Aici, la Mânăstirea Prislop, vine lume de pe lume şi cine vrea să se reculeagă trebuie să aleagă o zi de pe la mijlocul săptămânii. În zile de sărbătoare, este puhoi de oameni. În 2010, pe data de 28 noiembrie, ziua în care Părintele a trecut zarea, au venit aici peste 40.000 de credincioşi. Mai nou, "pelerini". Sau pur şi simplu curioşi. Ca mine.
Fetişoare disperate şi gospodine îngândurate bagă adânc prin crăpăturile zidului bisericii monede de 10 bani, înfăşurate în răvaşe de credinţă şi speranţă. Din urma lor, bietele măicuţe se chinuie să scoată cu agrafe şi cârlige subţiri banii din zid. "Să le spuneţi că este obicei păgân, să nu mai facă aşa", ridică ochii spre mine o bătrână cernită. Dacă aş putea, le-aş zice că apa pătrunde prin crăpăturile râcâite pe lângă bănuţi şi distruge zidirea cea veche. Şi e păcat...
E mare Grădina lui Dumnezeu şi nu are garduri. Dar nici grădina Părintelui Arsenie Boca nu este mai mică. Aici vin oameni din toată ţara. În timp ce mă uitam la el cum se închină, Nicolae Furdui Iancu şi-a pus în faţă ghidul mânăstirii: bătea soarele pieziş... La mormântul Părintelui, au dormit două căprioare în fiecare noapte, timp de aproape doi ani. În grădina Părintelui, vin cerbii şi lupii pe care îi dojenea în povestiririle credincioşilor din preajma lui. Poate că vin şi securiştii care îl păzeau pe Părintele la muncă silnică, să nu fugă la înmormântarea mamei lui. Şi mare mirare trebuie să fi căzut pe ei când au auzit de la miliţienii din sat că Părintele pe care-l păzeau cu străşnicie chiar fusese la înmormântare. Cum să nu damblageşti şi să nu vrei să vii să vezi cum de-a putut să încapă în pământ un asemenea Om, pe când ei nu ştiau decât că aveau "o misiune de luptă împotriva duşmanilor poporului"?
Şi neobositul Părinte a mai făcut posibilă o minune: aici, în grădina Părintelui, vin în pelerinaj cele mai multe flori din România. Vară şi iarnă. Crini imperiali, trandafiri, crizanteme sau dumitriţe, mixandre, papucul-doamnei, muşcate, ochiul-boului, tuberoze, gladiole, stânjenei, margarete, lăcrămioare şi narcise, iasomie şi liliac, hortensii şi panseluţe... Mereu proaspete în potcoava de brazi argintii, prin grija credincioşilor şi a măicuţelor. "Nu noi cerem canonizarea, sanctificarea Părintelui, aşa vor oamenii", îmi răspunde Maica Stareţă. Mă primeşte bănuitor şi iarăşi mă gândesc cu necaz la mulţi confraţi de-ai noştri, cu ţânţarul din care sare armăsarul, cu găina care naşte pui vii, îi alăptează şi seara face talk-show la TV B1... "De unde ştiu eu că nu înregistraţi discuţia noastră?!..." Nu am făcut niciodată înregistrări pe ascuns sub patrafir, dar ce pot să-i zic.... Intuiesc o judecată aspră şi parţial nedreaptă faţă de mine: un derbedeu de la presă, ca atâţia alţii... "Oamenii vin cu flori pentru că Părintele iubea tot ce era frumos..." Pun florile jos, îngenunchează şi se roagă.
Mânăstirea Prislop a ajuns în straiul actual datorită râvnei de care s-au învrednicit trei ctitori. Primul este Sfântul Nicodim de la Tismana, care a copiat la Prislop "Tetraevangheliarul slavon", pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, păstrat la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti. "Această sfântă Evanghelie s-au scris de popa Nicodim, în anul al şaselea al prigonirii în Ţara Ungurească, la anul de la facerea lumii 6913, 1405". Aşa scrie Nicodim la sfârşitul "Evangheliarului".
Al doilea ctitor a fost Domniţa Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Vodă Basarab. Ea a restaurat biserica în perioada 1564-1580. Stareţ era Sfântul Ioan de la Prislop, a cărui peşteră este săpată în granit, mai sus de mânăstire.
În 1762, biserica a fost incendiată la ordinul generalului Buccow şi pictura a fost distrusă. Aşa a vrut imperiul civilizator al focoasei Tereza. Au rămas doar opt scene din "Acatistul Maicii Domnului". Mânăstirea este stăpânită pe nedrept de greco-catolici în perioada 1762-1948, an în care mitropolitul Nicolae Bălan l-a adus aici pe ieromonahul Arsenie Boca pentru restaurare. Era al treilea ctitor şi cel mai important. Părintele readusese harul ca stareţ la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, care fusese distrusă de tunurile aceluiaşi general Buccow. Din 1950 până în 1959, a fost mânăstire de călugăriţe. Părintele picta sfinţi frumoşi pentru că şi el era un om frumos. Toate scultpurile s-au realizat sub îndrumarea lui. În 1953, a ridicat aici un saivan dacic, rămas până astăzi pentru creşterea animalelor. În perioada 1959-1976, mânăstirea a fost transformată în azil de bătrâni. Părintele a vegheat şi de la Sinaia soarta comunităţii de călugăriţe de-aici. Iar de la 28 noiembrie 1989, odihneşte aici, la poalele brazilor argintii, pe care tot el i-a plantat.
Foto: Mormântul Părintelui - aici florile nu mor niciodata
"Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc", credea Dumitru Staniloae. Călare, cu căruţele sau pe jos, sute şi mii de oameni veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l vadă pe Părintele Arsenie înainte de război. Acesta îi ducea pe cei care veneau să se spovedească şi să se împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care mâncau doar pâine şi miere.
„Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc...Unii călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!", îi sfătuia Părintele pe începători.
Şi întâmplările se suprapun şi se legendează:
"Cam înainte de cel de al doilea război, când Părintele era stareţ la "Sâmbăta", s-a dus un bătrân să-l vadă şi să se plângă de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo şi n-a apucat să ajungă şi să vorbească, aşa că a rămas peste noapte în mănăstire, găzduit de călugări. Dar cum nu avea somn, a ieşit să se dezmorţească. Şi ce să vezi: pe o lună mare şi plină, care lumina ca la amiază, în mijlocul unui lan plin de flori, Părintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el şi îl mângâia. Văzându-l pe moş, Părintele, care era îmbrăcat cu o sutană lungă şi albă, i-a spus: "Vezi! Fiarele astea m-ascultă, numa voi nu m-ascultaţi!"
Aşa se purta cel care fusese botezat cu numele Zian şi juruit lui Dumnezeu de mama lui.
"În neamul Brebilor era datină ca feciorul cel mai mare să fie jertfit lui Dumnezeu.
(...) Breb se ridică de la morminte şi veni cătră sat. Femeile îl priveau de departe cum se apropie prin soarele de toamnă, cu capul gol, părând a avea la tâmple coarne de lumină." Aşa scrie Sadoveanu despre Kesarion Breb în "Creanga de aur". Cartea a apărut înainte ca Părintele să ajungă stareţ la Sâmbăta-de-Sus.
Şi mai departe: "La cel dintăi popas, veniră cătră ei ca să-i vadă de-aproape, de pe vârfuri de brăduţi, paseri cu ochi schimbători şi veveriţi. Constantin nu se miră prea mult auzind pe stăpânul său că vorbeşte cu ele.
- Dumnezeu se vădeşte în glasul nourilor şi al cerbilor, încuviinţă Kesarion zâmbind; precum şi în alte glasuri ale muntelui.
(...) Slujitorul se nevoia să afle care au fost vorbele stăpânului său pentru a opri viforniţa şi pentru a-i da drumul. Că-i spuseseră cocoarele ori vulturii, ori cerbii ce se va întâmpla, nu putea fi nicio îndoială. Oamenii de rând nu cunosc glasul paserilor şi al dobitoacelor, pe când aleşii anumiţi ai lui Dumnezeu află toate şi ştiu să oprească şi să sloboadă stihiile".
Kesarion Breb are şase fraţi, dar şi "şase tovarăşi monahi". El este ultimul Decheneu care a dus făclia mai departe. Era o întâmplare persob ajul lui Sadoveanu în acea epocă? Nu vreau să creadă careva că Părintele a fost un model pentru Kesarion Breb. Altceva trebuie văzut aici...
"Candela bătrânului mai luci cât era necesar Egipteanului să-i afle prorocirea asupra neamurilor acestui pământ. Căci, precât vedea el, avea să vie asupra lor din răsărit duh de destrăbălare şi spaimă. Decheneul cel nou ieşi din peşteră cătră al şaptelea ceas al zilei. Purta la gât, pe straiul alb, juvaerul vechi care împodobise 53 de ani pe bătrân. Monahii lui Zalmoxis, adunaţi în cursul zilei, i se plecară în genunchi, închinându-şi frunţile. El ridică asupra lor braţele, privindu-i cu ochi îngheţaţi şi ştiind că va fi cel din urmă slujitor al muntelui ascuns".
Eu cred că focul de la muntele ascuns nu se va stinge niciodată. Şi poate că aici rezidă şi misterul vechii spiritualităţi a românilor: să aibă totdeauna ca reper şi Părinte un ultim Decheneu, care niciodată nu este ultimul...
Surse: Romanian Global News si Arena.md
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu