O discuţie despre bisericile ortodoxe din Ardeal Şi despre cum au fost ele construite este binevenită. Chiar dacă nu poate fi decât un început, cu unică dorinţă de a lansa unele idei care pot fi roditoare, mă simt dator a face abordarea ei aici, din mai multe motive. Primul dintre ele este apartenenţa mea la spaţiul transilvan. Al doilea ar fi preocuparea mea pentru spaţiul liturgic ortodox. Ar mai fi şi al treilea, profesia... Din toate acestea se naşte şi această particularitate a problemei spaţiului liturgic, anume relaţia lui cu un anumit spaţiu, izolat geografic, în care viaţa liturgică a ortodocşilor a fost greu încercată.
Acesta este unul din firele pe care este începută această discuţie, şi anume în ce fel se poate ţese o tradiţie în arhitectură acolo unde presiunile din cele mai variate direcţii în viaţa de zi cu zi sunt mari, pentru ca o formă de expresie atât de costisitoare ca arta construirii să fie grav afectată. Relaţia între românii ardeleni și Dumnezeu și relaţia dintre aceiași și Împăratul de la Viena au fost vreme de câteva sute de ani tensionate la maxim. Această tensiune a dus pe de o parte la acţiuni disperate ale împărăţiei, dacă e să ne gândim doar la armatele feldmareșalului von Buccow. Nu putem da de o parte faptul că în 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Buccow și ai lui au distrus cu tunurile în Ardeal – trimiși fiind de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri și biserici ortodoxe românești care refuzau sa se convertească la catolicism. Înaintea acestui eveniment, starea materială precară a românilor transilvani a avut și ea un cuvânt de spus și este vizibilă și în modul acestora de a-și construi bisericile.
Din aceeași tensiune a rezultat ruptura de la 1700 și formarea confesiunii greco-catolice de limbă română – care de fapt poate fi definită ca mulţimea românilor care nu au mai rezistat presiunilor catolicismului. Iar acest lucru nu poate fi desprins nici el de reacţia împărătesei de a distruge bisericile românilor ortodocși, ea considerând că odată cu trecerea unei părţi dintre aceștia la uniatism, această opţiune confesională trebuie să rămână unica opţiune a ortodocșilor – iar bisericile celor care încă nu au făcut pasul spre uniatism să fie distruse.
Și aș putea aminti aici și o întreagă pleiadă de Sfinţi Mucenici care au luat cununa mărturisirii.
În aceste condiţii, orice dezvoltare a unui mod de expresie arhitecturală a credinţei ortodoxe a fost supus unor greutăţi care l-au determinat la simplitate și austeritate. Iar aceasta s-a manifestat atât la nivelul elementelor de compoziţie arhitecturale – conformarea planului, a volumului, a spaţialităţii interioare -, cât și la cel al materialului de construcţie utilizat sau al detaliilor puse în operă.
O a doua problemă, la fel de mare, pentru o expresie liturgică în arhitectură, este problema expresiei liturgice în viaţa de zi cu zi a oamenilor și a comunităţilor. Este bineștiut că nu ne putem pune problema înţelegerii unei perioade istorice dintr-o anumită zonă geografică fără a ne “scufunda” în înţelegerea modului în care oamenii vremii aceleia își duceau viaţa. Modul în care românii transilvani din ultimele secole își duceau viaţa este determinant pentru reușita încercărilor de a descrie modul lor de a-și construi lăcașele de cult. Înţelegerea vieţii lor zilnice – care și ea este o expresie a relaţiei lor cu Dumnezeu – este determinantă pentru înţelegerea arhitecturii bisericii pe care ei o construiau – care este una din expresiile relaţiei comunităţii cu Dumnezeu. Apropierea foarte mare chiar doar geografic vorbind între ei și confesiunile catolică și cele protestante de toate neamurile a făcut ca și modul în care au văzut arhitectura bisericilor să fie alterat de la cel pur ortodox, de care erau indiscutabil mai apropiaţi românii de peste munţi, sârbii sau grecii, chiar dacă erau sub presiunea ocupaţiei otomane – ocupaţie a cărei relaţie cu ortodoxia, în aceeași perioadă (sec. XVII-XIX, de exemplu) a fost mult mai puţin agresivă decât cea a catolicismului iezuit susţinut de Viena.
Un posibil al treilea fir de urmărit este relaţia dintre arhitectura zonei și arhitectura zonelor învecinate, pe de o parte, și, pe de altă parte, relaţia între arhitectura ortodoxă din Transilvania și legăturile celorlalte confesiuni din același teritoriu. Chiar dacă începuturile construirii de biserici în această parte a munţilor a fost practic făcut prin ctitoriile domnitorilor de la sud de Munţii Făgărașului, există interferenţe vizibile între arhitectura edificiilor ortodoxe de cult și cele ale cultelor occidentale. Acestea s-au datorat pe de o parte folosirii deseori a acelorași echipe de meșteri de către comanditari de confesiuni diferite, dar și unui mod care nu era radical diferit de a vedea spaţiul în funcţie de confesiune. Românii din Ardeal au fost puternic influenţaţi de arhitectura cultelor occidentale cu care atâţia ani au fost siliţi să trăiască “împreună”. Iar trăirea împreună în același spaţiu geografic a avut un rol important în exprimarea spaţială a diferitelor etnii sau culte.
Până la Marea Unire, aproape fără excepţie planul abordat a fost longitudinal. Absidele laterale nu sunt des întâlnite. Simplitatea în materie de plan, elevaţie și spaţialitate era la ordinea zilei. Aș putea afirma că expresia arhitecturală a ardelenilor ortodocși este în aceeași relaţie cu modul de expresie bizantin în care se află pictura ardelenească naivă cu iconografia bizantină. Ambele moduri transilvane de a vedea exprimarea prin artă a ortodoxiei sunt tributare în primul rând influenţelor confesiunilor occidentale cu care au împărţit teritoriul. Acest fapt este cel care a dus la simplitatea vizibilă în majoritatea bisericilor noastre, simplitate care nu este neapărat rezultată dintr-o înţelegere orientată spre sinteză cât mai ales dintr-o înţelegere simplificată, trunchiată a lucrurilor. Simplitatea formei bisericii ardelene este tributară acestei trunchieri, pe care românii au observat-o la cei de altă confesiune în toate cele. Pe de altă parte, și deloc de neglijat, cauza ei este în principal materială. Bisericile ortodoxe construite după plecarea la uniatism a unei părţi din ortodocșii ardeleni sunt la limita sărăciei. Resursele materiale pentru ridicarea lor erau foarte reduse. Ameninţările Împărăţiei erau brutale. Riscul de a edifica în forme care să dureze, de comunităţi mici era imens. Comunităţile românești nu doar că nu erau dispuse să și-l asume, dar și ceea ce au construit au construit cu sacrificii imense.
Ținând cont cel puţin de acestea, putem lua în discuţie starea actuală a arhitecturii bisericii în Transilvania. Chiar dacă sunt importante aici atât relaţia acesteia cu un trecut frământat, cât și posibilităţile materiale din ultima sută de ani (care nu au fost întâlnite în jumătatea de mileniu ce a precedat-o), singurul lucru cu adevărat determinant pentru abordarea arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt relaţia iconică pe care spaţiul bisericii o are cu Împărăţia Cerurilor, cu spaţiul Eshatonului. În acest sens, alegerea unui anumit spaţiu pentru desfășurarea unui proiect de biserică în Transilvania (și nu numai) este orientarea lui către viitor, pentru a împlini această iconicitate. Și sunt aproape sigur că această căutare a fost firul călăuzitor al constructorilor ardeleni chiar și în vremea feldmareșalului Buccow, singurul impediment în dezvoltarea unor spaţii de cult ample, integrate în arhitectura ţărilor ortodoxe fiind doar vitregia vremii lor.
Considerând astfel modul de a construi ortodox – orientarea spre viitor, spre Împărăţia Cerurilor – relaţia lui cu tradiţia este redefinită în totalitate.
În primul rând, tradiţia locală de construire nu este în mod direct determinantă pentru forma edificiului. Important pentru acesta nu este încadrarea în tradiţia locală, cât exprimarea a ceea ce întreaga Tradiţie ortodoxă exprimă. Există tradiţie locală în modul de a construi, în materialele utilizate și modul lor de punere în operă. Această tradiţie, a breslelor de zidari în principal, este indirect determinantă pentru felul în care arată edificiile construite într-o anumită zonă. Dar ea nu poate acoperi intenţia comanditarului care, în cunoștinţă de cauză, urmărește în primul rând o expresie liturgică prin ceea ce edifică. Mai mult, este plină istoria arhitecturii bisericești de exemple de comanditari care au adus echipe de zidari de la sute de kilometri pentru a edifica în modul pe care ei îl urmăreau și pentru care aveu reţineri asupra existenţei sau capacităţii echipelor locale de meșteri.
În al doilea rând, chiar dacă o tradiţie nu se formează independent de vitregia sau calmul vremurilor, Tradiţia ortodoxă nu este determinată de acestea, pentru că ţinta ei este modelul ceresc al bisericii. Spre acest model trebuie să fie orientate toate bisericile, indiferent de calitatea vremurilor în care ele sunt edificate. Astfel, a statuta imuabil că planul longitudinal și simplitatea formei sunt caracteristicile cele mai importante ale construirii de biserici în Ardeal și că această “tradiţie” este determinantă, respingând prin aceasta orice “import” de forme din lumea bizantină este o inepţie. Mergând pe acest fir, ceea ce au construit Pomponiu și Cristinel la catedrala din Cluj-Napoca sau chiar ce au construit Kamner și Nagy la Sibiu, pe locul fostei catedrale episcopale, exemple marcante ale arhitecturii ortodoxe din Ardeal, nu sunt conforme cu tradiţia acestui spaţiu geografic. Nu se pot spune prea multe lucruri despre demersul arhitectural și liturgic al celor două echipe de arhitecţi și ingineri de primă mărime a vremii lor, dar faptul că au pus în forme ortodoxe ceea ce au proiectat pentru biserica ortodoxă este meritoriu (chiar dacă se poate spune că cei doi profesori de la Politehnica din Budapesta au fost mult mai aproape de planul central al bisericilor bizantine decât echipa care a conceput catedrala din Cluj).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu