Totul a început cu durerea unui bătrân călugăr pentru încătuşarea neamului său în ceea ce i-ar putea fi ultima robie babilonică. Din strigătul său de suferinţă sfântă cei mai mulţi nu şi-au putut însuşi decât cuvintele, tema: durerea din care s-a ivit strigătul i-a rămas, parcă, numai lui...
Şi tocmai această durere este cheia problemei... pentru că numai din ea se iveşte rugăciunea vie, înlăcrimată, la care Dumnezeu dă, fiecărui suflet, după starea şi situaţia lui, ca răspuns, soluţia, calea smerită, ortodoxă, a ieşirii din această robie... Numai cel care îi poartă durerea şi plânsul îl poate înţelege pe părintele Iustin, numai acela îşi poate însuşi, corect, duhovniceşte, cuvântul său... Adică doar cel care poartă rănile hristice ale aceleiaşi sfinte iubiri de Biserică şi de neam... Şi câţi dintre noi pot suferi, măcar, să le privească de aproape?
Apelurile părintelui Iustin au fost, înainte de orice, chemări la o suferinţă, la o străpungere a inimii, la Crucea iubirii care se poartă cu smerenie în agonia rugăciunii... Fără acestea, cuvintele lui îşi pierd seva şi sensul... Se usucă asemenea mlădiţelor desprinse de Viţa care este Hristos...
Părintele Iustin ne-a dăruit cuvintele durerii lui pentru a ne lipi inima de această durere sfântă...CA SĂ NE SFINŢIM ŞI NOI PRIN EA! CA SĂ NE FACEM DIN EA UN BUN ÎNCEPUT DUHOVNICESC!
PĂRINTELE IUSTIN A VRUT SĂ ÎMPARTĂ CU NOI PÂINEA LACRIMILOR SALE, PÂINE FRÂMÂNTATĂ ŞI DOSPITĂ ÎN LUNGA SA PĂTIMIRE! Părtăşia la durerea sa e SINGURA legătură vie, duhovnicească, nu intelectuală, cu sfinţii din închisorile comuniste!
Ne-a invitat, în scris, la cina sfintei sale dureri, şi noi nu ne-am dus acolo, până la Cruce, ci am rămas la arhondaric; dar am păstrat biletul, învitaţia, ca să ne facem un nume, dându-ne drept prieteni ai săi, tovarăşi ai săi de Cruce...
Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele... Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate... şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti...
Să ne mai mirăm de rezultat? Să ne mai mirăm că, pe acest subiect, se înmulţesc doar muşcăturile veninoase şi lapidările verbale ?
Şi nu suferim nici să ne pocăim şi să oprim tragica impostură... Aşa că toată şerpăria şi toate pietrele se întorc, până la urmă, împotriva singurului răstignit al acestei drame: părintele Iustin.
Şi aşa, dânsului i se desăvârşeşte martiriul. Iar nouă...
Iartă-mă, părinte Iustin! Iartă-mă! Şi rugaţi-vă pentru mine, să nu mai rămân străin de durerea sfinţiei voastre...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu