Ultimul aurar din Muntii Apuseni. "Nu prea e aur? Minciuni!". Mai exista aur pentru inca doua generatii.

Il cheama Ioan Catalina, are 75 de ani si este cel mai vestit cautator de aur din Romania. Toata viata lui asta a facut, a scotocit muntii astia piatra cu piatra, a scormonit tone intregi din malul apelor, a iscodit cele mai ascunse cotloane din padurile nesfarsite ale Apusenilor. Traieste singur, intr-o casa veche, la poalele muntilor. Femeia i-a murit demult, prin '82.

A cazut dintr-un cires si si-a fracturat coloana. S-a stins la spital, dupa cinci luni de chinuri cumplite. A iubit-o mult, prea mult ca s-o mai poata inlocui vreodata. Si-a crescut singura lor fata pana cand si-a gasit si ea rostul, undeva, departe de sat. Aproape jumatate de veac a lucrat la minele de aur, tehnician si-apoi mecanic pe mocanitele care carau minereul din galerii. De-acolo s-a ales cu o silicoza de gradul trei, care astazi ii sfasie plamanii. Dupa pensionare, prin '95, s-a gandit sa concesioneze o bucata de munte, undeva, pe Valea Tisei, unde stia el ca inca se mai poate gasi mult aur. Nu si-a dorit niciodata sa se capatuiasca din asta. Voia doar sa duca mai departe traditia locului.

"Uitati-va la mainile mele! Is umflate ca niste butuci. Nu mai pot face nimic cu ele. Am aproape 30 de ani de subteran. Am scos aur din muntii astia cat tot tezaurul Romaniei. Plamanii mei is plini de siliciu, abia mai pot sufla. Si la ce bun? Ca sa vina acum niste straini lacomi si sa puna stapanire pe toti muntii astia? Uitati-va putin in jur! Varful Bailor, Piatra Corbului, Dealul Ungurului, Muntele Fericeaua, iar mai incolo, Valea Rosie, Dealul Cetatii, Dealul Carnic. Astia toti la un loc is Muntii nostri Apuseni, paradisul nostru, domnule! Toti astia is plini de aur, zeci de kilometri de galerii strabat toata zona asta, mii de baie si de-ai nostri au murit aici cu bojocii scrasnind de siliciu ori ingropati ca sobolanii sub galerii. De ce, domnilor? Ca sa dati toate minunatiile astea unor straini nevrednici? Ma inteapa la inima cand vad cum mor satele astea, cum pleaca tinerii si raman casele astea in ruina. Nimeni, nici cel mai barbar cotropitor n-a reusit sa distruga locurile astea, cum o fac ai nostri romani, care conduc tara asta, de 20 de ani incoace!".

Cu mainile lui butucanoase, omul din fata mea ia de pe masa o cutie mica din plastic. O deschide si-mi arata acolo, inauntru, cateva bucatele de piatra. Apoi scoate din buzunar o lupa ponosita si o apropie de una din ele. "Uita-te numa' oleaca aici! No, ia spune, vezi niste puncte galbene, stralucitoare? Ala-i aur curat, domnule! Iar pietrele astea-s culese din Valea Ciungilor, de pe drum. Pur si simplu, de pe un drum forestier facut din sterilul ramas de la o mina inchisa acum vreo 40 de ani. Is plini muntii astia de aur, calci pe el, il vezi cum luceste prin paraiasele care siroiesc prin padurile astea. Si noi am inchis toate minele, ca sa vina acum niste straini sa le ia pe nimic. Sa puna stapanire peste aurul nostru si sa ne otraveasca padurile cu cianurile lor. Asta e durerea noastra cea mai mare, asa va rog sa scrieti! Ca tot natul isi bate joc de noi!"

Autorizatie pentru aur

Ochii lui mereu blanzi arunca acum vapai de ciuda si manie. Nu-i plac deloc ziaristii. Au mai fost cativa inaintea mea si cam toti au scris numai bazaconii.

Ca s-ar fi pricopsit din atata aur cules, ca in casa lui s-ar ascunde o adevarata comoara. Nici pe mine nu m-a privit cu ochi buni la inceput. Ca n-are timp pentru mine, ca ziarele mint si fac numai rau. Din vorba-n vorba, cu multa rabdare, pana la urma i-am castigat increderea. Prin sat, nu-i place deloc sa se amestece cu oamenii. Ciudosi si pizmasi sunt destui, si parca ar sta tot timpul la panda. Prefera sa hoinareasca singur, prin munti, departe de lume. Il cheama Ioan Catalina, are 75 de ani si este cel mai vestit cautator de aur din Romania. Toata viata lui asta a facut, a scotocit muntii astia piatra cu piatra, a scormonit tone intregi din malul apelor, a iscodit cele mai ascunse cotloane din padurile nesfarsite ale Apusenilor. Traieste singur, intr-o casa veche, la poalele muntilor. Femeia i-a murit demult, prin '82. A cazut dintr-un cires si si-a fracturat coloana. S-a stins la spital, dupa cinci luni de chinuri cumplite. A iubit-o mult, prea mult ca s-o mai poata inlocui vreodata. Si-a crescut singura lor fata pana cand si-a gasit si ea rostul, undeva, departe de sat. Aproape jumatate de veac a lucrat la minele de aur, tehnician si-apoi mecanic pe mocanitele care carau minereul din galerii. De-acolo s-a ales cu o silicoza de gradul trei, care astazi ii sfasie plamanii. Dupa pensionare, prin '95, s-a gandit sa concesioneze o bucata de munte, undeva, pe Valea Tisei, unde stia el ca inca se mai poate gasi mult aur. Nu si-a dorit niciodata sa se capatuiasca din asta. Voia doar sa duca mai departe traditia locului.

O gura de mina inchisa

"Acum o suta de ani, una din doua familii din sat avea o mina de aur. Din asta traiau oamenii. Pe-aici, nu-i loc pentru agricultura. Totu-i numa' piatra. Asa ca singura sursa era aurul. Dar sa nu crezi ca se imbogatea careva. Aveau atat cat sa duca un trai cat de cat linistit. Ca si aurul asta, ca si banul, e ochiul dracului. Daca te ispiteste, nu-i deloc bine. Multi au pierit prin muntii astia din cauza lacomiei. D-aia baiesii nostri, de cate ori se porneau la treaba, spuneau mai intai Tatal Nostru. Ca sa nu-i molipseasca necuratul cu ispitele lui". Atunci, in 1995, a inceput sa umble dupa hartii. Voia sa faca totul legal, sa obtina o autorizatie pentru exploatarea aurului din locul pe care-l concesionase. Autoritatile erau, insa, intr-o mare incurcatura. Cererea lui era o premiera pentru Romania. Au urmat patru ani de calvar, sute de drumuri, zeci de milioane de lei cheltuiti, toate astea pentru o banala hartie. Si totusi, nimic nu mai putea stavili dorinta lui arzatoare. In 1999, Ioan Catalina era primul cautator de aur autorizat din Romania. "Da, adica un fel de prostul satului. Mai tarziu mi-am dat seama de asta. In timp ce unii faceau linistiti cate-o suta de grame de aur pe luna, fara sa-i stie nimeni, eu abia daca incropesc 20 de grame pe an, adica nici 20 de milioane de lei. Iar acum trebuie sa platesc vreo 60 de milioane, ca sa-mi reinnoiesc autorizatia pe anul asta. Asa ca, ce sa zic, am facut o mare afacere! Nu-i nimic, eu nu vreau sa ma capatuiesc. Fac asta doar din placere. Asta era candva traditia satului. Iar eu vreau s-o duc mai departe".


Bunicul si saitrocul

Avea numai vreo sase ani cand bunicul lui umbla prin munti cu saitrocul. Erau vremuri grele, in fiecare casa era o adevarata gradinita de copii, iar exploatarea aurului era doar o solutie de supravietuire. Doar cei care furau din mine, adica holoangarii, o duceau bine. Organizati in clanuri, hotii erau cam cei mai dibaci aurari din zona. Actionau numai noaptea ori in zilele de sarbatoare, manjindu-si fetele pentru a nu fi recunoscuti. Daca erau prinsi, erau batuti de jandarmi pana cand divulgau intreaga retea. Pentru a mai domoli hotiile, unii proprietari lasau oamenii mai saraci din sat sa scoata minereu din baile lor, oferindu-le in schimb cam doua din zece masuri din tot ce adunau. Munca lor insa era un adevarat infern. Carau zeci de kilograme de minereu in spinare, pana lesinau de osteneala ori de durere de sale. Tot blestemul asta doar pentru cateva fire de aur pe luna. Multi dintre ei, din disperare, cedau pana la urma ispitei si se apucau de furat. "Minele erau pazite de strajeri inarmati, mai rau decat puscariile. Era aproape imposibil sa furi ceva. Si totusi, oamenii gaseau solutii. Cand descopereau un filon de aur, taiau din el bucatele mici pe care le impachetau intr-o carpa. Imbibau carpa cu unsoare si-apoi o bagau in anus. Carpa asta se numea "galusca". La Muzeul Aurului din Brad chiar e expusa o "galusca" din asta".

Bunicul lui n-a furat niciodata, nici macar un gram de aur. Lucra mai mult pe cont propriu. Iesea dimineata cu vitele la pasune, si cat era ziua de lunga, dadea la saitroc. Ceva mai tarziu, si-a ridicat pe Varful Bailor, de-a lungul apei, cateva steampuri inalte de vreo patru metri. Cara pana aici cu spinarea sute de kilograme de minereu sa-l batoceasca. N-a lucrat niciodata fara autorizatie. Tot ce aduna intr-o luna ducea la banca, la Abrud. Nu strangea mai mult de o nucuta de aur. In schimbul ei, obtinea ceva banuti si niscaiva mercur pentru prelucrarea aurului. La sfarsit de luna, pregatea caruta cu cai si pornea spre Abrud. Pleca lunea in zori si se intorcea abia joi seara. Asa faceau toti cei care lucrau ca el. "Mergem lunea la oras/ Sa venim joi mintenas!". Asta era lozinca lor. "Tin minte ca joi seara nu mergeam la culcare pana nu se intorcea bunicu'. Cand se-auzea scartaitul carutei, tocmai in capatul drumului, pluteam de bucurie. Scartaitul ala era parca cel mai frumos cantec din lume. Venea cu caruta plina de bunatati. Grau de macinat, porumb, sare, petrol, dar si dulciuri, haine si opinci pentru fistecare. Era o adevarata sarbatoare".

Il vad pentru prima data zambind. Sta in fata mea, cu privirea pierduta, strangand cutia de plastic in palma lui butucanoasa. Tare ii e dor de vremurile alea, de imbratisarea bunicului, de rasul si povestile lui, de voiosia oamenilor, de sarbatorile satului, de toate lucrurile alea frumoase care au pierit pentru totdeauna. "Dupa doar cativa ani, au venit comunistii si s-o cam terminat cu povestile astea. Au urmat arestari, torturi, crime. Multi copii au ramas orfani in anii aia. Nici razboiul n-a facut atata prapad".

Omul negru

Si totusi, bunicul lui a continuat o vreme sa bata muntii dupa aur. Lucra in mare taina, pornea la drum, impreuna cu un ucenic de-al lui, numai noaptea, cand satul era amutit. Se strecurau prin gradini, prin spatele caselor, pe poteci numai de ei stiute si ajungeau acolo, sus, la steampurile din inima muntelui, inainte de