In cazul sfintelor moaste, accentul se pune mai ales pe un anumit fel al manifestarii puterii divine, prin care se releva, sub forma unor semne dumnezeiesti, pastrarea in nestricaciune a osemintelor alesilor Domnului, constituind o marturie evidenta a dumnezeirii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru evlavie ortodoxa, in aratarea puterii lui Dumnezeu, prin sfintele moaste se cuprinde un sens particular, pe care se cuvine sa-l cunoastem, pentru a ne pregati cu vrednicie in ce priveste cinstirea dupa cuviinta a sfintilor si a urmelor pe care ei le-au lasat pe pamant.
1. Iisus Hristos, izvorul sfinteniei de care se invrednicesc sfintele moaste
Cultul sfintilor, privit in general, e un omagiu adus lui Dumnezeu prin alesii Lui, lui Dumnezeu care este "minunat intru sfintii Sai" (Psalmul LXVII, 36). Acest cult consta in cinstirea, invocarea si imitarea sfintilor. El nu este un cult de adorare, ci de venerare. El nu inlatura si nici nu micsoreaza cu nimic cultul lui Dumnezeu, ci dimpotriva, in impodobeste, il ilustreza si il intareste, socotind mai bine in evidenta rolul Mantuitorului de unic mijlocitor si unic sfintitor al fapturii zidite. Sfintenia de care se bucura alesii Domnului nu poate sa fie inteleasa facandu-se abstractie de sfintenia lui Hristos insusi, ci numai prin participare la aceasta demnitate, privita deci ca revarsare a sfinteniei celei una a lui Hristos in sfintii cei multi ai Bisericii. Sfintii sunt madularele lui Hristos indumnezeite, ajungand, in cursul vietii lor pamantesti, camari si locasuri curate ale lui Dumnezeu. Crestinii cinstesc in sfinti pe prietenii lui Hristos, pe fiii si mostenitorii lui Dumnezeu: "Toti cati l-au primit le-a dat putere sa ajunga copii ai lui Dumnezeu" (Ioan I, 12) "Incat nu mai sunt robi ci fii" (Gal. IV, 7) "Dar daca sunt fii sunt si mostenitori, mostenitori al lui Dumnezeu, si impreuna-mostenitori ai lui Hristos" (Tom. VIII, 17). Salasluirea lui Hristos in sfinti nu priveste numai sufletul acestora, ci si trupul lor.
E adevarat ca nu trupul, ci duhul nostru are capacitatea de a cunoaste pe Dumnezeu in descoperirea Sa. De aceea zice Sfantul Pavel: "Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem fii ai lui Dumnezeu" (Rom. VIII, 16). Se cuvine insa a preciza faptul ca "locul" specific al receptarii prezentei divine in om nu este sufletul sau duhul in independenta lui in raport cu trupul, ci duhul legat de trup, adica inima. "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, cel daruit noua" (Rom. V, 5), ne spune Sfantul Apostol Pavel. Inima fiind locul in care umanul primeste harul divin trupul insusi devine un locas al Sfantului Duh: "Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi si pe care il aveti de la Dumnezeu?" (I Cor, VI, 19). Avand pe Duhul Sfant lucrator in trup sfintii devin cu adevarat "temple ale lui Dumnezeu" (I Cor. III, 16), camari si lacasuri ale lui Hristos, pentru ca Dumnezeu salasluieste in ei si ramine in ei vesnic. Sunt tocmai ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel, definind templul lui Dumnezeu din om: "Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis ca : Voi locui in ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor" (II Cor. VI, 16).
Iisus Hristos Mantuitorul, care-si afla locas in trupurile sfintilor, nu le paraseste pe acestea nici dupa moarte. Printr-o iconomie dumnezeiasca, puterile sufletului care au cunoscut pe Domnul in actul maritei Sale invieri, precum si harul mantuitor isi prelungesc lucrarea lor in trup, trecand peste hotarele mortii. Osemintele sfintilor raman, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, "temple insufletite ale lui Dumnezeu" (Dogmatica, trad. rom. Bucuresti, 1943, p. 327). E vorba despre un aspect deosebit al iconomiei divine, pe care il constituie coborirea Domnului cu sufletul in iad dupa ingroparea cu trupul, in imparatia mortii, cu scopul de a-i nimici temeliile si de a impartasi duhurilor ce se gasesc in intuneric taria si lumina vietii noi. Astfel se explica faptul ca, in vremea acestei lucrari dumnezeiesti, "mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti s-au sculat. (Matei XXVII, 52). In Iisus Hristos, biruitorul mortii, vasele care au purtat, in viata, slava sfinteniei nu sint nimicite.
Dimpotriva, Dumnezeu, pregateste, pentru orice sfant darurirea unei recompense anuntata de profetul Isaia cu aceste cuvinte: "El (Domnul) va ingrasa oasele tale si vei fi ca o gradina adapata, ca un izvor de apa vie, care nu seaca niciodata" (LVIII, 11). Referirea la "oase" priveste trecerea sfintilor, intru adormire, la cele vesnice, potrivit unui verset explicit: "Oasele celor doisprezece profeti infloresc in mormintele lor", cum se spune in intelepciunea lui, Sirah (XLIX, 11). Astfel, pastrarea oaselor in mormant are si o semnificatie spirituala, exprimand ideea unei supravietuiri personale dupa moarte. In acest sens scrie si psalmistul cu privire la cei drepti: "Domnul pazeste oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi" (Psalmul XXXIII, 19). O putere nevazuta se manifesta in osemintele sfintilor pe care Domnul le are in pavaza Sa. Dupa trecerea din aceasta viata, trupurile sfintilor raman ca niste boabe de grau, in vremea iernii in pamant, traind o viata ascunsa, necunoscuta de simturile noastre. Ele ne arata ca intruparea Fiului lui Dumnezeu a deschis fapturii noastre paminstesti, insasi, o cale pentru a se ridica, umplandu-se si de puterea invierii, la nestricaciune si marire. Asadar, Iisus isi imprima chipul in sfinti (Galateni IV, 19), traind in ei (Galateni II, 20), si, intrucit "in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii" (Coloseni II, 9), printr-o oarecare imitatie a acestui mister divin, tot El salasluieste chiar "trupeste" in alesii Sai, nedespartindu-se de osemnitele lor dupa moarte. In acest sens, moastele sfintilor sunt, cum zice de asemenea Ioan Damaschinul, "izvoare mantuitoare" (Dogmatica, p. 328).
2. Sfintele moaste, dovezi ale nemuririi sufletului si ale invierii de obste
Cand Iisus Hristos salasluieste, prin credinta, in inima noastra. El revarsa in trupul nostru omenesc, curatit si sfintit printr-o noua legatura cu Dumnezeu, puterea invierii Sale, care biruie si ne patrunde fiinta intreaga "Cititi in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat" (Gal.III, 27), ne invata Sfantul Apostol Pavel. Marturii in lume ale prezentei lui Hristos, care si-a inscris cu marire numele in sfintii sai, moastele sunt, deopotriva, dovezi ale nemuririi sufletului si prefiguratii ale vietii vesnice. Puterea lui Hristos e incoruptibila, iar acolo unde "locuieste puterea lui Hristos (II Cor. XII, 9) sau in cei "care sunt ai lui Hristos Iisus" (Gal. V, 24) ea impartaseste incoruptibilitatea chiar si trupurilor "adormite". E vorba de o interventie divina care se savarseste cu scopul de a ne convinge de adevarul pastrarii sufletului intre nemurire si al invierii aduse in lume de catre Hristos. Din faptul ca nu toate trupurile sfintilor care au murit savarsesc minuni, caci nu toate se bucura de aceasta "prima inviere" (Apoc. XX, 6), putem deduce ca incoruptibilitatea nu constituie o rasplata pentru vrednicia alesilor lui Hristos, care la "a doua inviere" se vor incarca toti de slava vesnica. Este insa, mai presus de orice, un indiciu dumnezeiesc care ne aprinde si ne sustine credinta in continuarea vietii noastre spirituale de pe pamint in existenta vesnica.
Sfanta Evanghelie in relatarea invierii lui Hristos, noteaza, printre altele, aceste imprejurari: ca piatra mormantului a fost ridicata de un inger, a carui coborare din cer a fost insotita de un cutremur, ca femeile mironosite au gasit mormintul gol, ca Petru si apoi Ioan, privind in mormant "au vazut giulgiurile singure zacand" (Luca XXIV, 12). Mahrama insa, care fusese pe capul Mantuitorului, se gasea si ea infasurata la o parte intr-un loc (Ioan XX, 6-7). Giulgiul si mahrame, deci sunt marturii ale invierii lui Hristos (Cf. Ioan XX, 8). Noi le mai avem astazi. In concret, ca dovezi ale invierii dar, in schimbul lor, avem sfintele moaste. Asa cum giulgiu si mahrama au ramas intacte si impaturite cu randuiala, tot la fel si osemintele sfintilor, vesminte ale sufletelor nemuritoare, in urma desfacerii tainice dintre suflet si trup, au ramas incoruptibile, fara sa fie supuse destramarii materiale. Dupa cum giulgiurile Mantuitorului vestesc invierea, tot la fel si sfintele moaste ne garanteaza invierea noastra viitoare.
Natura trupului explica ea insasi mortalitatea sa, prin numeroasele acte de disolutie vizibila la care trupul se supune in viata aceasta si carora le urmeza o necontenita refacere. Sufletul insa e dinamism, e principiul personal, e unitate concreta a actelor internationale, fara sa prezinte nici un semn de descompunere sau de disolutie, oferind, prin facultatile sale, o imagine de ceea ce inseamna reunirea partilor intr-un intreg armonic, cunoscut sub denumirea de persoana. "Persoana, este forma de exisitenta unica si necesara a spiritului". Incoruptibilitatea sfintelor moaste vine astfel sa sustina credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul sfantului si osemintele sale, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavirsire trupul, mentinand totodata in moaste o putere dumnezeiasca, care tot prin suflet lucreaza.
Nemurirea sufletului este supravietuirea lui dupa despartirea de trup. Aceasta supravietuire consta in continuarea vietii sale proprii, spirituale, in pastrarea facultatilor superioare, precum si a sentimentului de raspundere. Giulgiurile Mintuitorului sau moastele sfintilor, care raman intacte prin moarte, ne demostreaza, in mod analogic ca sufletul nu se descompune, in urma desfacerii de trup, dar nici nu se nimiceste. O forta simpla si spirituala cum e sufletul nostru, nu poate fi nici divizata si nici descompusa, decat printr-o actiune divina nimicitoare. Dumnezeu, insa, ne arata incoruptibilitatea sfintelor moaste, nu vrea ca sufletul sa fie nimicit, ci il mentine in existenta in care a fost creat. Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l-a intiparit in materia trupului, cu ocazia zidirii omului (cf. Facere I, 26), avand astfel in sine, prin impartasire, trasaturile exacte ale bunatatii divine. Numai o putere infinita, egala cu aceea de la creatie, ar putea trece faptura de la existenta la neexistenta. Dumnezeu insa ne descopera condescenta Sa, incredintandu-ne ca nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Incoruptibilitatea sfintelor moaste este, deasemena, o descoperire a nestricaciunii pe care sfintii o castiga prin restaurarea lor in frumusetea dintii, odata cu dobandirea unei arvunea a invierii. Motivul pentru care omul si-a pierdut nemurirea, iar trupul sau a devenit coruptibil, este pacatul, care a patruns in suflet si astfel a infectat corpul cu veninul mortii. "Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, tot asa moartea, din cauza careia toti am pacatuit, a trecut la toti oamenii" (Rom. V, 12). Unde stapaneste pacatul, e prezenta si moartea, caci pacatul nu este in mod simplu un rau moral, ci este revolta fapturii impotriva Creatorului ei. In aceste conditii, intorcerea la nestricaciune, nu sete posibila decat prin inlaturarea pacatului. Omul nu a fost creatorul lui insusi, de aceea nu poate fi nici mantuitorul sau. In vederea dobandirii nemuririi, "Cuvantul trup s-a facut", iar izvorul puterii divine se revarsa din nou in profunzimea naturii umane.
Mentinerea osemintelor sfintilor in stare de nestricaciune este o fagaduinta si o garanti privitoare la marirea de care se vor bucura trupurile credinciosilor dupa inviere. Manifestarea acestei puteri a invierii e cunoscuta credinciosilor mai ales dupa pogorarea Sfantului Duh, cultul sfintelor moaste avind origine in Biserica primara. Cu anticipatie, insa, aceasta putere apartinut si unei "biserici" a Vechiului Testament si a fost data in mod proportional cu revelatia graduala a Cuvantului intrupat al lui Dumnezeu. In urma caderii in pacat, Adam este exclus din paradis, iar ingerii cu sabii de flacari sunt pusi sa-I pazeasca intrarea (Facere III, 24). Faptul pazirii "pomului" semnifica ideea ca moartea il separa pe om de Dumnezeu. Odata insa cu fagaduinta primita in protoevanghelie, in care este cuprinsa intreaga taina a lui Hristos, primii oameni primesc si incredintarea adevarului ca nemurirea le apartine cu anticipatie, intrucat Domnul "va zdrobi capul sarpelui". De aceasta putere s-a bucurat mai intai, Enoh (Facere V, 24), apoi Ilie si Elisei, pentru a fi primita de catre Lazar, pe care il inviaza Hristos. Prin moartea si invierea Sa, insa, Mantuitorul inaugureaza o era noua, in care apar sfintele moaste ca prefiguratii ale invierii.
3. Sfintenia moastelor dovedita prin minuni
Pastrarea in nestricaciune a osemintelor pe care le avem de la sfinti nu este singura minune pe care ni-o transmit aceste odoare. "Stapanul Hristos, scrie Sfantul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare mantuitoare moastele sfintilor, care izvorasc in multe chipuri faceri de bine si dau la iveala mir cu bun miros. Nimeni sa nu fie necredincios! Daca prin vointa lui Dumnezeu a izvorat in pustie apa din piatra tare (Iesire XVII, 5-6) si din falca magarului apa pentru Samson caruia ii era sete (Judecatori XV, 19), este de necrezut ca sa izvorasca mir bine mirosit din moastele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu si cinstea pe care o au sfintii de la Dumnezeu" (Dogmatica, p. 328).
Cunoasterea puterii cu care sunt inzestrate sfintele moaste o aflam inca din Vechiul Testament. In cartea a patra a Regilor citim ca, in mormantul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, dar la atingerea cu osemintele proorocului, acest mort a capatat viata si a inviat (IV Regi XIII, 21). Cele mai multe si mai mari minuni in legatura cu osemintele sfintilor ne sunt descoperite insa in legea harului. Asterie al Amaslei zice intr-un panegiric: "Foca, dupa moarte, hraneste cu mai multa imbelsugare decit hranea odinioara Iosif Egiptul. Iosif impartea graul pe argint; Foca il da in dar celor lipsiti". Ramane insa o intrebare, formulata, de asemenea, de Sfantul Ioan Damaschin: "Cum poate sa faca minuni un om mort? Cum dar prin ei (prin sfinti) demonii sunt pusi pe fuga, bolile sunt alungate, bolnavii se vindeca, orbii vad, leprosii se curata, ispitele si supararile se risipesc, si se pogoara toata darea cea buna de la Tatal luminilor (Iacob I, 17) peste cei care cer pin ei cu credinta neindoielnica? (Dogmatica, p. 329).
Lucrarile proprii ale lui Dumnezeu se numesc minuni. "Tu este Dumnezeu care faci minuni" (Ps. LXXVI, 15) zice profetul David. In cazul sfintelor moaste, minunile sunt semne ale salasluirii lui Dumnezeu in ele, dovezi ale unei prezente divine, deosebite de aceea a lucrarii creatoare si pronietoare. Scopul minunilor savarsite prin osemintele sfintilor este religios-moral. In vremea petrecerii Sale pe pamant, Mantuitorul urmarea sa arate, prin minuni, ca El este cu adevarat Fiul lui Dumnezeu. "Credeti Mie ca Eu sunt in Tatal si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile acestea" (Ioan XIV, 11), a zis Mantuitorul, adresandu-se iudeilor care nu credeau in divinitatea persoanei Lui. Chiar si Sfintii Apostoli s-au convins de faptul divinitatii Mantuitorului tot prin minuni, cum a fost aceea a prefacerii apei in vin la nunta din Cana. Scopul minunilor a fost, zice Sfantul Evanghelist Ioan, ca oamenii sa se convinga tocmai de acest lucru: "Si a facut Iisus si alte semne multe inaintea ucenicilor Sai, care nu s-au scris in cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu (Ioan XX, 30-31). Dar Mantuitorul, in vederea dovedirii dumnezeirii Sale, nu limiteza savarsirea minunilor la vremea si la persoana Sa: "Adevarat, adevarat va spun, ca cine crede in Mine, va face si el lucrurile pe care le fac Eu" (Ioan XIV, 12). Scopul minunilor ramane insa acelasi: "Orice veti cere in numele Meu, voi face, pentru ca Tatal sa fie preamarit in Fiul" (Ioan XIV, 13).
Infaptuirea unor lucruri minunate prin mijlocirea Sfintelor moaste trebuie vazuta prin credinta ca exista o legatura speciala intre sufletul unui sfant si osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, in sensul ca spiritul acestuia nu paraseste cu desavarsire trupul, mentinand astfel in moaste o putere dumnezeiasca. Credinta ca sfintii raman prin aceasta harisma in osemintele lor, prelungind in ele o prezenta a lor in duh, ii face pe credinciosi sa se simta in legatura personala cu ei si prin ei cu Hristos. Cinstirea moastelor trece de la ele la persoana sfintilor, ca si in cazul icoane, iar de la persoana unui sfant trece la Hristos, care savarseste prin moaste minuni. Astfel, sfintele moaste se dovedesc a fi un loc in care Hristos este prezent in har intr-un fel deosebit de "aparitia" Lui in icoane care il reprezinta pe El. In moaste nu exista chipul lui Hristos, ci Hristos este in mod minunat prezent in materia ramasitelor pamintesti ale sfintilor. Multi oameni s-au vindecat numai prin atingerea de stergarele si de trpul Sfantului Apostol Pavel (Fapte XIX, 11-12), sau prin trecerea umbrei Sfantului Apostol Petru peste ei (Fapte V, 15), dar mai multi prin atingerea de moastele martirilor si ale sfintilor, in curgerea vremii, de la Hristos si pana astazi.
4. Sensul cinstirii sfintelor moaste
Mijlocitori si protectori ai nostri in ceruri, sfintii sunt madulare vii si active ale Bisericii lui Hristos, care cuprinde in sanul ei deopotriva pe cei ce sunt in viata si pe cei ce au adormit. E vorba despre un adevar pe care Sfantul Apostol Pavel ii exprima prin ideea ca Biserica este "trupul lui Hristos", iar cei care se mantuiesc in ea dobandesc puterea si viata lui Hristos. Suntem madulare ale lui Hristos Iisus (I Cor. VI. 15), nu numai cu sufletul, ci si cu trupul (I Cor. VI, 19). "Voi sunteti trupul lui Hristos si madulare in parte" (I Cor. XII, 27; Efes. V, 30). Aceste madulare sunt unite, solidare impreuna-traitoare in una si aceeasi realitate spirituala. Prezenta nemijlocita a lui Hristos face din Biserica o comunitate religioasa, intrucit ea devine, prin dumnezeirea Capului ei, ca si prin calitatea si chemarea membrilor ei, o comuniune a sfintilor. Prin invierea lui Hristos, moartea si-a pierdut suprematia sa asupra celor ce sunt incorporati "in El".
Ea nu-I poate separa de Dumnezeu, dupa cum nu-I poate separa unii fata de altii. Sfintii sunt madularele lui Hristos invesnicite. Legatura lor cu Biserica luptatoare poarta uneori pecetea unei consacrari divine: incoruptibilitatea sfintelor lor oseminte.
Intreaga cinstire acordata sfintelor moaste se indreapta spre Dumnezeu, prin al carui har sfintii s-au ostenit si s-au jertfit, s-au aratat biruitori asupra pacatului si s-au impodobit viata cu virtuti alese. Venerarea adusa sfintilor, cinstind osemintele lor, precum si indreptarea rugaciunilor pe care credinciosii le fac catre sfinti ca spre unii care au putere sa mijloceasca pentru lume, devin simboluri ale cinstirii insasi pe care Biserica o depune in fata lui Dumnezeu. Astfel, in Apocalipsa avem imaginea cununilor pe care cite 24 de batrani le aruncau inaintea tronului dumnezeiesc: "Atunci cei 24 de batrani cadeau inaintea Ceului ce sade pe scaun si inchinau Celui ce este viu in vecii vecilor, aruncand cununile lor, ianintea tronului si zicind: Vrednic este Doamne si Dumnezeul nostru sa primesti slava si cinstea si puterea" (Apoc. IV, 10-11). In acest fel, cinstirea sfintilor, in Biserica, arata cum, prin minunea incoruptibilitatii moastelor. Dumnezeu insusi se proslaveste intru ei.
Cinstirea adusa sfintilor, in raport cu inchinarea adusa lui Dumnezeu, este numai relativa si plina de evlavie. Biserica nu aduce pentru sfinti jertfa si nici nu le acorda inchinare dumnezeiasca, ci un cult de iubire si respect ca unora ce sunt daruiti de Dumnezeu cu fericirea de a fi slujitori si casnici ai Sai. In schimb, insa, considera osemintele lor un altar de jertfa. Nu fara o profunda semnificatie, in Biserica primara, Sfanta Liturghie era savarsita pe mormintele martirilor, iar in continuare, aceasta dumnezeiasca slujba nu se poate oficia fara antimisul in care se gasesc parti din sfintele moaste. "Daca Hristos intr-adevar se poate vedea si pipai undeva in lumea aceasta in carne si oase, apoi aceasta se poate in sfintele moaste", zice Nicolae Cabasila. "La urma urmei, aceste moaste sunt biserica adevarata si altarul cel adevarat, zidirea nu-I decat o imitare" (Despre viata in Hristos, Sibiu, 1940, p. 131).
In cinstirea sfintelor moaste, la altar avem cea mai evidenta si sigura dovada ca Biserica Ortodoxa nu a confundat niciodata slujirea si adorarea cuvenita lui Dumnezeu, cu cinstirea pe care ea o acorda sfintilor, tocmai pentru ca le-a trait pe amindoua intr-o legatura organica. Cinstirea sfintilor este expresia graitoare a unitatii de traire a Bisericii luptatoare cu ce triumfatoare, care impreuna formeaza un singur "trup" al carui cap este Hristos si a carei viata este Sfintul Duh. Prezenta si lucrarea Duhului se descopera in bogatia de minuni care izvorasc din viata tainica a sfintelor moaste si constituie temeiul inchinarii noastre inaintea lor.
Pr. Prof. Ilie Moldovan
"Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 87-93.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu