„- De ce nu vrei să te supui Împărătesei şi să devii greco-catolic, lăsând Ortodoxia? [comisia imperială]
- Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile şi cu picioarele acestea, şi cu tot trupul meu, am lucrat zi şi noapte ca să plătesc dările. Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri, şi nici o putere omenească nu-l va putea îndoi. [un ţăran român din Ardeal] "
Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care ştie a se împărtăşi de Veşnicie. Fiecare popor poate aduna averi şi comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar şi aurul rugineşte, şi orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbuşesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc şi pier. Peste ruinele unor oraşe şi ţări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte oraşe şi ţări, tinere, obraznice şi – din pricina inconştienţei vârstei – sigure de puterea lor. Dar şi ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină şi uitare. Şi iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufaşe, la fel de sigure de puterea şi veşnicia lor ca şi cele moarte. O singură comoară este veşnică: sfinţenia. Şi sfinţii sunt cea mai mare avere a unui neam, şi pecete şi mărturie a unirii dintre acel neam şi Dumnezeu.
Sfinţenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Şi această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieţii, în care sunt înscrise cele veşnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.
Izvorâtă din minunata naştere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică şi Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creştine. S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc şi devenind totodată părţi sfinte ale lui, aşa cum sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit şi Sila, întemeietori ai Neamului nostru. Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuşi şi al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut şi zidit urmaşi. Aceştia au dat Bisericii şi Neamului roadele sfinte şi curate ale vieţii veşnice.
Primii dintre ei au fost numeroşii martiri de la Dunăre şi sfinţii cei întocmai cu Apostolii Constantin şi maica sa Elena.
Dar la Dunăre s-a format o adevărat şcoală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinţi ai Tomisului şi până la cei din Timocul de astăzi şi de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credinţa lui Hristos în faţa unui împărat eretic se leagă şi prima mişcare naţională spontană din istoria noastră. Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme şi fiind dispuşi mai curând a muri în luptă sau a porni şi ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. Şi împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. Tot din Dicia sau Dobrogea au ieşit şi Sfinţii Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Naşterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos şi Camasis, ale căror moaşte au fost găsite la Niculiţel, în cel mai vechi martiricon (creştin) din lume, călugării „sciţi” care au impresionat întreaga lume creştină cu adânca lor teologie… şi mulţi, mulţi alţii. Şi tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieţii sale până în Asia Mică şi Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumăraţi martiri şi chiar Fericitul Ieronim, născut la graniţa dintre provinciile Panonia şi Iliria.
Iată că, înşirând la iuţeală doar câţiva dintre sfinţii noştri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. Iar şirul lor a continuat peste veacuri. Legaţi prin legături duhovniceşti peste vremuri şi locuri, se bucură în aceeaşi bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, binecredinciosul Împărat Iustinian, Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. Sfinţii martiri din primele vremuri creştine au fost doar începutul uriaşei oştiri de martiri şi mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. În Pind sau în Iliria, în Crişana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile şi culmile Carpaţilor ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credinţa lui Hristos. În faţa păgânilor şi ereticilor romani, greci, avari, goţi, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au ştiut a păstra demnitatea creştină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârşit curaj hotarele vieţii şi ale morţii în necuprinsul Dumnezeirii.
Pentru a-i înşira pe toţi, ar fi nevoie de o lucrare mai mare ca Proverbele Românilor de Iuliu Zanne. Şi aşa fiind, pe cine să laşi deoparte şi pe cine să pomeneşti? Să vorbeşti de cei care au ştiut a da Evanghelia migratorilor slavi, unguri sau turci? Să pomeneşti de acei Români ardeleni care au stat neclintiţi în Adevăr în vremuri în care flăcările bisericilor şi mânăstirile lor – distruse şi cu tunurile de nefârtaţii papistaşi – se înălţau până la Ceruri? Să aminteşti de lacrimile şi rugăciunile, şi de luptele de nedescris, prin care Românii dinspre Nistru şi Nipru, ori din Crimeea, au păstrat Credinţa străbună în două mii de ani de necurmată furtună? Să istoriseşti durerile şi suferinţele îndurate pentru Hristos de atâţia şi atâţia Români din Epir, Tesalia, Macedonia, Dalmaţia şi alte părţi sudice? Să înfăţişezi luptele duhovniceşti date de atât de mulţi monahi ai Neamului nostru în sihăstrii, schituri şi mânăstiri din toate colţurile Bisericii lui Dumnezeu? (De multe ori atât de neştiuţi, atât de smeriţi… încât abia li se ştie prezenţa, deşi li se simte atât de bine rugăciunea!)…
Nu vom vorbi însă despre ei, şi nici despre alţii asemenea lor. Vom spune însă câteva cuvinte despre un sfârşit de secol plin de durerea şi urâciunea pustiirii, plin de asuprire cruntă pentru toţi Românii. Despre sfârşitul secolului XX. O epocă în care toţi Români se aflau sub apăsarea a felurite puteri străine, în care chiar şi în România doar unii dintre Români puteau să-şi folosească limba maternă, alţii fiind, asemenea celor din teritoriile ocupate, nevoiţi a folosi limbile migratorilor aflaţi la putere. O epocă în care păgânismul sfruntat şi neruşinat al ateismului a încercat să şteargă Chipul lui Hristos din inimile şi minţile tuturor creştinilor. O epocă ce a izbutit a distruge nenumărate suflete, ce a reuşit să introducă în inimile atâtor Români necredinţa, desfrâul, lepădarea de Dumnezeu, lepădarea de Neam şi Limbă, laşitatea…
Şi totuşi! Într-un asemenea ev întunecat, Dumnezeul luminilor a ridicat alţi şi alţi stâlpi de foc, în temniţele Basarabiei şi în gheţurile Siberiei, în puşcăriile din România, Bulgaria, Grecia sau Iugoslavia, în păduri şi în catacombe, în cartierele muncitoreşti şi în sate arse de lăcustele colhozurilor şi CAP-urilor. Doar în România, peste 20 de ierarhi au murit ca mărturisitori a lui Hristos; şi mii şi mii de preoţi, şi încă şi mai mulţi călugări, şi încă şi mai mulţi mireni au fost închişi, torturaţi, şi de multe ori ucişi pentru aceeaşi sfântă mărturisire. Trecuţi prin chinurile lagărelor şi puşcăriilor, prin batjocorile gardienilor şi colegilor de suferinţă, prin răutatea celor care au ales o libertate fizică ce îi costa sufletul, ei s-au lămurit ca aurul şi argintul în foc, limpezindu-şi frumuseţea Chipului lui Dumnezeu şi înaintând tot mai mult în asemănarea cu El. Părintele Dimitrie Bejan sau părintele Dumitru Stăniloae, părinţii Sofian Boghiu, Damian Stog, Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu, părinţii Ilie Lăcătuşu, Adrian Făgeţeanu şi Nifon Petruş sunt doar câţiva dintre cei care s-au învrednicit a se arăta vase alese ale lui Dumnezeu, înfrângând pe prigonitori şi păstrând lumina lui Hristos pentru ei şi, mai ales, pentru ceilalţi. În închisori sau între capetele plecate din afara închisorilor, ei au fost purtători de Adevăr şi demnitate, mărturisind pururea cele ale Adevărului, şi eliberând nenumărate suflete din lanţurile necredinţei şi deznădejdii.
Există un cuvânt al Mântuitorului în care îi ceartă pe farisei pentru că declarau „dacă am fi trăit în vremea părinţilor noştri nu am fi fost părtaşi cu ei la uciderea proorocilor”(Mt.23.30). De ce îi ceartă? Pentru că prin acest cuvânt ei se dădeau de gol a fi – la nivel spiritual, desigur, dar acesta este esenţialul – urmaşi nu ai proorocilor, ci ai ucigaşilor acelora. Şi Sfântul Apostol Pavel arată că urmaşii lui Avraam sunt cei care îi urmează calea, cei care sunt fii spirituali ai lui, cei care îi duc mai departe moştenirea duhovnicească. La fel se întâmplă şi cu noi. Suntem urmaşii celor a căror spiritualitate o păstrăm, a celor cărora le ducem mai departe moştenirea duhovnicească. Dacă ducem mai departe viaţa şi trăirea sfinţilor şi eroilor, suntem urmaşii lor. Dacă ducem mai departe viaţa şi trăirea hoţilor, trădătorilor, laşilor, suntem urmaşii lor. Noi alegem să fim ceea ce suntem.
Sunt puţini sfinţii?
Poate nu sar în ochi ca nemernicii, dar nu sunt puţini. Şi, mai ales, sunt puternici şi au valoare!
Voi asemăna Neamul Românesc, şi adevăraţii lui reprezentanţi, unui filon de aur. Acesta e subţire şi, faţă de mărimea sterilului din jur, a pământului fără aur în el, poate părea neînsemnat. Dar filonul, subţire, îngropat în steril, dă acelui pământ (re)numele de teren aurifer. Nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea contează. Filonul de aur al Neamului Românesc este şiragul sfinţilor, curgând de la izvoarele Istoriei către oceanul deplin al Dumnezeirii. Acest filon este dintr-un aur curat, deplin curat, şi mai puternic, mult, mult mai puternic, decât cel mai puternic oţel. Şi, cu cât devine mai subţire, în anume vremi, cu atât se arată mai puternic. În jurul acestui filon stăm noi, cei ce suntem amestec de zgură şi aur, amestec de aur şi steril, şi care încercăm a ne curăţa, a ne apropia de filon până la a deveni una cu el. Unii sunt mai aproape de firul de aur, şi sunt mult mai mult aur decât steril. Alţii, mai depărtaţi, păstrează mai puţin din lumina aurului, şi mai mult din negura zgurii. Dar toţi tindem către curăţire, către unirea cu filonul de aur. Sunt însă şi cei din părţile mai dinafară – mai numeroşi, cei mai numeroşi – care păstrează doar luciri aurifere, doar aparenţa aurului. Aceştia – pe care îi numesc, de obicei, românofoni, adică vorbitori de o limbă oarecum românească – aceşti tind şi ei spre filon, dar altfel. Nu căutând a se curăţi, ori a deveni aur. Nu, dimpotrivă. Ei încearcă, prin presiuni şi frământări neîncetate, a strecura către filon şi – dacă ar putea – chiar în filon, cât mai multă zgură, cât mai mult steril. Deşi par a aparţine filonului de aur, deşi îşi trag strălucire şi avantaje din el, îi sunt fiinţial străini, şi chiar vrăşmaşi.
De cele mai multe ori, pentru cei din afară, ei sunt “Românii reprezentativi”. Trist, nu-i aşa? Dar acest lucru nu e atât de important. Important este faptul că filonul de aur există, şi va exista până la sfârşitul veacurilor. Sfinţii care îl alcătuiesc pot fi mulţi sau puţini; dar câtă vreme sunt, e bine, suntem (încă) bine.
Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea
Sursa: Asociaţia Sfântul Daniil Sihastrul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu