Sfântul Isaac Sirul: Despre grozava înşelare a celor necurăţiti îndeajuns, care zic că vor să facă misiune sau să-i păstorească pe ceilalţi.

Sufletul care iubeşte pe Dumnezeu şi-a dobîndit odihna în Dumnezeu şi numai în El. Dezleagă mai întîi toată legătura ta cu cele din afară şi apoi vei putea să te legi cu inima de Dumnezeu. Căci legării de Dumne­zeu îi premerge dezlegarea de lume. Pruncului i se dă să mănînce pîine după ce a fost înţărcat. Şi omul care voieşte să se lărgească în cele dumnezeieşti, trebuie să se înstrăineze mai întîi de lume, asemenea pruncului de braţele şi de sînii mamei. Căci lucrarea trupească premerge celei sufleteşti, precum ţărîna, sufletului in­suflat lui Adam. Cel ce n-a dobîndit lucrarea trupească nu o poate avea nici pe cea sufletească. Pentru că cea din urmă se naşte din cea dintîi, precum spicul, din bobul simplu de grîu. Iar cel ce nu are lucrarea sufle­tească e lipsit de darurile (harismele) duhovniceşti.

Nu se aseamănă ostenelile cele pentru adevăr din veacul acesta cu desfătarea gătită celor ce pătimesc greu pentru cele bune. Precum pe cei ce seamănă cu lacrimi îi aşteaptă snopii veseliei, aşa urmează bucuria grelei pătimiri pentru Dumnezeu. Pîinea cîştigată cu sudoare i se pare dulce plugarului şi faptele pentru dreptate i se par dulci inimii ce primeşte cunoştinţa lui Hristos. Rabdă dispreţuirea şi umilirea cu voie blîndă, ca să ai îndrăznire la Dumnezeu. Omul care rabdă tot cuvîntul aspru întru cunoştinţă, fără să-i fi premers acestuia vreo nelegiuire săvîrşită de el, îşi pune în acea clipă o cunună de spini pe capul său, dar e fericit că la o vreme pe care nu o ştie se va încununa cu nestricăciunea.

Cel ce fuge întru cunoştinţă de slava deşartă simte în sufletul lui veacul viitor[1]. Cel ce zice: am părăsit lumea, dar se luptă cu oamenii pentru vreo trebuinţă oarecare, ca să nu-i lipsească ceva din cele ce odihnesc, e cu desăvîrşire orb. Pentru că a părăsit de bună voie trupul întreg, dar se războieşte şi luptă pentru un mădular al lui. Mintea celui ce fuge de viaţa tihnită a veacului de faţă priveşte spre veacul viitor. Iar cel le­gat de iubirea de agoniseală e rob patimilor. Să nu so­coteşti că numai agonisirea argintului şi aurului este din iubirea de agoniseală, ci tot lucrul de care atîrnă voia ta. Să nu-l lauzi pe cel ce se chinuieşte cu trupul, dar îşi are simţurile dezlegate, înţeleg auzul şi gura deschise şi neînfrînate şi ochii rătăcitori. Cînd pui ho­tare sufletului tău, ca să te foloseşti prin milă, obişnuieşte-l să nu caute dreptatea în alte lucruri, ca să nu te afli cu o mînă lucrînd şi cu alta risipind. Căci în cel dintîi lucru e nevoie de supraveghere, iar în cel de al doilea, de lărgimea inimii. Cunoaşte că a ierta pacatele celor ce au greşit ţine de faptele dreptăţii[2]. Atunci vei vedea pacea strălucind din toate părţile în mintea ta. Cînd te vei ridica peste calea dreptăţii, vei fi liber în orice lucru.

