Dar ar putea afla cineva şi în alte Scripturi multe spre învinovăţirea patimilor ascunse în suflete. Şi aşa de rele sunt acestea şi de greu de vindecat şi atâta tărie au câştigat în adâncul sufletului, încât nu e cu putinţă să fie smulse şi desfiinţate numai prin sârguinţa şi virtutea omenească, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugăciune, puterea Duhului, ca să biruiască asupra răutăţii ce-l stăpâneşte înăuntru. Aceasta o învaţă Duhul însuşi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curaţeşte-mă şi păzeşte pe robul Tău de cele de alt neam” (Ps. 18, 13-18). Căci două fiind cele din care se alcătuieşte omul cel unul, sufletul şi trupul, şi cel din urmă îmbrăcându-l, iar cel dintâi rămânând înauntru în timpul vieţii, cel dintâi trebuie supravegheat ca o biserică a lui Dumnezeu şi păzit, ca nu cumva, venind în el vreunul din păcatele arătate, să-l clatine şi să-l strice. Despre cel ce nu-şi păzeşte sufletul vorbeşte şi Apostolul cu ameninţare: “Cel ce strică biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinăuntru trebuie să-l păzim cu toată străjuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceată înarmată a răului din vreun adânc de undeva şi stricând gândul vieţuirii binecredincioase, să robească sufletul, umplându-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea omul trebuie să străjuiască cu mare veghe, înconjurând des sufletul, strigând ca un conducător de oaste şi îndemnând: “Omule, ţine în toată paza inima ta! Căci din aceasta sunt ieşirile vieţii“. Iar straja sufletului este gândul vieţuirii binecredincioase, întărit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu