Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodata, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat duhovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.
In viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fară a fi întrebat. „De ce face aşa?", gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe - însă iată că trebuie să-1 sileşti cu tot felul de întrebări", însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfântului Petru Damaschin, care scria: „Nimic de folos să nu grăieşti^fară întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum invaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fară de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă".
Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus: „Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mangaia un suflet necajit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fară a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate".
Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:
„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. [...] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cuvinte, mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. [...]
Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergand la slujbe, acele lucruri începeau sa-mi pară lipsite de importanţă şî câ nu mai am nici o problemă"2!
Parintele Semfim nu era un Stareţ văzător cu duhul, asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se potrivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim: „Răspunsurile sale scurte şi îndrumările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănunţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau în bucăţi la un singur cuvânt de-al său"1.
In legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorisire de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:
„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptăţesc chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contrabalansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău - de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.
Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat: «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun - zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».
Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. în anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa dufiovnicească», îmi amintesc aproape involuntar de spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa".
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşţe doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvântare atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui. „Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte", spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. [...] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată". Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte: „Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lucruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa".
- fragment din lucrarea "Din viaţa şi lucrările părintelui Seraphim Rose"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu