Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sã vã facã vouã oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12)
Si pe harta duhovniceascã a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altãdatã numai de cãlugãri, au început a fi cunoscute si folosite de o lume mai largã. Bunurile spirituale agonisite cu migalã, vieti de-a rândul în incinta mãnãstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au început sã trãiascã din ele si oamenii din lume.
Privind lucrurile mai aproape, ai impresia cã, asa cum dezlegãrile la marile probleme de stiintã întâi în laborator sunt descoperite si apoi încep sã circule prin lume, tot asa dezlegãrile la marile probleme spirituale ale umanitãtii întregi în aceste mãnãstiri, în aceste minunate câmpuri de experientã spiritualã, sunt descoperite, si abia dupã aceea pornesc sã circule, sã ardã si sã rodeascã în lume.
Unul dintre aceste bunuri spirituale mãnãstiresti, care astãzi a început sã circule des prin lume, e bunul însingurãrii; cãci mãnãstirile, dacã sunt ceva, înainte de toate sunt cetãti de însingurare.
Am ales sã meditãm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurãrii; sã meditãm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mãnãstirile, dându-i însingurarea?
Voi împãrti ce am sã spun în trei momente:
I. Ce trebuie sã întelegem prin însingurare?
II. Cum au trãit sfintii si pustnicii crestini însingurarea aceasta? si
III. Ce înfãtisãri a luat si ia însingurarea la oamenii din lume?
Asadar, mai întâi, ce trebuie sã întelegem prin însingurare?
I.
Iatã, în adevãr, oameni în toatã firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toatã viata, petrec pânã la cincizeci de ani din existenta lor suspendati de un stâlp, trãiesc în pesteri zeci de ani, laolaltã cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se ferecã în lanturi pânã la moarte, ba unii dintre ei se poartã ca si cum si-ar fi pierdut mintile; si toate acestea pentru cã i-a vrãjit însingurarea. Sã fie oare însingurarea o simplã nãscocire, rodul unei fantezii de nebuni?
Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede cã însingurarea e oarecum în însãsi fiinta stãrii noastre de oameni. Trecãtori ca si lumea, cum stim cã suntem, si cãlãtori spre tara Învierii, e lucru de elementarã întelepciune sã dãm vremelniciei întreaga ei valoare de vremelnicie-se va vedea mai încolo în ce sens -, dar nimic mai mult; iar realitãtilor cu adevãrat vesnice, ce ne dominã, tot pretul lor viu de vesnicie, si nimic mai putin. Trãirea plinã, într-o existentã puternicã a acestei întelepciuni, este, dupã cât pot întelege, adevãrata îndreptãtire a însingurãrii si forma ei de început: aceea de fundamentalã optiune de nediscutat.
Existã, asadar, de la început, o desprindere bãrbãteascã în lucrul însingurãrii, dar nu fãrã izbutirea unui echilibru în însãsi aceastã desprindere.
E drept, se poate cineva însingura de silã, resemnat si trist, consimtind la însingurare ca la un rãu necesar. Dar te poti însingura cu drag, de bunã voie, îmbrãtisând însingurarea ca o dovadã de iubire ce rãspunde la dãruirea Marii Iubiri ce te cheamã. Ar fi o naivitate negresit sã se însele cineva asupra sângerãrilor reale ce se cer la orice stadiu de însingurare, dar dragostea e sãmânta adevãratã din care odrãsleste floarea însingurãrii. Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea putere-dumnezeieascã, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putintã jertfele si dãruirile cele mai întregi.
Nu putem tãgãdui, fireste, mãretia însingurãrilor fãcute în cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru stiintã etc.; dar, când aceste însingurãri rãmân închise fatã de suprema însingurare, toatã mãretia lor ia figura primejdioasã a unei micsorãri de sine si ciuntiri de care e bine sã ne putem (sti) libera, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevãratelor împliniri.
Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficientei, poate nu va dispretui acest semnificativ pasaj-scris de un mare sfânt si mistic rãsãritean, care spune cam acelasi lucru: Dacã omul care-si subtiazã mintea, ca sã pãtrundã în tainele tuturor firilor, întru toatã cunostinta, este bogat în pricepere si întelegere, întru toatã cunostinta, dar are sufletul întinat de stricãciunea pãcatului si din toatã strãdania lui nu a agonisit îndemn cãtre împlinirea cea mai de pe urmã a sufletului sãu ci, dimpotrivã, i se pare cã acolo unde stã e limanul izbãvirii, se cuvine a sti cã lumea nu are pe nimeni mai de plâns decât acesta. Fiindcã înseamnã cã numai pânã la nãdejdile mãrunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silintele lui întru necontenita cercetare a celor ale lumii.*
Totul trebuie dus pânã la capãt. Nimic nu poate trece, în adevãr, înaintea marii înflãcãrãri, înaintea Marii Iubiri atottiitoare. E singura iubire cu care ne putem împãca total, si fãrã micsorare de noi însine. Si asta pentru cã, în fond, pentru Ea si dupã chipul Ei, suntem fãcuti. E singurul dialog în care ne aflãm cresterea întreagã, neînselãtoarea împlinire.
În ce stã însingurarea pentru împlinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire însãsi: Dacã vine cineva la Mine si nu urãste pe tatãl sãu si pe mama sa, si pe femeia sa si pe copiii sãi, si pe fratii si surorile sale, ba încã si viata sa, nu poate sã fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neîmblânzit comentariu: Cine va vrea sã-si mântuiascã (crute) sufletul sãu, îl va pierde. Iar cine îsi va pierde sufletul sãu pentru Mine, si-l va mântui (Luca 9, 24).
Omeneste vorbind, însingurarea, în aceste conditii, pare ceva de neînchipuit, de neajuns. Si totusi. Istoria tuturor sfinteniilor e numai "pierderi de suflet", de toate mãrimile si toate felurile, în cinstea acestui "pentru Mine", al Sfintei Iubiri. În ce priveste chipurile ei, însingurarea nu e mai putin stranie: a fi prezent în lume, fãrã a fi din lume (Ioan 17, 16), e desigur o paradoxalã formã de însingurare. Dar iarãsi cine poate sã spunã noianul de nume înscrise în "Cartea vietii", pe calea aceasta?
Cã însingurarea e un puternic al lumii, sub toate înfãtisãrile ei, este, asadar, de netãgãduit. Într-o vreme când toatã cultura si îndeletnicirea oamenilor sunt întoarse spre aici, spre pãmânt, spre gãtirea si pregãtirea lui mai bunã, mai justã, mai omeneascã, chemarea la însingurare are, prin urmare, toti sortii sã aparã ca un strigãt de nebunie, sau, cel putin, ca ceva foarte neactual.
La acest deznãdãjduitor impas sã se reducã oare toatã problematica însingurãrii?
Existã însã si o altã fatã a lucrurilor, care meritã sã fie tot atât de bine cunoscutã. Viata sihastrilor si a marilor însingurati nu stã în ura de oameni si de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui sã se cunoascã, într-o egalã mãsurã, si iubirea, gingãsia sihastrilor fatã de fãpturile lui Dumnezeu din lume; ca sã se vadã cã ura lor realã fatã de lume e altceva decât josnica urã a sufletelor de rând.
Si, fiindcã pildele sunt mai lãmuritoare, iatã una din nesfârsitul lor sirag:
A fost întrebat un ucenic: Ce este inima milostivã? Si a rãspuns avva: Adierea inimii omului pentru toatã zidirea: pentru oameni si pãsãri si pentru jivini si pentru draci si pentru orice fãpturã, încât la amintirea si la vederea lor curg ochilor lacrãmi. Din multa si puternica milostivire care le stãpâneste inima si din prea marea lui împreunã-pãtimire, i se face inima micã si nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vãtãmare sau cât de micã stânjenire fãcându-se fãpturilor. Si pentru aceasta, atât pentru dobitoace cât si pentru vrãjmasii adevãrului si pentru cei ce-l vatãmã, el aduce rugãciuni în lacrimi, în tot ceasul, ca sã se pãzeascã si sã se ierte lor (Sfântul Isaac Sirul). Iar avva Agaton zice: As fi voit sã aflu pe un bubos si sã iau trupul lui si sã-i dau lui trupul meu (Pateric).
Dragostea adevãratã, respect, milã gingasã fatã de fãpturã, pe de o parte, refuzul lumii, urã neîmblânzitã fatã de lume, pe de alta. E, dupã cât se vede, antinomia clarã, crucea vie din care trãiesc marii însingurati. Si, într-un fel, o adevãratã enigmã, omeneste de nedezlegat.
Dar, în însingurarea aceasta, nu suntem lãsati numai la puterile noastre, Si iatã de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai putin, refuzul categoric de a iubi si de a primi lumea, dupã felul ei de-a fi, lumesc si pãcãtos, ci, dimpotrivã, întâlnirea cu lumea în lumina sfintitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu.
De ce acest refuz de a primi lumea, "dupã chipul lumii"? - se va zice. Fiindcã lumea a învãtat sã se iubeascã pe sine numai întru cât e trecãtoare, întâmplãtoare, realitate a mortii si a pãcatului.
Sihastrii nu puteau sã nu urascã aceastã lume. Pentru cârdãsia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu pãcatul, au urât-o cu pasiune. Au iubit însã zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atâta avânt; si, sub pasii si ploaia rugãciunii lor, firea îsi agonisea mult suspinata izbãvire. Dar mai e ceva. Nici ura lor fatã de pãcãtosenia lumii si nici dragostea lor de fãpturã n-ar fi cãpãtat atâta avânt si putere, dacã n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildã a Domnului. Dumnezeu în pustiu si însingurare îsi dezvãluie toatã puterea ei de subjugare.
Ceva asemãnãtor trebuie spus si în cazul de fatã: pentru pricinile arãtate, nu ne putem întelege deloc cu lumea decât prin Dumnezeu. Trebuie sã pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea însingurãrii, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti.
II.
Si acum, dupã ce am vãzut si latura de urã si latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurãrii, ca si conditia ei de cãpetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea sã stim, desigur, în ce fel au trãit sfintii însingurarea aceasta. Practic si omeneste, drumul însingurãrii l-au deschis sfintii, oameni ca si noi. Si ei ne pot servi drept pildã. Pentru cã, dacã chipurile însingurãrii pot fi multe, intensitatea ei, înãltimea ei nu poate fi decât una: aceea a sfintilor.
E drept cã icoana vie a însingurãrii e pilda vietii Domnului. A lãsat o puternicã întipãrire în inimile noastre.
Ca om, Mântuitorul de toate S-a golit, de bunãvoie, pânã la ultima limitã. Asijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pãmântului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatãlui nu L-au putut înlãntui. El e numai adevãrata slugã a slugilor si aceasta întelege El sã rãmânã: independent de toate, perfect, liber, generos, linistit si puternic.
Vorbind dupã modelul omenesc, ai zice cã fiecare smerire, fiecare despuiere de bunã voie a Domnului, în loc sã însemneze o pogorâre spre nimicnicie, o sãrãcire, e dimpotrivã ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multã libertate, o îmbogãtire. Dar e înfricosãtoare taina vietii Domnului si sub toate laturile ne depãseste.
Numai când au venit sfintii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns mai a noastrã. Sunt pline cãrtile sihastrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de noptile întregi în rugãciuni, de meditatii si neînchipuite înfrânãri, toate numai ca sã se poatã rupe din lumea pãcatului din jurul lor si de lumea din ei, sã-si ia zbor liber heruvimul lãuntric si sã guste, în blânda însingurare a linistii, bucuriile de negrãit ale unirii sfinte. Dar ce n-au îndurat sihastrii ca sã rãspundã Marii Iubiri o datã ce si-au dat seama cã acest rãspuns coincide cu însãsi suprema lor împlinire ca oameni?
Desprinderii, cuprinsã în lucrul însingurãrii, sihastrii îi zic depãrtare si urã de lume, iar echilibrului în desprindere-izbutirea însingurãrii-îi spun dragoste si liniste în Dumnezeu. Cã marea majoritate dintre ei au izbutit e lucru sigur; câteva destãinuiri ar putea sã dea o ideea despre felul cum s-au însingurat ei: Ce este lumea? a întrebat un ucenic; si a rãspuns Pãrintele: O desfrânatã este lumea; care cu pofta frumusetii ei trage pe toti care si-au întors privirea la dragostea ei. Numai când cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a iesi din întunericul acestei lumi, aflã toatã amãrãciunea ascunsã în dulceata ei. Drept aceea, atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu numai pe urmasii ei, pe fiii ei, îi tine legati de ea, ci chiar si pe cei dornici de sãrãcie, pe sihastri, si pe cei ce au rupt legãturile ei si s-au ridicat deodatã deasupra ei.
Negresit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihastrii s-au desprins prin depãrtarea în pustie, sãrãcie, castitate, post si înfrânare. A mai rãmas însã ceva: lumea pe care o purtau în ei; adicã cugetarea la lume, slava desartã, mândria, lenea, osândirea, dispretuirea si celelalte care trãiesc în inimã si dupã fuga din lume.
Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor si deplina liberare lãuntricã, e o adevãratã scarã cu o larg-cuprinzãtoare înlãntuire de trepte, scarã de la pãmânt la cer.
Cel ce s-a afierosit pe sinesi lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna mintii. Dar fãrã de sãrãcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gândurilor, iar fãrã de linistirea simtirilor nu va încerca pacea mintii. Asijderea, fãrã rãbdarea în ispite nu va câstiga cineva întelepciunea Duhului; si subtirimea cugetãrii nu o va ajunge, fãrã citire cu durere. Fãrã de potolirea gândului, mintea nu poate porni cãtre ascunse taine; si fãrã de nãdejdea cea din credintã, sufletul nu poate porni, cu îndrãznealã, împotriva ispitelor. Si iarãsi, fãrã de luminoasa cunoastere a ceea ce este acoperãmântul lui Dumnezeu, inima nu poate nãzui spre Dânsul, si fãrã înfruptarea cu bunã stiintã din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împãrtãsirea cu Dânsul.
Mult se vor mira cei obisnuiti a crede cã rutinã îndobitocitã este viata pustnicilor, citind aceastã podoabã de finã psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui:
Pune semn si întru tine mereu ia seamã sã vezi care patimi au slãbit si care s-au întãrit; care din ele au pierit si s-au depãrtat cu totul si care au început a tãcea, nu din cauza depãrtãrii de prilejurile ispitei, ci din sãnãtatea sufletului tãu; asijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, si nu din lipsa prilejurilor, si ia aminte de nu vezi cumva la lãuntrul putrejunii ranei tale, cã a prins a creste ca o carne nouã pacea sufletului. Din aceasta îti este cu putintã sã cunosti mãsura sufletului tãu.
Dar acestei scãri a însingurãrii, pe care a privit-o Iacob în vis, cine sã-i spunã toatã felurimea liberului ei suis, si cum sã-i hotãrâm la amãnunt toatã necuprinderea desfãsurãrii?
În schimb, îi stim bine cele douã praguri.
Întâiul prag, pragul care pãtrunde în cer, se numeste iubire, fiindcã Dumnezeu este Iubirea însãsi, iar toatã duhovniceasca dragoste si strãduinta, de-a dreptul scoborând din ea, se sprijinã pe pãmânt, de pragul milosteniei. Orice faptã de milostenie este, asadar, în sine, o împãrtãsire aievea din Iubirea-Dumnezeu si o unire în sfânta dragoste:
Lucrarea cea cuprinzãtoare a milei duce înlãuntru, prin suflet, la împãrtãsirea dumnezeirii. Altã cale nu este spre dragostea cea duhovniceascã-care pre chipul cel nevãzut îl sãdeste în suflet-dacã nu începe cineva prin a fi milostiv. Iarã miscarea aceasta, prin însingurare, suind de la pãmânt la cer si scoborând înapoi, împreunã cu îngerii, este rugãciunea. Nici o ascezã nu poate rodi fãrã rugãciune, precum nici o rugãciune fãrã truda trupului si cãinta inimii. Toatã rugãciunea în care nu se osteneste trupul si nu se necãjeste inima, drept lepãdare se socoteste.
La capãt, însingurarea si nepãtimirea ei sfârsesc în extaz, în rãpiri, în vedenia Domnului:
Si puterea aceasta a dulcetii lui Dumnezeu si înfocarea dragostei Lui care arde în inimã si mistuie toate patimile sufletului si trupului, o simte cineva când în toate firile zidirii si în tot lucrul ce se întâmplã lui cugetã cu întelegere si face socotire duhovniceste. Atunci, printr-o multã bunã stiintã si dumnezeiascã purtare de grijã, începe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire si deodatã se îmbatã cu dânsa ca si cu un vin. Si cu cât se nevoieste a vietui bine, si a se pãzi si a lucra întru citire si întru rugãciuni, cu atât se împuterniceste si adeveritã se face în el purtarea aceasta. Cu adevãrat, cu adevãrat, o fratilor, unuia ca acesta i se întâmplã uneori de nu-si mai aduce aminte cã poartã trup si nu mai cunoaste cã se aflã în lumea aceasta.
O datã ajuns la aceastã treaptã, iatã cã pustnicului i se întâmplã un lucru neasteptat. În adevãr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însinguratã, de felul acesta, recâstigã, în dragoste sfântã-prin Dumnezeu si de la Dumnezeu - , si pe oameni si întreaga fãpturã. Si lucrul acesta este foarte important:
Nu pot câstiga dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Când cineva ar câstiga dragostea, atunci acela, o datã cu dragostea, cu Însusi Dumnezeu se îmbracã.
Dar semnul celor ce au ajuns la desãvârsire, acesta este: dacã ar fi dati, în fiecare zi, de nenumãrate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se saturã.
Dar nu numai atât. În linistea însingurãrii în Dumnezeu, ni se dezvãluie totodatã si frumusetea, icoana dumnezeiascã din fãpturi:
Când te-ar umbri si pe tine puterea linistii, întâi te întâlnesti cu bucuria care fãrã de pricinã îti stãpâneste, când si când, sufletul, si-atunci ti se deschid ochii si descoperi tãria zidirii lui Dumnezeu si frumusetea fãpturilor, dar aceasta, dupã mãsura curãtiei tale. Iar dacã mintea ti-ar fi întruna tintitã întru vederea minunii acesteia, atunci si ziua si noaptea întruna ai fi întru uimirile cele slãvite ale lui Dumnezeu.
În rezumat, predania pustniceascã a însingurãrii e clarã:
Dacã la Dumnezeu nu ajungi decât prin dezlipirea totalã de tot ce nu-i Dumnezeu, în fata Lui nu te gãsesti însã niciodatã singur si micsorat. În adevãr, dupã ce ai renuntat pentru El la toate câte sunt, descoperi în El si prin El toate fiintele si lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fãrã nici o compensatie se schimbã atunci în bucuria posedãrii tuturor fãrã nici o lipsã, dupã modelul lui Dumnezeu însusi. (Maurice Blondel)
La stadiul acesta, omul e cu adevãrat, asa cum zice Evagrie Ponticul (Cuvânt despre rugãciune, cap. 124, Filocalia, vol. I): Dezlipit de toate, dar si unit cu toate.
Ar spune unii, poate, cã însingurata dragoste a sihastrilor pentru fãpturi e-cu tot focul ei de netãgãduit-îndreptatã mai mult spre latura spiritualã, contemplativã, a creatiei. Cã aceasta e lumea si specialitatea lor. Dar nu este asa. În felul lor, Pãrintii n-au fost numai contemplativi, ci erau si oameni de actiune. Asa încât, prin însingurare, ei ne-au dãruit, iubind, mai mult; în realitate, ei ne-au dãruit o cheie a unor bogãtii nebãnuite, o atitudine fundamentalã, un principiu al multor aplicatii viitoare, pe care încã nu le întrezãrim.
Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dãruit însusi secretul dezlegãrii uneia din cele mai fundamentale probleme universal-crestinesti, si anume secretul problemei: cum sã fii prezent în lumea aceasta, cu actiunea ta, fãrã sã fii din lume.
Cu simtul lor adânc si lucid, marii însingurati au vãzut clar, în adevãr, cã un singur lucru au de fãcut: o angajare totalã si definitivã în ordinea lui Dumnezeu. Si au fãcut lucrul acesta cu toatã vointa lor de uriasi nebãnuiti.
Nimeni nu i-a fãcut sã sovãiascã, nici o lepãdare nu i-a costat prea mult, nici o sfâsiere proprie nu i-a înduiosat; era în joc împlinirea închipuirii lui Dumnezeu din însãsi inima lor si pentru aceasta nici o strãdanie nu a fost prea grea, nici o jertfã prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, pãcãtos si pãrelnic unitarã, de fapt spartã din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiascã a lumii si s-au integrat vânjos, necurmat si exclusiv în adevãrata si unica rânduialã a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: linistea, în despuierea cu totul de lume si în dragostea aprinsã de Dumnezeu, de la Care si prin Care au primit înapoi si fãptura în dragoste si în slujire. În ei frumusetea lui Dumnezeu a biruit frumusetea lumii, înfrãtind si întregind totul. Stiu, vom muri, dar câtã splendoare (Daniel Turcea).
III.
Dar ce înfãtisãri ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor?
Însingurarea nu este bunã pentru toatã lumea, numai în chip teoretic. Existã o predanie a însingurãrii chiar în lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespãrtite în mireni si monahi, si care în însingurarea lor de pãgânitate aveau constiinta cã ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt crestinii în mijlocul lumii (Epistola cãtre Diognet), si pânã la crestinii însingurati de azi, pierduti în necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie sã fii duhovnic ca sã-i descoperi, aceastã predanie a însingurãrii stãruie vie.
Existã în predania rãsãriteanã un amãnunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul însingurãrii. În tot omul, pentru marii însingurati ai rãsãritului, e întrupat un înger, un heruvim în devenire. E probabil cã, sub lumina cuvântului cã dupã Înviere veti fi ca îngerii lui Dumnezeu, chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din nou-în trãirea rãsãriteanã a sfintilor-a luat figura mai dinamicã a unui înger în devenire întrupat în fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a rãmas si rãmâne caracteristic predaniei rãsãritene. Îl regãsim covârsitor ilustrat în acest lucrãtor poem al însingurãrii care este imnul Heruvimilor din obsteasca noastrã Sfântã Liturghie:
Noi care închipuim cu tainã pe Heruvimi si fãcãtoarei de viatã Treimi cântare întreit sfântã aducem, toatã grija cea lumeascã acum sã o lepãdãm, ca sã primim pe împãratul tuturor înconjurat de cetele îngeresti.
Aleluia.
Nu ne înselãm asupra neînchipuitelor greutãti. A vorbi de însingurare unor fãpturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decât niste bieti oameni, vânati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrãjile si miturile lumii, trãind cu aceleasi doborâtoare slãbiciuni si mizerii în plin vârtejul unei vieti întoarsã toatã spre pãmânt, agitatã de toate duhurile si sfâsiatã de nebãnuite încurcãturi, patimi si avânturi de tot felul, vecuind-cu un cuvânt-într-o lume în care totul pare sistematic organizat ca sã-i goneascã pe oameni afarã din ei însisi si împotriva lor-a vorbi de însingurare în aceste conditii pare, la prima vedere, cã vrei sã faci rãzboi cu imposibilitatea. Întelegem cã nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, sã se reculeagã, sã se însingureze pentru a se reîmprospãta din fântânile cele adânci ale Existentei, a se regãsi în Dumnezeu si a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va gãsi omul curajul sã se vadã asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neînchipuit, faptele ne aratã cã, printr-o surprinzãtoare iconomie, este realizabil. Sunt luminisuri cu putintã si în cele mai haotice complicatii.
Cu o trezie lãuntricã mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu înfocate strigãri de rugãciuni, cu vointa nezdruncinatã de a rãmâne credincios Marii Iubiri, cu zmulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dã bucurie îngerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic în felul lor cu Darul Duhului-acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rânduit pronia, sã rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fãrã a fi din lume-sã libereze heruvimul din ei, si însingurati cu duhul, sã trãiascã în dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit si izbutesc însingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducãtori de popoare.
Sunt mii si mii formele pe care le poate lua efortul însingurãrii la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitând, cu duhul si cât este cu putintã unui mirean, modelul sihastrilor. Mã gândesc, îndeosebi, la acel strãlucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune cã-sub grijile domniei-trãia rugãciunea isihastã, rugãciunea mintii. De altfel, dupã pravile, aceasta este calea împãrãteascã a trãirii ortodoxe. Altii îsi cãlesc duhul însingurãrii evadând, la vreme potrivitã, în locuri de meditare, rugãciune si sihãstrie. Unii au dobândit-o fulgerãtor. Altii au agonisit-o mult mai anevoie. Greutatea cea mare e, înainte de toate, întoarcerea cãtre tine însuti, regãsirea, întâlnirea-desigur printr-un necurmat lant de convertiri intime, de rãzboi si ceartã cu tine-a lãuntrului tãu cel adevãrat, personal original, al lãuntrului tãu cel din fire, aplecat spre Sfânta Rânduialã, cel de sub coplesitorul învelis de împrumuturi, influente, psihoze si exasperãri de tot felul, sub care ne mascãm. Aceastã regãsire e semnalul încordãrii si cuceririi tale cu tot adâncul fiintei tale pentru Ordine; si sfortarea aceasta de cinstitã si sincerã înrãdãcinare în ordinea dumnezeiascã se continuã si rãmâne aprinsã în adâncul vietii tale sufletesti, ca o rezervã permanentã într-o zonã de ascunsã dar vie putere de a te despãrti de toate fãrã sovãire-ori de câte ori se cere-pentru adevãrul Domnului si voia Lui.
Negresit, pentru cã orice însingurare e un fapt absolut original, cel mai personal si cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune cã formele însingurãrii sunt tot atâtea câti oameni sunt. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, douã elemente dominã si aici, ca pretutindenea în însingurare: o sfortare de cât mai adevãratã deprindere, liberare, de lumea din jur si din noi, si iarãsi o sfortare de a spori în linistea cea împãrãteascã, în împãcarea cu noi si cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin aceastã desprindere.
Si totusi, problema însingurãrii cuprinde extensiuni de o mare actualitate. E un fapt banal cã toatã iubirea oamenilor este întoarsã azi numai spre rosturi pãmântesti. Am arãtat însã cã aceastã preocupare, pânã la un punct, poate fi transfiguratã si ea, poate avea un înteles, nu numai potrivnic, dar si pe linia însãsi a drumului nostru cel duhovnicesc.
În adevãr, iatã ce spune în privinta aceasta si un luminat cugetãtor crestin, care scria:
Cred cu tãrie cã Evanghelia este abia la începutul ei, cã noi nu o cunoastem încã, si cu atât mai mult cã ea nu si-a dat toate roadele. V-o repet, niciodatã sansele crestinismului civilizator n-au fost mai prielnice ca astãzi. Surâd când aud pe unul sau pe altul socotind moartea singura institutie care poartã în sânul ei vesnicia si al cãrei program de viitor este cu sigurantã mult mai larg si mai întemeiat decât chiar trecutul ie de douã ori milenar. Vã spun, trãim încã începuturile; adevãrata istorie abia de-acum începe.
Ei bine, dacã asa stau lucrurile, sã fie pânã într-atâta de cu neputintã a întrezãri o zi când oamenii îsi vor refãuri cultura si civilizatia lor ca pe o slujire cu adevãrat dumnezeiascã, slujind prin aceasta desãvârsit însesi marile nevoi umane, de la cele mai umile pânã la cele mai înalte, de la cele mai pure, pânã la cele mai angajate în materie, de la altar pânã la afaceri, la birou, în laborator, pe santier si în uzine, cu suflete îndumnezeite, de fii si împreunã-lucrãtori cu Dumnezeu, cu suflete de însingurati?
Lucrul poate pãrea o îndrãzneatã himerã. O întelegere mai adâncã descoperã si o altã fatã a realitãtilor, asa cum o vedea de pildã Sfântul Grigorie de Nyssa. Lucrarea de construire, organizare, cercetare, de culturã, perfectionarea lumii, sãvârsitã de oameni, prin toate soiurile de muncã, nu capãtã în aceastã viziune-cu toatã vremelnicia lumii-un înteles si o valoare de proportii cu adevãrat covârsitoare, cosmice? E, nici mai mult, nici mai putin, integrarea omului în planul de conlucrare cu tainicul Dumnezeu, pentru desãvârsirea zidirii, pentru restaurarea icoanei Logosului, dupã care este urzitã lumea, si ca atare lucrarea aceasta e partea întregitoare din suprema noastrã împlinire ca oameni.
Dar pentru a ajunge pânã aici trebuie sã stim la perfectie arta de a ne elibera de lumea pãcatului, ca s-o primim din nou mai frumoasã, mai pasionatã prin si de la Dumnezeu. Si aici e tragica actualitate a însingurãrii.
Nebãnuit si ciudat, în adevãr, e destinul însingurãrii: dacã pilda Mântuitorului pe Carantania si desele Lui însingurãri o pun în luminã, totusi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc la amãnunt lucrarea si o încetãtenesc de-a binelea printre oameni; si iatã astãzi asteptãm peste tot roadele evanghelice ale însingurãrii. Pe toate fronturile vietii ne trebuie astãzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau sã spun: oameni cu rezerve de întelegere, de dragoste, de rugãciune, de curãtire de pãcat si de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu si devotati, luminati si întãriti cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui si dupã principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la scoala lumii, ci si la scoala lui Dumnezeu au învãtat sã îndrãgeascã si sã slujeascã valorile vietii.
Mestesugul înstrãinãrii, iatã în adevãr vinul care veseleste de-a pururi inima omului. Si fericit este cel ce bea din acest vin.
Din el au bãut desfrânatii si s-au rusinat si pãcãtosii au bãut si au uitat cãile poticnirilor; au bãut betivii si au început sã posteascã; au bãut bogatii si au îndrãgit sãrãcia; au bãut sãracii si s-au îmbogãtit în nãdejde; au bãut cei bolnavi si s-au fãcut sãnãtosi; au bãut cei muncitori si simpli si s-au fãcut întelepti.
Fãrã îndoialã, lucrul pare astãzi aproape cu neputintã. Dar viitorul e-cu sigurantã-al acestei întelegeri. Vremurile mari ce strãbatem gem de toate fãgãduintele si Pronia le are pe ale Sale, uimitoare si neasteptate: încã de pe acum sunt semne cã duhul ne apropie de pragul Sfintei Însingurãri, care ne va face generosi si darnici de noi însine si ne va scãpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi însine, integrându-ne în plinãtate.
Pentru bucuria acestor gânduri, fie-mi îngãduit sã mãrturisesc simtãmântul de adâncã emotie pe care l-am încercat, descoperind cã Biserica noastrã a fãcut de mult o strânsã apropiere între Nasterea Domnului si gândul însingurãrii. În adevãr, preamãrind taina Întrupãrii, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, cântã:
Vãzând nastere strãinã, sã ne înstrãinãm din lume, mutându-ne mintea la cer; cã pentru aceasta Dumnezeu cel Preaînalt pe pãmânt S-a arãtat om plecat, vrând sã tragã la înãltime pe cei ce strigã Lui: Aliluia.
E atât de bogat în atâtea învãtãminte adânci praznicul Nasterii Domnului! Dar cine ar fi bãnuit cã este si praznicul însingurãrii? Fãrã sã vrei îti vin în minte cuvintele evanghelistului: Întru ale Sale a venit, dar ai sãi nu L-au primit; în lume era si lumea printr-Însul s-a fãcut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1, 10-11).
Si cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotrivã, ea a început prin Întrupare, prin luare adicã de bunãvoie pe umerii Sãi a poverii tuturor problemelor vietii si fiintei omenesti si a sfârsit, în restaurare, în transfigurarea lor, în Înviere. E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevãrat lumea si nimeni n-a fãcut mai mult bine oamenilor, decât Însinguratul Acesta, Care este Însusi Fiul lui Dumnezeu, fãcut om.
Sã învãtãm la scoala Lui datoriile însingurãrii.
Am aflat în scrisul unui om de rugãciune aceastã apostrofã a evlaviei luminate:
M-am sãturat, Doamne, vorbindu-ti întruna de mine, ca si cum numai eu as fi vrednic de luat în seamã, ca si când eu as fi, si nu Tu, Alfa si Omega. Grãieste-mi, Doamne, de Tine, cãci asta-mi dã odihnã. Aratã-mi ce simti Tu, ce plãnuiesti Tu, ce astepti Tu de la noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu