Grăbit să implementeze „etica iubirii” a lui A. Michnik, dl. Patapievici arde etapele, ignorînd faptul că o convertire, pentru a fi reală, trebuie să fie precedată de pocăinţă. Nu poate exista convertire fără pocăinţă, adică fără recunoaşterea dreptăţii şi a îndreptăţirii osîndei pentru nedreptatea proprie. Iar această pocăinţă se face de cineva înaintea cuiva. Fără această pocăinţă ne aflăm tot în stadiul, estetic dacă e să aplicăm criteriile lui Kierkegaard, al ideilor în dialog. Căci tipul de convertire despre care ne vorbeşte domnia sa aici nu este altul decît cel rezumat în formula lui Spinoza, dragă dlui Patapievici, amor Dei intellectualis. Cu accent pe „intellectualis”.În absenţa Cuiva în numele Căruia putem ierta şi datorită căruia trebuie să iubim, nu poate exista nici o valoare în sine. Dacă nu este întemeiată într-o Persoană absolută, cea mai înaltă valoare nu reprezintă decît un decret arbitrar.
Michnik, ne spune dl. Patapievici, alege calea mai grea, suprinzîndu-i pe toţi cei care confundă justiţia cu revanşa, pe toţi cei care doresc să anuleze tensiunea dintre sacru şi profan. Dar aceasta înseamnă că Michnik îi provoacă, cel mult, doar pe coreligionarii săi, în măsura în care dreptul iudaic se inspiră direct din legea talionului. Creştinii ştiu că dreptatea este întemeiată în Patimile Domnului, şi înţeleg din Predica de pe Munte care este cadrul temporal al aplicării ei. Creştinii nu dizolvă tensiunea dintre sacru şi profan, ci o aşază într-o poziţie superioară, în planul raportului dintre Biserică şi lume, dintre istorie şi veşnicie. În mod caracteristic, dl. Patapievici foloseşte un limbaj ambiguu, aplicînd o aură religioasă unei probleme politice cu pretenţia că aşa va putea salva mai bine tensiunea dintre sacru şi profan. Asemenea unui hasid isteţ, atunci cînd este confruntat cu o problemă reală (precum temeiul dreptăţii sau al iubirii), dl. Patapievici ne spune o poveste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu