PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi
ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice”(1)
Fraţi creştini, surori creştine,
HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică: De ce murim?, Ce se întâmplă după moarte?, Care este rostul vieţii?, De ce ne dispar prietenii şi cunoscuţii?
De aceea, în aceastănoapte de lumină se cuvine să medităm la taina Învierii lui Hristos, să medităm la moartea noastră, să medităm la morţii noştri, să medităm la viaţă.
Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a înfricoşat de ea, a fugit de ea, a căutat tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul are acum, precum altădată, sentimentul dispariţiei definitive. Concepţia care a dominat lumea în vechime este descrisă de Solomon, cu mii de ani în urmă, în aceste cuvinte: În ochii celor fărăde minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd. Nenorocire, prăpăd sunt cuvinte care defineau altădată, ca şi acum, moartea proprie sau a celor din jur. În pofida acestei atitudini, o licărire de speranţă se ivea încă din timpurile vechi: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele… Ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii.
Cu toate aceste îndemnuri spre nădejdea în nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominaţi de concepţia că după moarte nu mai există nimic. Golul, tăcerea, întunericul, nemişcarea, nefiinţa erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar şi între evrei, pe vremea Mântuitorului, erau unii care nu credeau în înviere.
Într-o lume astfel dominată de moarte, coboară la plinirea vremii Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor lor, primind răstignirea drept răsplată. Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei. Istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiinţată în realitatea ei distrugătoare şi, prin Învierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.
Iubiţi credincioşi,
În noaptea Sfintelor Paşti, noi, creştinii, suntem chemaţi să pătrundem adânc în taina acelui mormânt găsit gol a treia zi după moartea lui Hristos, în taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viaţa lumii, pentru viaţa fiecărei fiinţe umane, pentru existenţa universului.
Îndrăzniţi, pământenilor!, Îndrăzniţi, muritorilor! Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheamă să îndrăznim a cunoaşte, a recunoaşte, a primi adevărul că moartea a fost golită de conţinutul ei distrugător prin moartea şi Învierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe în aceste zile dau mărturie în acest sens: Puterea morţii şi stricăciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viaţă aducătoare, Stăpâne, şi tuturor ai izvorât viaţa veşnică şi oamenilor celor muritori înviere le-ai dăruit; Hristos, Mântuitorul nostru, (…) stăpânirea morţii a zdrobit, prin moartea Sa, împărăţia morţii a surpat şi ne-a scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii.
Recunoaştem în aceste cuvinte mărturisirea adevărului că Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului. Învierea lui Hristos este învierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirmă că Învierea Domnului fără învierea omului, fără abolirea morţii ar fi un adevăr incomplet (…) fără nici o legătură cu peripeţia existenţială a fiecărui om, cu viaţa şi cu moartea lui. De aceea, taina morţii şi a Învierii lui Hristos o trăieşte Biserica drept mod şi cale care fac pe fiecare om părtaş al vieţii dumnezeieşti, al nemuririi şi al nestricăciunii: modul de existenţă al lui Hristos devine modul vieţii pentru tot omul care se deschide spre revărsarea în el a tainei morţii şi Învierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.
Pentru a înţelege moartea noastră şi a celor din jur în adevărata sa semnificaţie şi a o accepta fără căderea în disperare, Biserica ne aşază în faţă moartea şi Învierea lui Hristos. Din Crucea Răstignirii şi din mormântul Învierii izvorăsc înţelegerea sensului morţii noastre şi puterea învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel explică legătura dintre moartea şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, şi moartea şi învierea noastră, pe de altă parte. Dacă Hristos a înviat, înviază şi cei ce L-au primit pe El în viaţa lor: Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Sfântul Pavel, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi. Dacă Hristos n-a înviat, nici morţii nu înviază. În acest caz, totul este zadarnic. Zadarnică ne este viaţa, zadarnică ne este trecerea prin moarte, zadarnică este şi credinţa noastră: Dar acum, continuă Apos-tolul neamurilor, Hristos a înviat din morţi fiind începătură(a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.
Dreptmăritori creştini,
Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.
Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui. Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos să fie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii că a înviat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc.
Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.
Săfim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos să ne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.
Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastră şi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastră şi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii. Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.
Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor. Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.
Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.
Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!
Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu