca şi dragostea. Aveţi o putere infinită de a răbda”. Oamenii aceştia au răbdat fără să se revolte, fără să spună: ”Dar de ce, Doamne? De ce eu? Alţii au făcut rău şi o duc bine, iar eu, uite, în ce hal sunt!”.

Florin Palas: Cum priviţi chestiunea aceasta a asumării păcatelor neamului în încercarea de împacare a neamului cu Dumnezeu?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Nu ne-am împăcat, dar am înţeles următorul lucru: că metanoia, adică pocăinţa care îţi dă dreptul la mântuire, este formată din două scări, sau ca o scară cu urcuş şi coborâş, una este să conştientizezi patima din tine sau răul pe care l-ai făcut, să-l conştientizezi şi să-ţi pară sincer rău de el; că este o părere de rău, de complezenţă îi spui cuiva: „te-am jignit, îmi pare rău!”, dar de fapt nu-ţi pare rău, o spui aşa ca să fie spus. Trebuie să conştientizezi răul şi să-ţi pară rău, sincer, de răul pe care l-ai făcut. Asta este doar o parte, asta nu-ţi asigură mântuirea.

Mântuirea ţi-o asigură ispăşirea. Eu mi-am imaginat şi întotdeauna am spus lucrul acesta, ca să ilustrez cumva plastic: opera de mântuire a neamului, practic de restaurare a omului în Iisus Hristos, este un plan pe care poţi să-l consideri ca o operă. Dacă în opera aceea o singură notă sună fals, ai dat peste cap toată creaţia omului aceluia. Sună fals. Eu, prin păcatul meu, am deranjat opera de mântuire universală a lui Dumnezeu. Ca ea să revină la armonie, eu trebuie să corectez. Nu numai că-mi pare rău că am pus o notă falsă, eu trebuie s-o scot de-acolo şi să pun nota cea adevărată şi să accept ispăşirea pe cre mi-o dă Dumnezeu. Ţi-o dă întotdeauna.

Noi suntem într-o temporalitate prin care putem câştiga veşnicia. Este un lucru nemaipomenit ce face Dumnezeu cu noi: din temporal ne proiectează în veşnicie. Dar pentru aceasta tu trebuie să pleci pe o cale, pe un drum. Ai căderi, trebuie să le corectezi. Mântuitorul spune: Ai căzut, e foarte trist că ai căzut, dar nu sta acolo, nu zace acolo.  Nu deznădăjdui. Ridică-te şi mergi mai departe. Şi prin această temporalitate, cu suişuri şi coborâşuri, cu căderi, cu ridicări, ajungi să capeţi veşnicia, să intri în dumnezeirea absolută.

Florin Palas: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor.

Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul, Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care sunt mai blonavi, care nu pot mânca brohotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Erau băieţi care au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces, deci ăia erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva înţelege să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Florin Palas: Vă rugaţi mult în închisoare?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  Chestia cu rugăciunea a venit treptat. Noi ne rugam pentru că aveam în obişnuinţă lucrul acesta. De la legionare şi de la călugăriţele închise au învăţat şi celelalte. Ţi treptat, treptat am început să ne vedem care sunt rezultatele rugăciunii în comun. Erau uluitoare. Eu sunt un exemplu. În urma unor pedepse cu izolatorul, concentrate, am făcut o dată 7 zile, o pauză de 2-3 zile ş, iarăşi 7 zile, iarăşi o pauză de 2-3 zile şi iarăşi 5 zile de izolator. Şi asta m-a aruncat în tuberculoză. Dintr-odată, infiltrată în ambii plămâni. N-am ştiut. Am simţit la un moment dat că mi-era foarte bine pentru că nu mi-era frig. Din cauza febrei înalte, mi-e mi-era foarte cald şi parcă aveam o stare de euforie. Nu mi s-au administrat niciun fel de medicamente.

Fetele au văzut că eu slăbesc. Şi medicinistele şi-au dat seama. Am făcut rugăciuni comune pentru sănătatea mea. Şi m-am vindecat spontan. Fără nimic.

Astea sunt minuni de la Dumnezeu.

Când am ieşit afară i-am povestit mamei. Aceasta mi-a cerut să mă controlez din când în când ca să nu recidivez. Şi unul dintre medicii radiologi mi-a spus: „Vai, doamnă Petrescu, ce sechele frumoase aveţi! Cum v-aţi vindecat aşa de frumos de tuberculoză?” şi eu am spus: „Am sechele?”. „Da, aveţi şi pe plămânul stâng şi pe plămânul drept”. Eu nu ştiam că am fost depistată după ce m-am vindecat. Deci, sechelele mi le-au identificat şi în închisoare. „Dar să ştiţi că aşa rămân” i-am spus. Avertizându-mă că poate recidiva, i-am spus doctorului că nu poate recidiva pentru că eu nu m-am vindecat cu antibiotice, ci pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, şi ce vindecă el, vindecat rămâne! Şi aşa este până în ziua de astăzi!

N-am ştiut că fetele se rugau pentru mine. Au fost cazuri când doamna Lelica Codreanu a fost vindecată cu rugăciuni, dar ea a ştiut, a participat şi ea. Şi a fost foarte bine că i-au spus şi ei.

Munții Făgărașului - zona liberă de comunism a României. Destine martirice – Victor Metea și Ionel Golea.

     

       Astăzi se împlinesc 57 de ani de la execuția lui Victor Metea, luptătorul anticomunist cu arma în mână din Munții Făgărașului. Avea 18 ani când a plecat în munți. Nu avea origine “sănătoasă”, era credincios și se împotrivea ocupației sovietice. Munții Făgărașului au devenit pentru șapte ani zona liberă de comunism a României. Pentru luptătorii din munți “libertatea a luat chipul lui Dumnezeu”.

 

       Victor Metea a fost un luptător dârz, neînfricat. A fost prins prin trădare, în 1955, și condamant la moarte de justiția comunistă. A refuzat să facă recurs. “Mai bine mort, decât chinuit în închisoare”, avea să spună. Din cauza faptului că a refuzat recursul, deşi era condamnat definitiv la moarte, Victor Metea a fost torturat în continuare, fiind executat cu cinci luni mai târziu decât fraţii săi de luptă, suferinţă şi mântuire. Anticipase acest lucru, deoarece îi cunoştea bine pe comunişti. Nu se mulţumeau cu omorârea lui fizică, îi vroiau sufletul. Dar sufletul luptătorului era al lui Dumnezeu, nu al uneltelor securiste ale satanei. A avut un destin asemănător cu cel al lui Ionel Golea, un alt luptător neînfricat împotriva comunismului. Şi acesta, la rândul lui, refuzând recursul, condamnat la moarte fiind, i-a înfuriat pe comuniști. L-au mai chinuit câteva luni înainte de a fi executat de Securitate, ducându-l într-o stare fizică de nerecunoscut, transformându-l într-o legumă, după cum mărturisește o rudă apropiată a luptătorului, care l-a văzut într-o confruntare la Timișoara, la aproape un an după condamnarea camarazilor din lotul parașutaților. Veniseră în țară pentru a lupta împotriva comuniștilor. Din păcate, au fost vânduți înainte de venirea din Occident de spionii sovietici din serviciul american de informații. Mulți spun că grupuri influente din SUA n-au fost străine de această operațiune, care avea să ducă la diminuarea semnificativă a forțelor combatante ale rezistenței românești anticomuniste.

       Sunt doi martiri care au primit, asemenea strămoșilor noștri daci, moartea ca pe o nuntă, plecând liberi în fața lui Dumnezeu. Căci dacă un om nu este înspăimântat de moarte, ce poți să-i mai faci? Cu ce poți să-l mai ameninți? Doamna Aspazia Oțel Petrescu spune că fenomenul rezistenței românești este “un cavalerism românesc care va trece în legendă, al unor oameni care au preferat să moară decât să renunțe la idealul lor, la crezul lor de-o viață, la lupta lor, pe care au considerat-o dreaptă”. (Florin Palas)