România viitoare a lui Eminescu

România, ca stat modern, şi fiinţa pămånteană Mihai Eminescu şi-au început drumul în lume cam în acelaşi timp. Poetul a crescut „odată cu ţara“, ca să luăm în serios cåntecul pionieresc. Fiul căminarului din Ipoteşti avea nouă-zece anişori la Unirea Principatelor şi 12 ani cånd ţara îşi lua numele ei adevărat, cel de azi. Peste alţi cåţiva ani, îşi încearcă şi el talentul, în versuri închinate patriei, dar „copilăreşti“ şi „stångace“, spune exigent cărturarul D. Murăraşu. De fapt, versuri adolescentine, căci tånărul avea 17 ani, dar cam aşa scriau atunci şi poeţii maturi ai zilei, Alecsandri, Bolintineanu, Negruzzi. Într-una din primele sale poezii publicate, îi ura patriei „Braţele nervoase, armă de tărie, (...), Viaţă în vecie, glorii, bucurie, (...), Vis de vitejie, fală şi måndrie“. Probabil că dacă şi-ar fi aflat haina melodică pe potrivă, acesta ar fi ajuns Imnul naţional, de stat, întrucåt exprimarea spontană, tandră, însufleţitoare, dar şi vitejească, chiar războinică, erau ceea ce se cuvenea unui imn în vremea naşterii naţiunilor.

Chipul ţării nu e atåt cel real, ci acela al speranţei. Prezentul e aşezat, vag şi firesc, între „trecutu-ţi mare“ şi „mare viitor“. Vag, se explică de ce: pentru că statul romån era atunci în stare născåndă.

De fapt, România lui Eminescu a fost mereu proiecţie de Romånie, căci România clipei nu era România adevărată, adică aceea ce se cădea să fie. România de atunci nu era cåt de cåt închegată, nici întregită. Dragostea de ţară era de fapt dragostea pentru trecutul ei dureros, dar glorios şi dragostea pentru neamul romånesc. Eminescu iubeşte „acest popor bun, blånd, omenos, (...) popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri“. „Palatele de gheaţă“, adică imperiile vecine, marile puteri din jur, pe care generalul de Gaulle le va numi peste vreun secol „monştrii reci ai politicii mondiale“.
Cånd îi urseşte ţării „fală şi måndrie“, poetul se gåndeşte la ceea ce se cheamă astăzi, în vremea globalizării şi integrării (europene sau altfel), brand de ţară. În secolul al XIX-lea, brandul de ţară se numea fală.

Îi vede Eminescu pe romåni şi ţara lor fiinţe şi noţiuni perfecte? Nu, el iubeşte „acest popor“, dar „fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“. Iubim ţara,“aşa cum este, aşa cum a făcut-o Dumnezeu“, „o iubim sans phrase“. Neţărmurit, dar nu idolatru, nu părtinitor, ci lucid, şi „nu cu fraze şi cu măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului“. Iar România este şi ţara lui „ca la noi la nimeni“. Şi Eminescu explica: „Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unei dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzånd orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi cånd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice“. Haz de necaz, cum se zice în popor. Ţara Miticilor lui Caragiale. Căci romånul, cum constată tånărul gazetar de 20 de ani, se arată a fi şi inactiv, resemnat, imprevizibil. Adică aşa cum îi văzuse, cu cåteva secole în urmă, Dimitrie Cantemir pe moldoveni. Îi vede şi neîncrezători în ei înşişi, cum îi descriu contemporanii săi Ion Ghica în „scrisori“ şi Haşdeu în articole.
Drept care, „romånii trebuie să joace un rol eminamente activ“, „trebuie ca sufletul acestei naţiuni vechi să lucreze cu toată vigoarea sa de fier“. De aici, un îndemn şi mai apăsat: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional - spiritul propriu şi caracteristic al poporului, din adåncurile în care doarme - faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideea romånesc să fie mai mare decåt uman, genial ,frumos, în fine, fiţi Romåni, Romåni şi iar Romåni“.

Geniul naţional, idealul romånesc, iată, sintetic exprimat, brandul de ţară către care năzuieşte Eminescu. Dar la vremea sa, ca şi acum, mai mult un patrimoniu de latente.

Suntem „pe muchie de civilizaţii“ şi rostul nostru este de „strat de cultură la gurile Dunării; aceasta este singura misiune a statului romån“, se apropia Eminescu, mai precis, de viitor. Acest viitor prefigurat de Eminescu rămåne în privinţe esenţiale viitor de atins şi pentru cei de azi.

Corneliu Vlad

Sursa: Curentul