Oarecare dintre sfinţi, vorbind despre aceasta, a spus că cel milostiv, de nu e şi drept, e orb. Prin aceas­ta înţeleg că el trebuie să dea altuia din cele cîştigate prin ostenelile sale şi nu din cele dobîndite prin min­ciună, nedreptate şi meşteşugiri. Căci tot acela a spus iarăşi în alt loc : «De voieşti să semeni în cei săraci, sea­mănă din ale tale; iar de voieşti să semeni din ale al­tora, cunoaşte că ceea ce semeni e mai amar ca neghi­na». Iar eu zic că, dacă cel milostiv nu se ridică mai presus de dreptatea sa, nu e milostiv. Aceasta înseam­nă că el nu trebuie numai să miluiască pe oameni din ale sale, ci şi să rabde cu bucurie nedreptatea de la ceilalţi, chiar dacă i-a miluit. Căci cînd va birui drep­tatea prin milă, atunci se va încununa nu cu cununile drepţilor din lege, ci cu cete ale celor desăvîrşiţi din Evanghelie. Pentru că a da cineva săracilor din ale sale şi a îmbrăca pe cel gol şi a iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi a nu nedreptăţi, nici a minţi, le-a porun­cit şi legea veche. Dar desăvîrşirea iconomiei Evanghe­liei porunceşte aşa: «Celui ce ia ale tale, nu i le cere înapoi şi tot celui ce cere, dă-i». Ba trebuie răbdată cu bucurie nu numai nedreptatea în privinţa lucrurilor şi a celorlalte din afară, ci şi a-şi pune sufletul însuşi, pentru fratele. Căci acesta este cel ce miluieşte pe fra­tele său şi nu cel ce-l miluieşte numai dîndu-i ceva. Adică miluieşte cu adevărat cel care, auzind sau văzînd că ceva întristează pe fratele, arde cu inima. La fel, cel ce e lovit de fratele său şi nu-i răspunde la fel, fără să se ruşineze din pricina aceasta, nici nu se su­pără în inima lui.

Cinsteşte lucrarea privegherii, ca să afli apropiindu-se mîngîierea de sufletul tău. Stăruie citind în li­nişte, ca mintea ta să fie călăuzită pururea spre cele minunate ale lui Dumnezeu. Iubeşte sărăcia întru răb­dare, ca mintea ta să se adune din împrăştiere. Urăşte răspîndirea, ca să păzeşti gîndurile tale netulburate. Strînge-te pe tine din cele multe şi îngrijeşte-te numai de sufletul tău, ca să-l mîntuieşti, din risipirea lui, în cea mai adîncă pace. Iubeşte neprihănirea, ca să nu fii ruşinat în vremea rugăciunii înaintea lui Dumnezeu[3]. Dobîndeşte curăţia în faptele tale, ca să strălucească sufletul tău în rugăciunea ta şi să se aprindă la amin­tirea morţii bucuria în cugetul tău. Păzeşte-te de cele mici, ca să nu cazi în cele mari. Să nu oboseşti în lu­crarea ta, ca să nu te ruşinezi cînd te afli în mijlocul soţilor tăi. Să nu te afli fără merinde, ca nu cumva să te lase singur la mijlocul drumului. Împlineşte întru cunoştinţă lucrurile tale, ca să nu pierzi tot drumul[4]. Dobîndeşte libertatea în vieţuirea ta, ca să te eliberezi de frămîntare[5]. Să nu legi libertatea ta prin pricini de desfătare, ca să nu te faci robul robilor. Iubeşte hainele sărăcăcioase, ca să dispreţuieşti gîndurile ce se ivesc în tine, adică mîndria inimii. Căci cel ce iu­beşte luxul nu poate dobîndi gînduri smerite. Pentru că inima se întipăreşte înăuntru de chipul înfăţişării din afară.

Care iubitor de flecăreală poate dobîndi o cugetare curată iubind flecăreala? Care vînător de slavă de la oameni poate dobîndi gînduri smerite? Sau care desfrînat şi cu sufletul revărsat în simţuri poate să se facă curat în cugetare şi smerit cu inima? Cînd min­tea e atrasă de simţuri, se hrăneşte cu hrana dobitoa­celor. Iar cînd simţurile sînt atrase de minte, se îm­părtăşesc de hrana îngerilor[6].



Smeritei cugetări îi urmează înfrînarea şi adunarea în sine (retragerea). Iar slava deşartă e slujitoarea curviei şi fapta mîndriei. Smerita cugetare, prin înfrî­narea ei neîncetată, ajunge la vedere (contemplaţie) şi împodobeşte şi sufletul cu neprihănirea. Iar slava deşartă, din pricina tulburării neîncetate şi a ameste­cării gîndurilor, adună vistierii murdare din întîlnirea cu lucrurile şi spurcă inima. Şi ea însăşi priveşte fi­rea lucrurilor cu o privire neînfrînată şi împinge min­tea în năluciri urîte. Smerita cugetare însă se înfrînează prin privirea duhovnicească şi mişcă pe cel ce a dobîndit-o spre preamărirea lui Dumnezeu.

Să nu asemeni pe cei ce fac semne şi lucruri neobiş­nuite şi puteri în lume, cu cei ce se liniştesc întru cu­noştinţă. Iubeşte nelucrarea liniştii mai mult decît sa­turarea celor flămînzi în lume şi decît întoarcerea mul­tor neamuri la închinarea la Dumnezeu. Căci mai bine îţi este să te dezlegi de legătura păcatului, decît să eli­berezi rob din robie. Mai bine îţi este să te împaci cu sufletul tău prin unirea într-un gînd a treimii din tine, adică a trupului, a sufletului şi a duhului, decît să împaci prin învăţătura ta pe cei despărţiţi. Căci Grigorie zice că bine este a teologhisi pentru Dumnezeu dar mai bine decît aceasta este a te curaţi pe tine lui Dum­nezeu[7]. Mai bine îţi este să fii zăbavnic la limbă de­cît cunoscător şi iscusit în a revărsă cu ascuţimea minţii învăţătura ca pe un rîu. Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să învii din patimi sufletul tău căzut, prin mişcarea gîndurilor tale în cele dumnezeieşti, decît să învii pe cei morţi.

Mulţi au săvîrşit puteri, au înviat morţi, s-au tru­dit să întoarcă pe cei rătăciţi şi au făcut lucruri mari, şi mulţi au fost călăuziţi prin mîinile (alt ms.: buzele n.tr.) lor spre cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar după aces­tea, ei care au înviat pe alţii au căzut în patimi înti­nate şi spurcate şi s-au omorît pe ei înşişi şi s-au făcut sminteală multora prin faptele lor văzute. Pentru că erau încă bolnavi cu sufletul şi nu s-au îngrijit de să­nătatea sufletelor lor, ci s-au predat pe ei înşişi mării lumii acesteia pentru a tămădui sufletele altora, ei în­şişi fiind încă bolnavi, şi şi-au pierdut sufletele lor din nădejdea în Dumnezeu, precum am spus. Căci slă­biciunea simţurilor lor nu se putea întîlni cu flacăra lucrurilor, care obişnuieşte să slăbească tăria patimi­lor şi să li se împotrivească. Pentru că trebuiau încă, de pildă, să se păzească ca să nu vadă nicidecum femei, să nu se odihnească, să nu dobîndească arginţi şi lu­cruri şi să nu stăpînească peste alţii şi să nu se înalţe peste ei.

Mai bine este să fii bănuit de prostie, ca neputînd să te împotriveşti în cuvînt din puţinătatea învăţătu­rii tale, decît să fii socotit între cei înţelepţi pentru cu­tezanţa ta neobrăzată. Fii sărac de dragul smereniei şi nu bogat, ca să fii neobrăzat. Vădeşte cu tăria virtuţi­lor tale pe cei ce dogmatizează împotriva ta, decît prin păruta putere de convingere a cuvintelor tale. Închide gura şi adu la tăcere obrăznicia celor neascultători cu blîndeţea şi cu pacea buzelor. Fă de ruşine pe cei desfrînaţi, prin buna cuviinţă a vieţuirii tale şi pe cei neruşinaţi cu simţurile, prin înfrînarea privirilor tale. Socoteşte-te străin în toate zilele vieţii tale, oriunde ajungi, ca să te poţi izbăvi de vătămarea ce se naşte din cutezanţă. Socoteşte-te în toată vremea ca neştiind ni­mic, ca să scapi de defăimarea ce-ţi vine din bănuiala altora că voieşti să susţii altă părere. Stăruie binecuvîntînd totdeauna cu gura şi nu vei fi ocărit. Căci ocara naşte ocară şi binecuvîntarea, binecuvîntare. Socoteş­te-te pe tine, în tot locul, lipsit de învăţătură, şi vei fi aflat înţelept în toată viaţa ta. Nu învăţa pe cineva ceea ce n-ai înţeles şi înfăptuit încă tu însuţi, ca să nu fii ru­şinat şi să se descopere, prin asemănare cu purtarea ta, minciuna ta. Iar de spui cuiva ceva din cele ce trebuie spuse, vorbeşte ca cel ce voieşte să înveţe el însuşi şi nu cu autoritate şi cu îndrăzneală. Şi ia-o înainte, judecîndu-te pe tine şi arătînd că eşti mai prejos decît ce­lălalt, ca să arăţi celor ce ascultă chipul smereniei şi să-i biruieşti făcîndu-i să asculte cuvintele tale şi să pornească spre lucrare; şi aşa te vei face cinstit în ochii lor. Iar de poţi, grăieşte aceste lucruri cu lacrimi, ca să te foloseşti şi pe tine şi pe cei ce te ascultă şi harul lui Dumnezeu să fie cu tine.

De ai primit harul lui Dumnezeu şi te-ai învrednicit să te desfătezi cu contemplarea judecăţilor lui Dum­nezeu şi a făpturilor văzute, care e cea dintîi treaptă a cunoştinţei, pregăteşte-te şi te înarmează faţă de du­hul hulei. Fără arme să nu stai în pămîntul acesta, ca să nu fii omorît degrabă de către cei ce-ţi întind curse şi te amăgesc. Iar drept arme să-ţi fie lacrimile şi pos­tul desăvîrşit.Şi păzeşte-te să nu citeşti dogmele ereti­cilor. Căci aceasta înarmează cel mai mult împotriva ta duhul hulei. Iar cînd ţi-ai umplut pîntecele, să nu te apuci să cercetezi fără ruşine lucrurile şi învăţăturile dumnezeieşti, ca să nu te căieşti. Ia aminte ce-ţi spun: în pîntecele plin nu e cunoştinţa lui Dumnezeu. Citeş­te continuu şi cu nesaţ din cărţile învăţătorilor despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că acestea călăuzesc mintea, ca să vadă rînduiala făpturilor lui Dumnezeu şi a lucrurilor Lui şi o împuternicesc prin ele şi o pregătesc să dobîndească înţelesuri luminoase din subţirimea lor şi o fac să călătorească cu curăţie spre înţelegerea făpturilor lui Dumnezeu. Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu, spre cunoaşte­rea întregii lumi, ca să iei merinde din puterea proniei Lui, arătată în fiecare generaţie şi mintea ta să se scu­funde în cele minunate ale lui Dumnezeu[8]. O astfel de citire ajută sufletului tău. Dar citirea ta să o faci liniştit din partea tuturor şi în vremea ei să fii liber de multa grijă pentru trup şi de tulburarea din partea lucrurilor, ca să te împărtăşeşti în sufletul tău de cea mai dulce gustare a celor dumnezeieşti, prin dulcea înţelegere cea mai presus de toată simţirea şi să le sim­tă sufletul în îndeletnicirea lui cu ele[9]. Să nu-ti fie cuvintele celor cercaţi, ca ale celor ce falsifică şi vînd cuvintele dumnezeieşti, ca să nu rămîi în întuneric pînă la sfîrşitul vieţii tale şi să te lipseşti de folosul lor şi să fii tulburat şi lipsit de limpezime în vremea războ­iului şi să cazi în groapa cu chip de bunătate.

Şi să ai acest semn al lucrurilor în care voieşti să intri, ca să nu ieşi din locul acela: Cînd începe harul să-ţi deschidă ochii pentru a simţi cu adevărat vederea lucrurilor, îndată încep ochii tăi să verse şiroaie de la­crimi, încît de multe ori îţi spală şi obrajii tăi cu mulţimea lor. Atunci războiul simţurilor se linişteşte şi inima se adună înăuntru[10]. De te învaţă cineva cele împotriva acestora, să nu-i crezi. Căci fără lacrimi să nu cauţi alt semn mai vădit al trupului. Dar cînd min­tea se va înălţa de la făpturi, atunci va ieşi şi trupul din lacrimi şi din orice mişcare şi lucrare a simţurilor.

«Cînd afli miere, mănîncă cu măsură din ea, ca nu cumva, săturîndu-te, să o verşi» (Pilde, 25, 16). Firea sufletului e un lucru sprinten şi uşor. Uneori sărind, doreşte să urce deasupra lui şi să afle cele mai presus de firea lui. Şi de multe ori pricepe ceva din citirea Scripturilor şi din contemplarea (înţelegerea, vede­rea) lucrurilor. Dar cînd i se îngăduie să se asemene cu cele pricepute de el, se găseşte mai prejos, după măsura iconomiei lui[11], înţelegînd la ce lucruri a in­trat cunoştinţa lui. De aceea gîndurile lui se umplu de frică şi de cutremur şi se grăbeşte să se întoarcă ia­răşi, din frică, la starea lui coborîtă, socotind că a în­drăznit să se ridice la lucruri mai presus de înţelegerea lui. Căci de frica acestor lucruri se iveşte în el o te­mere şi dreapta socoteală (discernămîntul) îndeamnă mintea lui să îmbrăţişeze tăcerea şi să nu se lase ispi­tit de îndrăzneală, ca să nu se piardă şi să nu caute cele mai presus de el, să nu cerceteze cele ce sînt mai înalte ca el.

Cînd deci ţi se va da putere să înţelegi, înţelege; dar să nu te prinzi fără ruşine de taine, ci închină-te şi preamăreşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-I în tăcere. Căci precum nu e bine a mînca multă miere, tot aşa nici a iscodi prea mult cuvintele dumnezeieşti, ca nu cumva, vrînd să privim lucrurile mai mari pînă nu le înţelegem încă, să slăbească puterea văzătoare şi să se vatăme, din pricina asprimii drumului spre ele. Pentru că uneori, în loc de adevăr, se văd năluci. Şi cînd mintea se oboseşte de căutare, uită de întunericul în care se află. Bine a zis deci înţeleptul Solomon că «precum e o cetate fără ziduri, aşa e omul fără răbdare» (Pilde, 25, 28). Curăteşte deci, omule, sufletul tău, şi alungă de la tine grija lucrurilor ce se află în afară de firea ta şi atîrnă în faţa înţelesurilor şi mişcărilor înţelegă­toare perdeaua neprihănirii şi a smereniei şi prin ele vei afla pe Cel ce este în lăuntrul firii tale. Căci tainele se descoperă celor smeriţi cu cugetul[12].

De voieşti să dai sufletul tău lucrării rugăciunii, care curăteşte mintea[13], şi stăruirii în privegherea de noapte, ca să dobîndeşti o cugetare luminoasă, depărtează-te de vederea lumii şi taie întîlnirile; şi să nu-ţi faci obiceiul să primeşti prieteni în chilia ta, nici pe motivul bunătăţii, ci numai pe cei de un fel de o cuge­tare şi de o înţelegere tainică cu tine. Teme-te de tăvălirea în convorbiri sufleteşti[14], care obişnuiesc să se stîrnească fără voie. Şi după ce ai tăiat, ai desfăcut şi ai încetat cu desăvîrşire convorbirea din afară, uneşte cu rugăciunea ta milostenia şi sufletul tău va vedea lu­mina adevărului. Căci pe cît se linişteşte inima de lucru­rile din afară, pe atîta poate mintea să primească, prin priceperea înţelesurilor, conţinutul lucrărilor dumne­zeieşti şi răpirea de către ele. Căci e obiceiul sufletului să schimbe o întîlnire cu alta, dacă ne străduim să ară­tăm puţină grijă[15]. Îndeletniceşte-te cu citirea Scrip­turilor, care-ţi arată calea contemplării (înţelegerii) subţiri, şi cu vieţile sfinţilor, chiar dacă nu simţi de la început dulceaţa lor, din pricina apropierii lucrurilor care aduc întuneric. Aceasta pentru ca să schimbi o în­tîlnire cu alta[16].

Şi cînd te ridici la rugăciunea şi la pravila ta, în lo­cul cugetării la cele ale lumii, pe care ai văzut-o şi ai auzit-o, te vei afla cugetînd la dumnezeieştile Scripturi pe care le-ai citit. Şi prin aceasta, uiţi amintirea celor dintîi. Şi aşa vine mintea ta la curăţie. Şi aceasta este ceea ce s-a scris[17], că sufletul e ajutat de citire cînd stă la rugăciune. Şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire[18]. Şi aceasta iarăşi, în locul amestecării cu cele lumeşti, aduce conţinut felurilor rugăciunii, încît din citire se luminează sufletul în rugăciune, ca să se roage totdeauna fără preget şi în chip netulburat.

Urît lucru este ca cei îndrăgostiţi de trup şi de pîntece să vorbească despre lucrurile duhovniceşti; e aşa cum desfrînata ar vorbi despre feciorie. Cînd trupul este tare bolnav, respinge mîncările grase şi se îngreţoşează de ele; la fel mintea ocupată cu lucrurile lu­meşti nu poate să se apropie de cercetarea celor dum­nezeieşti. Focul nu se aprinde în lemnele ude şi căl­dura dumnezeiască nu se aprinde în inima iubitoare de tihnă. Desfrînata nu stăruie în iubirea faţă de un sin­gur bărbat şi sufletul legat de multe lucruri nu rămîne în învăţăturile dumnezeieşti. Precum cel ce nu vede cu ochii lui soarele nu poate descrie cuiva lumina nu­mai din auz, nici nu simte lumina lui, tot aşa, nici cel ce n-a gustat cu sufletul lui, din dulceaţa lucrurilor du­hovniceşti.

De ai ceva mai mult decît cere trebuinţa zilei, îm­parte săracilor şi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciu­nile tale. Adică vorbeşte cu Dumnezeu ca fiul cu ta­tăl[19]. Nimic nu poate apropia aşa de mult inima de Dumnezeu, ca milostenia. Şi nimic nu sădeşte atîta pace în minte, ca sărăcia de bunăvoie[20]. Mai bine este să fii numit de cei mulţi prost, din pricina simplităţii, şi nu înţelept şi desăvîrşit cu mintea, din pricina sla­vei. Dacă cineva, aflîndu-se călare pe cal, întinde mîna spre tine ca să primească milostenie, nu-l respinge. Căci cu siguranţă în acel timp este lipsit, ca unul din­tre săraci. Iar cînd dai, dă cu inimă largă şi cu faţă veselă[21]; şi dă mai mult decît cere. «Trimite, zice, pîinea ta spre faţa săracului şi nu după multă vreme vei afla răsplată» (Pilde, 11, 1). Să nu deosebeşti pe bogat de sărac şi nu căuta să faci deosebire între cel vrednic şi cel nevrednic, ci să-ţi fie ţie toţi oamenii deopotrivă de buni. Căci în felul acesta vei putea atrage la bine şi pe cei nevrednici. Pentru că repede e atras sufletul, de la cele trupeşti, la frica lui Dumnezeu. Iar Domnul a stat la masă cu vameşii şi cu desfrînatele şi nu i-a deosebit pe cei nevrednici, pentru ca în felul acesta să atragă pe toţi la frica lui Dumnezeu; şi prin cele trupeşti, să-i apropie de cele duhovniceşti. Pentru aceasta, să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu, sau necredincios, sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost ră­tăcit, fără ştiinţă, de la adevăr.

Iar cînd faci binele, nu aştepta de pe urma lui răs­plată şi pentru amîndouă aceste lucruri[22] vei fi răs­plătit de Dumnezeu. Iar de-ţi va fi cu putinţă, nu face binele nici măcar pentru răsplata viitoare. De pui sufle­tului tău legea sărăciei şi prin harul lui Dumnezeu te-ai eliberat de griji şi te ridici în sărăcia ta mai presus de lume[23], ia seama ca nu cumva pentru iubirea de săraci să iubeşti avuţia ca să faci, chipurile, milostenie, şi să arunci sufletul tău în tulburarea de a lua de la cineva şi de a da altuia. Prin aceasta vei pierde cinstea ta[24], supunîndu-te trebuinţei de a cere de la oameni şi vei cădea din libertatea şi din înălţimea cugetării tale în grijile vieţii. Pentru că treapta ta e mai înaltă decît treapta celor ce fac milostenie. Te rog să nu te supui acestor griji. Milostenia este asemenea hranei pruncilor. Iar liniştea e vîrful desăvîrşirii. De ai avuţii, risipeşte-le dintr-odată. Iar de nu ai, să nu cauţi să ai. Curăţeşte chilia de lucruri de desfătare şi de cele de prisos. Pentru că aceasta te duce fără să vrei la înfrînare. Căci puţinătatea lucrurilor învaţă pe om înfrînarea. Cînd însă avem acoperire din partea lucrurilor, nu ne putem stăpîni.

Cei ce au biruit în războiul din afară cîştigă îndrăz­neală faţă de frica dinăuntru şi nu mai sînt stăpîniţi de nici o silă. Şi nu se clatină nici în războiul din faţa lor, nici în cel din spate[25]. Iar războiul din afară nu­mesc pe cel stîrnit de simţuri şi de lene împotriva su­fletului, ca de pildă pornirea de-a da şi de-a primi prin auz şi prin limbă[26]. Acestea fiind aduse în suflet, să­desc în el o orbire şi din pricina tulburării din afară sufletul nu poate lua aminte la sine în războiul ascuns, stîrnit împotriva lui, şi deci nici birui prin linişte pe cei ce-l stîrnesc înăuntru. Dar cînd cineva închide por­ţile cetăţii, adică simţurile, el luptă înăuntru şi nu are teamă de cei ce uneltesc din afara cetăţii.

Fericit este cel ce cunoaşte acestea şi rămîne întru linişte şi nu e tulburat de mulţimea faptelor lui, ci toate faptele trupeşti le preface în osteneala rugăciunii[27] şi crede că atît cît lucrează cu Dumnezeu îşi are toată grija pusă în seama Lui ziua şi noaptea. Căci acestuia nu-i va lipsi ceva nici din cele ale trebuinţei neapărate, dat fiind că pentru El se înfrînează de la ceea ce e de prisos şi de la lucruri. Dar dacă cineva nu poate stărui întru linişte fără un lucru de mînă, să lu­creze, folosindu-se de lucru ca de un ajutor. Insă să nu lucreze prea mult de dragul cîştigului. Aceasta sta rînduit celor mai slabi. Iar celor desăvîrşiţi, aceasta e spre tulburare. Căci părinţii au rînduit celor săraci şi înclinaţi spre trîndăvie să lucreze, dar nu oricui, ca un lucru neapărat de trebuinţă. În vremea în care Dumnezeu străpunge inima ta înăuntru, predă-te neîncetat mătăniilor şi îngenunche­rilor şi să nu laşi inima ta să se îngrijească de ceva, ca să nu înceapă dracii să te înduplece să te ocupi şi cu altele. Făcînd aşa, vei vedea şi te vei minuna ce se naş­te în tine din acestea. Nici un lucru nu-i mai mare şi mai ostenitor şi mai pizmuit de draci, în luptele nevoinţei, decît a se arunca cineva pe sine înaintea crucii lui Hris­tos şi a se ruga ziua şi noaptea şi a-şi lega mîinile la spate[28]. Voieşti să nu ţi se răcească căldura şi să nu te sărăceşti de lacrimi? Ţine-te de acestea şi fericit vei fi dacă te vei îngriji ziua şi noaptea de cele spuse ţie, şi nu vei căuta altceva. Atunci îţi va răsări soarele înăun­tru[29] şi dreptatea ta va străluci degrabă şi vei ajunge ca un rai înflorit şi ca un izvor de apă nesecată.

Ia seama ce bunătăţi se nasc omului din luptă. Ade­seori el se află aplecat pe genunchi în rugăciuni şi mîi­nile lui le are întinse spre cer şi cu faţa stă aţintit spre crucea lui Hristos, adunîndu-şi toate gîndurile sale spre Dumnezeu, în rugăciune. Şi deodată, în timp ce el se roagă lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu străpungere, se mişcă în inima lui un izvor din care se răspîndeşte des­fătarea. Şi mădularele lui se înmoaie şi ochii lui se în­văluie şi faţa lui se apleacă spre pămînt, iar gîndurile lui se schimbă, încît nu mai poate face mătănii din pri­cina unei bucurii ce se împotriveşte şi care se mişcă în tot trupul lui[30] Ia seama, omule, la cele ce le citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla aceasta. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poartă neîncetat, nu vei fi ascultat.

Cine, auzind acestea, va mai dori dreptatea din afa­ră[31], decît doar cel ce nu poate răbda liniştea? Totuşi, dacă cineva nu se poate nevoi în cea din urmă (pentru că e har al lui Dumnezeu să se afle omul în lăuntrul porţii), să nu părăsească cealaltă cale, ca să nu se facă nepărtaş de ambele căi ale vieţii. Pînă ce nu va muri omul din afară faţă de toate lucrurile lumii, nu numai faţă de păcat, ci şi faţă de orice lucrare trupească, şi la fel omul dinăuntru faţă de toate gîndurile rele; şi pînă ce nu va slăbi mişcarea trupului, ca să nu se mai stîrnească în inima lui dulceaţa păcatului, nu se va mişca în om dulceaţa Duhului lui Dumnezeu şi mădu­larele lui nu se vor curaţi în viaţa lui şi înţelesurile dumnezeieşti nu vor intra în sufletul lui şi deci nici nu le va simţi, nici nu le va vedea (contempla). Şi pînă ce nu se va opri din inima lui grija de cele ale vieţii, afară de cea pentru cele de neapărată trebuinţă ale firii, şi nu va lăsa pe Dumnezeu să Se îngrijească de ele, nu se va naşte în el beţia duhovnicească şi nu va simţi acea ne­bunie care mîngîia pe apostoli[32].

Dar acestea le-am spus, nu ca să tai nădejdea celor­lalţi. Căci nu spun că dacă cineva nu va ajunge la vârful desăvîrşirii, nu se va învrednici de harul lui Dumne­zeu, nici nu-l va întîmpina vreo mîngîiere. Adevărul e că atunci cînd cineva îşi va slăbi pornirea spre cele ne­cuvenite şi se va opri de la ele cu desăvîrşire şi va alerga spre cele bune, în scurtă vreme va simţi ajutorul. Iar de se va şi nevoi puţin, va afla mîngîiere sufletului său şi va dobîndi iertarea păcatelor şi se va învrednici de har şi va primi mulţime de bunătăţi. Totuşi el e mai mic în asemănare cu desăvîrşirea celui ce s-a despărţit pe sine de lume şi a aflat în sufletul lui taina fericirii de acolo şi a înţeles pentru ce S-a coborît Hristos la noi. Lui fie slava împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.