16 septembrie: Pomenirea Mărturisitorului Nicu Popescu–Vorkuta (1918-1999)

din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche, via Bucovina Profunda

 

Nicu Popescu se naşte în 30 iulie 1918 la Ploieşti, fiind 7 fraţi. Tatăl era un mic industriaş. Nicu a rămas lângă tatăl său să-l ajute, iar împreună cu fratele său Badea, intră în Frăţiile de Cruce. Badea şi Victor Silaghi, fruntaş legionar, sunt împuşcaţi în noaptea de 20-21 ianuarie 1941 la prefectura Ploieşti în urma loviturii de stat a lui Antonescu. A fost împuşcat în cap şi a mai trăit până seara, după ce a luat Sfânta Împărtăşanie. Nicu pleacă din Ploieşti, se refugiază în Austria, în martie 1941. Ajunge în lagărul de la Rostock (cca. 400 de legionari), iar la 23 august 1944 este grav rănit pe când se afla în lagărul nazist din Buchenwald.
Reuniţi la Viena, printre care şi Nicu Popescu, fac front comun în lupta împotriva comunismului. Nicu Popescu, paraşutat în Ardeal, ajunge la Bucureşti unde se întâlneşte cu alţi camarazi veniţi tot pe calea aerului. Luând legătura cu cei de la Viena prin T.F.F. reuşeşte să transmită care este situaţia politică, economică şi mentalitatea din ţară. Este arestat după câteva luni (1945) şi trimis după o scurtă anchetă, în URSS, martie 1945. Ajuns la Lublianka, teribila închisoare din Moscova, este anchetat de NKVD sub acuzaţia de spionaj în favoarea Germaniei, cu perspectiva de a fi executat. Trecând prin chinuri mari, anchetatorii presându-l să recunoască că a făcut spionaj, Nicu Popescu îşi pune nădejdea în Dumnezeu, rugându-se neîncetat. De fapt, el a fost doar ajutat de germani să lupte împotriva cotropitorilor comunişti slujindu-şi ţara. Spionajul nu era pentru germani, ci în interesul ţării sale, el doar s-a folosit de echipamentele ţării gazdă. După câteva luni de calvar, anchetatorii îi dau un răgaz de gândire şi în acest răstimp, are o viziune. Acest fenomen el îl descrie în cartea sa „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, când vine Maica Domnului să-i aline suferinţele, să-l smulgă din ghearele morţii din îngheţata Siberie:
„Au trecut câteva săptămâni de linişte, de meditaţie şi rugăciuni, când într-o zi de după amiază, stând lungit în pat, cu faţa în sus, m-a cuprins un sentiment straniu. Fiinţa mea aştepta să se întâmple ceva şi nu ştiam ce. Trăiam o stare de euforie! Doamne, ce mai este şi asta? Şi cum priveam spre uşă, văd la un moment dat cum din uşa celulei se desprinde un abur alb. În timp ce acest abur a început să înainteze spre mine, a luat conturul unei fiinţe umane, iar eu, speriat, tremuram din toată fiinţa mea. S-a apropiat de patul meu din fundul celulei şi, ducând mâna dreaptă spre capul meu, mi-a luminat faţa de trei ori, cu lumini din ce în ce mai puternice. N-am pputut rezista acestei stări şi, înfricoşat, m-am întors cu faţa spre perete, strigând cu glas tare: Cine eşti? De unde vii? Întorcându-mă cu faţa în sus, acest contur de fiinţă omenească strălucind pe peretele din faţa mea, mi-a răspuns: Pe cine ai rugat să vină, a venit! Şi în acel moment s-a topit în zid” (Crez şi adevăr, 2009, partea I, cap.12).
În această stare termină ancheta. Judecat, i s-a comunicat că a fost condamnat la 20 ani muncă silnică şi trimis dincolo de Cercul Polar, în lagărul numit Vorkuta, unde se exploata cărbune. În condiţiile unei călătorii grele de luni de zile, pe un ger cumplit, într-un vagon cu alţi deţinuţi, ajunge la Vorkuta şi în urma unui examen medical, este trimis într-o baracă pentru refacere (având cam 40 kg). Refăcut cât de cât, este trecut prin mai multe ateliere de lucru la suprafaţă. Continuă să se roage cu acelaşi zel, fiind convins că va fi ocrotit şi că va scăpa. Aşa s-a şi întâmplat. Rugăciunea l-a salvat.

 

După 10 ani de chin în lagărul Vorkuta, este trimis în februarie 1955, împreună cu câteva sute de condamnaţi (nemţi, unguri, polonezi, români) în vagoane de marfă la un lagăr din sudul Rusiei pentru repatriere. În amintirea sinistrei detenţii va adăuga la numele de familie cel de „Vorkuta”. Nicu împreună cu alţi români ajunge în ţară, dar este ridicat de securitate şi dus la Bucureşti, din nou anchetat şi condamnat la 20 ani de muncă silnică. Alte chinuri, alte prigoniri prin închisorile din ţară. Ajunge la Jilava (1955-1957), în Calea Rahovei timp de 10 luni, apoi iar la Jilava, Uranus. Este condamnat la încă 20 ani pentru „intensă activitate împotriva clasei muncitoare”, 1957.
În 1957 fiind în Bucureşti la Ministerul de Interne, bătut şi anchetat, se roagă: „toată ziua şi noaptea, chemam numele Domnului şi ajutorul Maicii Lui. După şase săptămâni de rugăciuni, m-am trezit într-o dimineaţă aşa de transpirat, că puteam stoarce rufele de pe mine. Şi salteaua şi paiele din saltea erau atât de ude, încât a trebuit să o aşez jos pe muchie, rezemată de cărămida patului, să se usuce. Avusesem un vis!
În faţa ochilor mei, în celula mea, trecea Iisus Hristos, trăgând după El, cu mare greutate, Crucea pe care a fost răstignit. Dar toată greutatea fizică a acestei Cruci o simţeam eu pe umerii mei şi mă apăsa atât de tare, încât tremuram din toată fiinţa mea sub greutatea ei, de aceea transpirasem aşa de tare! Ce vis, Doamne!
A fost Iisus în celula mea, în faţa ochilor mei, în fiinţa mea! Şi când m-am trezit, eram ud leoarcă, speriat şi sleit de puteri. În singurătatea celulei în care zăceam, m-a găsit Iisus şi mi-a arătat că port Crucea Lui. Sfânta Cruce pe care El S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre, Crucea neamului nostru românesc! Eram, deci, pe drumul cel bun, pe drumul Golgotei Lui! Eram pe drumul cel îngust şi sănătos! Cum puteam să nu accept suferinţa? Cum să nu fiu măgulit de atâtea favoruri ce mi le-au făcut El şi Maica Lui? Ei mi-au dovedit în atâtea rânduri că-mi sunt ascultate rugăciunile şi că sunt în atenţia lor. Mare eşti Tu, Doamne, şi mari sunt puterile Tale!”.
Îmbolnăvindu-se grav de plămâni, ajunge la Aiud unde supravieţuieşte, având aceeaşi încredere în Dumnezeu, rugându-se tot timpul. Întâlneşte deţinuţi pe care nu-i cunoscuse şi rar se mai vede cu foşti camarazi de care se despărţise înainte. Săritor să ajute pe cei mai slabi, a fost un izvor de încântare pentru cei cu care a împărtăşit greutăţile. A stat şi la izolare pe un ger năprasnic, sumar îmbrăcat, cu mâncare la trei zile.
S-a eliberat în 30 iulie 1964, de ziua naşterii sale, rămânând acelaşi suflet bun şi împăcat: „Tuturor celor care m-au chinuit şi maltratat, un creştinesc: Dumnezeu să-i ierte! Dar neamul nostru românesc e bine să ştie ce a însemnat ateo-comunismul pe care l-a dus în spate mai bine de 45 de ani şi să nu uite că, fără Dumnezeu, omul se întoarce la barbarie!”. Dă dovadă de o înaltă spiritualitate. A fost minunea lui Dumnezeu că l-a păzit atâta timp. A doua zi de la eliberare, fiind acasă la Ploieşti, îşi revarsă toate durerile într-un şuvoi de plâns nestăvilit. O adevărată renaştere. „Iar când cei patru preoţi care slujeau au ieşit în faţa Altarului, cu Sfintele Daruri, am izbucnit în lacrimi şi mi-a fost imposibil să mă mai opresc din plâns, până la sfârşitul slujbei. Doamne, că mari sunt puterile Tale! Unde am fost eu timp de 20 de ani? Unde am fost eu ieri şi unde sunt astăzi, întreg şi sănătos?! Cum de nu m-a strivit tăvălugul asupritorilor?! Acestea erau gândurile care mă frământau. Doream, mă forţam să mă opresc din plâns, dar lacrimile nu mă ascultau, încât m-am spălat, cu ele, de tot visul urât prin care am trecut”.
Se căsătoreşte cu Clemans Popescu din Nicoreşti, Tecuci, în 1966. Vor avea un fiu, Radu. Se pensionează în august 1988.
După 1990 se întâlneşte cu unii camarazi cu care leagă o şi mai strânsă prietenie – precum monahul Marcu (Costică) Dumitrescu ajuns la Sihăstria – şi îşi scrie memoriile, publicate sub titlul: „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, reeditate în 2009 sub titlul „Crez şi adevăr”. S-a stins din viaţă la 16 septembrie 1999, cel care asemenea unei făclii, a luminat pe cei din jurul său şi a fost neîncetat un mărturisitor al adevărului.

(amănunte biografice: Permanenţe, sept. 2008)