De la comunicate la comunitate,
Am citit un comunicat de care, ca simplu ortodox, m-am ruşinat. Era nefericit întocmit, deşi purta antetul unei serioase organizaţii a foştilor deţinuţi politic. Semnătura părintelui arhimandrit Iustin Pârvu era sub aceea a regizorului Dan Puric. Imi veţi zice că e un document emis de o autoritate laică, lucru ce reiese şi din text şi prin urmare nu impunea respectarea uzanţelor ortodoxe. Foarte bine! Atunci nu se adresează nouă.
Însă altceva aşteptam noi, poporul de rând, de la bărbaţii care s-au implicat activ în proiectul Aiud din 27 aprilie 2009, de când s-a pus piatra fundamentală, până azi. Aşteptam ca această mănăstire să fie tratată ca toate ctitoriile istorice, adică să i se precizeze ctitorul, proiectul şi jertfa. Acestea sunt aspectele fundamentale ale oricărui edificiu. Adică să ştim cine ridică mănăstirea, cum va arăta, cine se va implica şi în ce fel. Şi asta pentru că aşa se procedează în Biserica Ortodoxă. Dintotdeauna. Erau ctitorii domneşti, boiereşti, patriarhale, eparhiale, ale comunităţilor săteşti, etc.
Ctitorul este, conform DEX, acea ,,persoană care suportă total sau în parte cheltuielile pentru ridicarea şi înzestrarea unei biserici sau a unei mănăstiri,,. Deci el nu poate fi confundat cu persoana care iniţiază, binecuvintează sau susţine public un proiect. In cazul de faţă, dacă părintelui Iustin i se lasă doar rolul de iniţiator atunci se pare că va fi un ctitor colectiv care este poporul drepcredincios român şi care îşi deleagă autoritatea prin duhovnicii şi reprezentanţii săi. Dar să nu confundăm delegarea cu autonumirea.
Acest ctitor este îndreptăţit să stabilească proiectul ctitoriei sale. Il aşteptăm cu interes. De mult!
Cât priveşte jertfa, încă nu vedem nimic. Era cazul ca organizarea colectării de fonduri să fie deja făcută. Fiecare trebuie să ştie ce are de făcut, dacă nu şi-a ales deja doar susţinerea morală, cum se precizează în comunicatul cu pricina.
Dacă aceste lucruri n-au fost precizate, nu ne rămâne decât să bănuim, ca păcătoşi ce suntem, că nu a avut altă menire decât să spele un obraz cu mâna unui mare duhovnic.
E adevărat că o ctitorie se ridică cu rugăciune şi răbdare dar păstrând totuşi măcar ritmul marilor noştri strămoşi. Adică o mănăstire pe an.
Emilia Corbu
Fenomenul Aiud
La Aiud, ca în multe alte locuri din România, au fost chinuiţi şi lichidaţi nenumăraţi români care, pentru că erau creştini, nu puteau să nu reprezinte o ameninţare pentru regimul comunist. Pentru că erau creştini şi nu doar anticomunişti, aceşti mucenici continuă să reprezinte o ameninţare pentru toţi cei care se simt ameninţaţi de creştinism, adică de adevărul omului. În semn de recunoştinţă şi dragoste faţă de acest dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu, în perimetrul fostei gropi comune unde erau azvîrlite trupurile celor ucişi, în locul numit Rîpa Robilor a fost ridicată o biserică monument unde slujesc un ieromonah şi cîteva măicuţe.
Acum, se pare că există şanse mari ca această cinstire a mucenicilor să fie profanată printr-o proastă cinstire. De pildă, printr-una interesată. Nu vorbesc despre interesul material, care urmează inevitabil apariţiei oricărui loc de pelerinaj. Să lăsăm asta în seama ierarhiei. Las deoparte şi acele interese legate de nişte vanităţi atît de neomeneşti de meschine încît, dacă acestea ar ajunge să reprezinte principalul motor al întregului demers, atunci ar fi bine să ne rugăm ca acest centru să nu se mai facă vreodată. Mă gîndesc mai degrabă la unele fixaţii revanşarde, care ar urmări prin înfiinţarea acestui memorial o răfuială tardivă cu torţionarii de odinioară. Tocmai de aceea, cred că un centru de martirologie, subordonat viitoarei mănăstiri, s-ar putea dovedi mai util decît pare la prima vedere. Pentru că, afirmînd caracterul creştin al rezistenţei anticomuniste, rezultatele cercetărilor de aici ar demonstra implicit natura religioasă a comunismului. În definitiv, nu-i cinstim pe martirii primelor veacuri ca pe nişte luptători împotriva imperialismului roman, ci ca pe nişte mărturisitori ai adevărului creştin împotriva întunericului religiei păgîne. De-abia în felul acesta ar putea începe cu adevărat o condamnare a comunismului în România. Creştinismul nu are doar rolul de a aminti ce s-a întîmplat în istorie, ci şi pe acela de a arăta sensul celor întîmplate, de a arăta cum ar trebui istoria să fie. Întrucît are memoria veşniciei, doar creştinismul poate salva şi memoria istoriei.
Există temerea că prin înfiinţarea unui centru de martirologie în cadrul viitoarei mănăstiri de la Aiud ar putea fi deturnată semnificaţia jertfei mucenicilor creştini ucişi în România în timpul comunismului. Or, dacă rolul centrului de martirologie ar consta tocmai în sublinierea dimensiunii creştine a suferinţei celor prigoniţi, nu văd cum ar mai putea fi el deturnat. Într-adevăr, cum ar mai putea ţine acolo Tismăneanu o prelegere despre adevăratul anticomunism, sau Neamţu despre disidenţa lui Pleşu? Tocmai de aceea, contrar părerii exprimate de părintele Savatie, consider că ar fi mai bine să nu i se ceară statului român să îşi asume responsabilitatea pentru această întemeiere. Dacă vor exista la un moment dat în guvern politicieni creştini care vor dori să ajute financiar acest proiect, foarte bine. Dar dacă statul va prelua iniţiativa în realizarea Centrului martirologic de la Aiud, să fim siguri că vom avea noi directori de centru şi, deci, noi politici de studii cu fiecare nou guvern. Nu va fi decît un nou instrument de şantaj, pe lîngă cel reprezentat de CNSAS.
Este frecventă părerea, legată de organizarea viitorului complex de la Aiud, că simpla existenţă a unui centru cultural ar compromite întreaga lucrare. Dacă prin asta se înţelege un centru de tipul celui de la Sighet, obiecţia ar putea fi îndreptăţită. Dar dacă acest centru ar fi subordonat vieţii liturgice din mănăstire atît prin funcţionarea sa, cît şi prin obiectivele urmărite, nu cred că rezervele mai sînt justificate. În plus, forţa suplimentară dobîndită în felul acesta de apelul la canonizarea martirilor ucişi de comunişti l-ar face mai greu de ignorat atît de autoritatea civilă cît şi de cea bisericească.
Gheorghe Fedorovici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu