- Domnule doctor Florin Mătrescu, trebuie să menţionăm că înainte de evenimentele din 89 aţi fost unul din liderii exilului românesc. Vă rog să relataţi momentele inedite pe care le ştiţi din scenariile revoluţiei române.
- Fără să fiu o sursă autorizată, aşa cum le place unora să-i numească pe cei pe care îi consideră ei informaţi, sunt un om care a trăit episoade de istorie şi aş vrea ca ele să fie percepute de copiii noştri şi de urmaşi aşa cum au fost cu adevărat.
În anul 1987, la 7 ani de la începutul exilului meu, se cristaliza şansa formării unei federaţii a românilor anticomunişti din exil. Această dorinţă a existat odată cu intrarea trupelor sovietice în România şi îngroşării rândurilor exilului prin cei care au fugit din ţară în diverse momente, însă nu se materializase încă. Existase Consiliul Naţional Român, care a jucat un rol important, dar nu şi-a putut dovedi eficienţa pentru că vremurile erau potrivnice şi pentru că nimeni nu îşi închipuia că ţările comuniste vor scăpa de această dictatură. După anii ’80, lucrurile păreau posibile şi mai mulţi oameni, veterani ai exilului, cochetau cu ideea că „trebuie să realizăm o formă de unire a românilor anticomunişti”. Români existau foarte mulţi, au fost estimaţi la sute de mii, la milioane chiar, dar vorbim despre diasporă, oameni care n-aveau nicio legătură cu România şi, întâmplător, erau născuţi în România. Nu dovedeau niciun interes pentru lupta politică. Atunci, în 1987, cu mari eforturi, am reuşit să-l lămuresc pe Ion Pantazi, care era o figură emblematică în exil, să facem o adunare la Paris în care să solicităm ajutorul românilor importanţi din exil şi care aderau la lupta anticomunistă. Între ei era domnul Comăniciu, jurist şi intelectual de mare clasă, care între timp a murit, profesorul Nagachevski din Munchen, şi mulţi alţii. Ne-am întâlnit la Paris. Eram poate 100-150 de oameni. Adunarea a decurs relativ liniştit. La un moment dat şi-a făcut apariţia şi Ion Raţiu, care privea cu mult scepticism orice încercare de formare a unei federaţii în exil, pentru că domnia sa reuşise, cu oarecare efort, dar şi cu multe alte şiretlicuri, să înjghebeze Uniunea Mondială a Românilor Liberi. Această organizaţie nu admitea aşa-numiţii extremişti de dreapta, mai precis legionarii. Raţiu considera că legionarii n-au ce căuta într-o formaţie anticomunistă. Majoritatea celor prezenţi în sală nu eram nici legionari, nici simpatizanţi legionari, dar plecam de la premiza că în lupta anticomunistă trebuie primit orice român care este dispus să facă un sacrificiu pentru cauza naţională. Cu ocazia acestei adunări, în care eu şi alţii am pledat pentru această iniţiativă, a apărut la un moment dat o persoană ce s-a dat drept profesor, care se recomanda Martinescu. Venirea lui în Germania Federală era destul de dubioasă, a încropit o poveste cum că în aeroportul din Berlin a reuşit să se strecoare în partea vestică. Văzând rolul meu în formarea acestei federaţii, a dorit să-mi vorbească între patru ochi. Asta se-întâmpla la Paris. Eu primisem nişte semnale. Vorbind cu Bucureştiul, am aflat că mama fusese chemată la securitate şi i s-a atras atenţia că feciorul ei nu-şi vede de treabă, că securitatea ştie în ce hotel stau la Paris. Ştiau că se coace ceva.
Acest domn Martinescu îmi spune următorul lucru: „Domnule doctor, văd că depuneţi mult suflet şi aş vrea să vă capacitez într-o acţiune foarte importantă”. „Despre ce e vorba, domnule profesor (aşa se recomandase)?”. „În România va începe o mişcare socială amplă, în care ar fi bine să se implice şi exilul”. „La ce vă referiţi? Ce-am putea face noi?”. „Un grup organizat de dumneavoastră trebuie să ajungă la graniţa româno-ungară. Şi de-acolo să protestaţi şi să cereţi căderea regimului Ceauşescu”. Mi-a mai dat câteva amănunte pe această temă. L-am abordat foarte simplu: „Domnule Martinescu, cum puteţi să vă închipuiţi că noi, care suntem însemnaţi de serviciile secrete, de KGB şi de mulţi alţii, putem ajunge la graniţa ungară şi putem protesta pentru căderea regimului Ceauşescu? Nu vom ajunge acolo. Şi-afară de asta, ce ecou ar avea acţiunea noastră, din moment ce de ani de zile organizăm demonstraţii care n-au avut nicio eficienţă pentru România. A fost mai mult o ostoire a noastră şi o informare a cancelariilor occidentale despre ce se întâmplă în România”. Atunci îmi face marea destăinuire: „Nu veţi fi singuri”. „La ce vă referiţi?”, am întrebat. „Concomitent cu această mişcare, în România, în mai multe oraşe din ţară, vor începe mişcări populare”. L-am întrerupt şi l-am întrebat: „Ce şanse au aceste mişcări populare în România sub dictatura ceauşistă? O să-i secere cu mitraliera sau îi bagă pe toţi în puşcării”. Zice: „Nu despre asta este vorba. La aceste mişcări vor participa, în mod activ, Securitatea, Armata, o parte din organele Partidului”. Atunci eu îi spun: „Prin urmare, se pregăteşte o lovitură de stat, un puci. Este vorba de un scenariu”. Zice: „Nu-i spuneţi aşa. Este vorba de o revoltă populară. Important pentru noi este ca ceea ce începe în ţară să fie simultan cu mişcarea exilului şi să sincronizăm aceste două tipuri de acţiuni”. Îi dau această informaţie lui Doru Novacovici, fost deţinut politic şi-i spun: „Dorule, mi s-a spus un lucru incredibil. Ar fi vorba despre începutul unei bubuieli în România, concepută de Securitate, Armată etc”. El a rămas uimit şi mi-a spus: „Vreau să-ţi fac o confesiune. Eu am legătură cu Serviciile Secrete Franceze”. „Ce-i spun eu lui Martinescu?”, am întrebat. „Ai răbdare până diseară şi-ţi voi da răspunsul”. Seara ne-am întâlnit în Paris şi mi-a spus: „Francezii au spus două lucruri: ori acest Martinescu este un nebun, ori cu adevărat Securitatea pregăteşte o lovitură de stat în România.”
- Dar care era calitatea pe care o declina Martinescu în faţa dumneavoastră?
- N-a vrut să precizeze calitatea în care prezintă aceste evenimente ce urmau să se întâmple în România. În acel moment, am fost foarte sigur că se pregăteşte ceva în România, lucru la care nu ne mai gândeam. Nu ne închipuiam că vom fi contemporani cu căderea lui Ceauşescu.
Al doilea moment pe care vreau să-l subliniez este că, în noiembrie ΄89, Ion Pantazi îmi dă telefon de la Munchen şi îmi spune: „Dragă Florin, ştiu de la nemţi – el avea bune legături cu Uniunea Creştin Socială şi cu un neamţ, care făcea parte din serviciile secrete germane şi fusese prizonier politic în URSS – că în decembrie va începe bubuiala în România”. Eu am rămas stupefiat, am replicat: „Mi se pare incredibil”. După care mi-am adus aminte de episodul Paris şi intervenţia lui Martinescu, care, între timp, dispăruse de pe scenă. L-am întrebat: „Este o fantezie sau ai informaţii concrete?”. „Nemţii vor livra şi aparatură electronică pentru coordonarea grupurilor care participă la scenariu. Pune-te la lucru şi fă statutul Partidului Creştin”. Visam la el de ani de zile. Visul meu era formarea unui partid creştin, după modelul Uniunii Democrat Creştine din Germania. Şi-atunci m-am apucat şi, în două săptămâni, având la dispoziţie statutele creştin-democraţilor germani, ale social-creştinilor din Bayern, ale Uniunii Creştine Italiane şi ale conservativilor britanici, am făcut statutul şi programul UDC, partidul pe care am încercat să-l formăm după 1989.
- fragment dintr-un interviu acordat de Dr. Florin Mătrescu publicaţiei Veghea, consemnat de Florin Palas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu