Din nou, despre sfintii de la Aiud. Despre cele ascunse, gata sa vie…// de Marius Iona

Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?

Faceţi deci roadă vrednică de căinţă,

Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.

Evanghelia după Matei 3, 7-9

Prieteni, există undeva în inima ţării o monastire, diferită de cele obişnuite. Cocoţată la loc ferit de ochii turistului ecumenico-creştin, cel puţin aşa am crezut eu şi cu prietenii mei. Ne-am dus într-un suflet pentru a nu ştiu câta oară. Acolo ne-am simţit ca într-o oază a vulturilor. Dar întâmplatu-s-a ceva greu de explicat şi anevoie de povestit. Pentru a fi drept întru mărturisire voi reda din memorie esenţialul convorbirii dintre un prieten-oaspete şi Părintele-gazdă. Întâmplarea a avut loc după agapa de seară în chilia acestuia. Am intrat, chilia  arăta ca o bojdeucă văruită în alb. Un sfeşnic pâlpâia pe măsuţa dinspre răsărit. În vecinătatea opaiţului se odihnea pe măsuţă ceva ca un „ou” brâncuşian în lumina de ceară. Acest „ou” era îmbrăcat   într-un veşmânt tradiţional ca şi cum ar fi fost ieşit aşa. Îi era precum epiderma. Am aflat de la Părintele nostru că este un craniu de sfânt găsit la Aiud. M-am gândit că ar fi foarte necesar şi instructiv să întreb şi tânăra generaţie ce se ridică. Anume, care-i  poziţia în această problemă ce ne priveşte, în mod direct, ca neam.

Ce ziceţi de această provocare? Meditaţi şi răspundeţi, de binevoiţi.

Iată dialogul:

- Părinte, de ce nu-l poftiţi în Biserică spre închinarea creştinilor?

- A şezut o vreme aci în Biserică, dar episcopul locului venit-a odată şi văzându-l s-a tulburat foarte şi a poruncit să-l scoatem pân’ la canonizare.

- Şi când va avea loc aceasta?

- Nu ştiu, asta nu pot a-ţi spune. Aşteptăm.

- Ce se aşteaptă?

- Hotărârea lui Dumnezeu.

- Şi a întârziat întru hotărâre?

- E greu de spus asta.

- Dar, de ce îl mai găzduiţi aici, dacă n-aveţi încredinţarea dumnezeiască şi nici voie de la episcop?

- Stăm întru ascultare. Ascultarea e mai de preţ decât orice.

- De cine trebuie ascultat mai mult: de Dumnezeu, sau de oameni?

- Episcopul îl manifestă tainic pe Hristos…

- Întotdeauna? Şi ce ne facem dacă episcopul sau chiar Sinodul însuşi n-a dobândit „darul discernământului duhurilor”, după cuvântul Apostolului? Cazul lui Arie a făcut carieră în istorie, cât şi palma ţărănească ce i-a fost administrată de Sf. Nicolae sau „capul cel sfinţit”.

- Aici nu este vorba de erezie, dragul meu. Este vorba despre smerita ascultare de voia lui Dumnezeu, ca El să ne lumineze. Noi nu suntem la măsura Părinţilor de care pomeneşti.

- Bine, atunci să-l îngropăm pentru a se odihni până la plinirea vremii…

- Nu pot, dragul meu, nu am primit o asemenea poruncă. Mi s-a spus să-l pun deoparte, să nu mai fie la vedere.

- Să fie ferit de ochii cui? Iată, noi l-am văzut şi mărturisim cele văzute! De ce nu-l ascundeţi definitiv, atunci?

- Eu îl iubesc! Vorbesc în fiecare zi şi noapte cu el. Îi spun că deşi îmi este un străin prin nume mă bucură şi, mai mult, mă cinsteşte cu prezenţa sa. Chiar eu am cerut  să-l găzduiesc la mine în chilie.

- Păi, dacă îl iubiţi Părinte, de ce nu aţi răspuns poruncii episcopului pe măsura iubirii sfinţiei voastre? Şi anume, Prea Sfinţia Voastră, eu îl iubesc şi ştiţi că atunci când iubeşti poţi face fapte smintitoare pentru cei din jur. Vă conjur! Nu pot, datorită văpăii din mine, să îndrăznesc a-l scoate din biserică. Nu ştim cum de a dorit să poposească la noi. Luaţi-l dar, Prea Sfinţia Voastră, vă implor. În clipa aceea poate i  s-ar fi uscat mâna arhiereului de şi-ar fi îngăduit necuviinţa… sau poate v-ar fi alungat şi aţi fi împărtăşit aceeaşi soartă cu cel pe care spuneţi că-l iubiţi. Iar în cele din urmă iubirea nu atrage preţuirea de a-i canoniza grabnic pe martirii ce ni se descoperă aşa după cum au făcut, din câte ştiu, fraţii din Rusia?

- Eu îmi păzesc gândurile. Eu nu gândesc aşa. Îmi ştiu măsura mea duhovnicească. Şi nu risc atunci când ceva mă depăşeşte ca să nu judec în afara voii Lui. Dragul meu, cât despre canonizare noi suntem un neam mai molcom şi sfios. Nu ne repezim la a canoniza, aşa în masă, dintr-un soi de  smerenie.

- Ştiu, dar Iubirea este o nebunie întru Hristos. Şi ea ne depăşeşte, ne învăluie, tulbură şi scoate din  minţi, iar din iad pe păcătoşi. Ştim cine ţine Biserica în zilele de restrişte şi despre taina martirilor. Şi, nu pot să nu mă întreb, cum de a plecat o ceată de cranii în toată ţara? Cred că aţi auzit despre craniile martirior ce au fost izgonite din biserici, iar preoţii-parohi au fost ameninţaţi că vor împărtăşi aceeaşi soartă cu ele de se vor împotrivi. De ce deranjează capetele sfinţilor? Iubirea sărută chipul morţii şi se preface în scandalul lumii. Şi sfinţia ta ştii, mai bine decât noi, că nu am fi putut înnopta cu acest craniu de-ar fi fost o făcătură. În câteva ore ne-am fi vărsat măruntaiele de-ar fi fost unul banal, de la vreo oareşce morgă. Nu trebuie să doară atentarea asupra unui mădular din trupul tainic al Bisericii?

- Dar nu a atentat nimeni asupra lui, ci a fost pus spre păstrare…

- Părinte, v-aţi întristat măcar, după acest subtil sacrilegiu?

- Nu!  Şi părintele zâmbi cu o seninătate înduioşătoare.

– Ce v-aţi face Părinte să aflaţi că Biserica se află în acest Sfânt al temniţelor şi că sfinţia voastră vă situaţi în afara ei? Gândiţi-vă numai la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi deja istoria se repetă. Mă iertaţi, dar tocmai pe sfinţia voastră vă descopăr a fi de pripas, iar acest Sfânt aleargă precum un străin după o Biserică şi un neam decăzute. Fiinţa acestora nu mai au resurse nici să se mai întristeze când sfinţii lor sunt lăsaţi de izbelişte, ci preferă netulburarea de a sta cu porcii din Gadar. Eu cred, Părinte, că vă iubeşte acest Sfânt şi vă invidiez pentru un aşa patrimoniu ce ne zideşte deja Parusia.

- Nu trebuie să ne lăsăm pradă  gândurilor. Dacă este de la Dumnezeu să fie, va fi. Să mergem că întârziem la slujbă.

- Părinte, ştiţi că grecii l-ar fi mâncat de viu pe cel ce-ar fi-ndrăznit să le jignească, chiar şi din neglijenţă, sfinţii. De se-ntâmpla să fii şi episcop, erai ciomăgit aşa ca bonus, pentru că erai înainte-stătător şi nu reprezinţi la înălţime Biserica. După inima lor au avut întotdeuna conducătorul! Şi s-au fălit cu asta. Vă înţeleg, totuşi… Comunismul a distrus neamul nostru până-n străfundurile rărunchilor, încât toate arhetipurile sunt răsturnate. Mai ales în monahism. Iar dacă vechiul regim le-a dat cununa muceniciei acestor inocenţi, cel de astăzi nu face nici atât. Mai degrabă le relativizează martiriul până la derizoriu sau uitare. Se simte în siguranţă noul şi subtilul regim de astăzi să-i păstreze în temniţele făr’ de ziduri, încât nici să nu mai ştii de eşti sau nu întemniţat. Cum intuia Soloviov că se va înfăţişa Antihristul? Ca prinţ al păcii. Iar pacea ia forma pacifismului. Pacifismul este la rândul său militant. Însă, orice militantism provine dintr-o ideologie. Mai mult, ideologia este violentă pentru că se impune prin efracţie contra firii lucrurilor. Şi dacă Hristos a vestit sabia ce desparte duhurile, celălalt hristos va dori să le pacifice întru netulburare. Cum? Prin relativizare şi imobilitate lăuntrică. Mântuitorul a afirmat răspicat că însuşi animalul recunoaşte glasul stăpânului. Aşadar, ce se întâmplă cu noi? vă întreb cu sinceră nelinişte.

Părintele s-a temut de un răspuns limpede şi s-a scufundat în tăcere.

Iar noi ne-am dus la ale noastre…

Marius Iona - revista Isvod