PLAN DE LUPTĂ DUHOVNICEASCĂ (II).

Cred că am constatat cu toţii că deşi facem uneori eforturi susţinute să nu mai săvârşim cele rele, totuşi nu dăm deloc înainte şi tot le facem. Asta pentru că nu ştim că trebuie să ne silim să desfăşurăm necontenit gânduri bune cu mintea noastră şi nu doar când ne aducem aminte de acest lucru. Diavolul ştie că biruinţa omului şi înfrângerea lui şi toate ale celui ce se nevoieşte îşi au temeiul în gândul lui. Şi că ajunge o mică neatenţie a minţii şi învoire cu gândurile păcătoase ca să-l facă să păcătuiască fie şi măcar cu gândurile şi cuvintele. Şi de aceea se luptă să-l surprindă pe om în clipele de neatenţie a minţii, zice Sfântul Isaac Sirul. Iar Sfântul Macarie cel Mare spune că dacă mintea e doar puţin uşuratică şi cade în gânduri necurate, acestea nimicesc gândurile cele bune şi pustiesc sufletul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că, cel ce vrea să se mântuiască, nu poate fi fără de grijă în privinţa gândurilor, nici în cel mai scurt timp, până la moartea sa. Iar Sfântul Petru Damaschin zice că „nu este ceva care să ne ajute la tot lucrul bun, ca rugăciunea curată, nici piedică la dobândirea virtuţilor, ca împrăştierea şi rătăcirea cugetării, chiar dacă e de scurtă vreme” (Filocalia V). După Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Teofan Zăvorâtul şi alţi Sfinţi Părinţi, atunci când nu suntem ocupaţi cu dezvoltarea gândurilor bune, se substituie diavolul puterilor noastre sufleteşti şi gândeşte, simte şi voieşte el în locul nostru. Cei mai mulţi în acest caz, credem că suntem noi înşine cei ce facem aceasta, nedistingând gândurile noastre de cele demonice. Astfel gândesc mai ales cei ce sunt ţinuţi de gânduri hulitoare. Or, dacă am distinge tot timpul gândurile noastre de cele demonice, am ieşi de sub posedarea demonică. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că dacă am avea o minte curată, am

dezvolta doar gânduri bune la vederea lucrurilor şi a persoanelor, chiar atunci când

prin ele diavolul ne-ar ispiti foarte tare. Să zicem că am vedea nişte alimente, mere de

pildă. Dacă avem minte curată, când le vedem, nu sesizăm doar aspectul lor că sunt mari,

frumoase etc. ci îi mulţumim întâi lui Dumnezeu că ni le-a dat spre hrana noastră. Că pot fi mâncate şi fără a fi gătite şi astfel avem mai mult timp pentru Dumnezeu. Ba chiar când le mâncăm ne gândim să-i miluim şi pe alţii cu ele, că noi suntem favorizaţi în timp ce alţii nu le pot avea spre mâncare, că poate sunt privaţi de libertate şi nu li se dă de mâncare mai multe zile etc. Iar văzându-le în alt context să ne facă să cugetăm şi alte gânduri asemănătoare. De nu vom face asta din prima clipă în care percepem ceva cu simţurile noastre şi mai ales cu văzul, ci vom sta pasivi cu mintea noastră, diavolul va dezvolta în locul nostru gânduri care să ne provoace lăcomia pântecelui în cazul alimentelor, desfrânarea în cazul persoanelor sau ura sau alte patimi.

Dar iată mai pe larg în citatul de mai jos, din cartea Taina şi semnificaţia bătăliei de la

Kosovo a Sfântului Nicolae Velimirovici, cum ar trebui să gândească o minte curată în

privinţa lucrurilor şi a persoanelor: „Tot ceea ce percepe omul care alege împărăţia lumească din această lume el acceptă a fi drept realitatea însăşi şi o evaluează în relaţie cu propriile sale interese. Dacă el priveşte o pepită de aur, el nu se gândeşte la aur ca la un obiect creat de Dumnezeu şi nici nu caută în el semnificaţia simbolică a aurului; în schimb el se gândeşte doar la plăcerile pe care şi le-ar putea satisface cu aurul acela. Dacă vede ţarina altuia, el nu se gândeşte la minunea de recoltă care creşte din pământ; în schimb el se gândeşte la profitul pe care i l-ar aduce acea ţarină ori alta asemenea ei. Dacă acesta vede un miel alb pe o pajişte verde, el nu se gândeşte la miel ca miel; în schimb el se gândeşte la miel ca fel de mâncare la cină. Dacă se întâlneşte cu soţia altuia el nu se gândeşte la ea ca mamă şi nici măcar ca la o creaţie artistică a nemuritorului Artist; în schimb, el cugetă la lucruri ruşinoase şi insultătoare.

Dacă este conducătorul unei naţiuni el nu se gândeşte cu cutremur la responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său, şi nici nu-I cere Domnului înţelepciune ca să-şi poată cârmui cu vrednicie naţiunea. În schimb el se gândeşte doar la ceea ce îi datorează poporul. În ceea ce-i priveşte pe vecinii săi, cârmuitori ca şi el, acesta se gândeşte doar la felul în care îi poate umili, le poate răsturna guvernele sau cuceri ţările. Drept urmare tot cugetul omului care-şi alege împărăţia lumească este trupesc, lumesc şi animalic.

Mintea unuia ca acesta e cu totul întunecată în faţa adevărului, cu totul acoperită de pânze de păianjen. Şi el îşi întinde chiar păienjenişul minţii sale pretutindeni în jurul său - iar aceste păienjenişuri sunt cugetele prosteşti, întunecate şi aberante ale minţii sale. Pe de altă parte, omul care alege veşnica şi nemuritoarea împărăţie a cerurilor, cugetă la toate prin Creatorul tuturor. Când vede aurul el se gândeşte la Cel care a creat acest frumos metal şi la ascuns în tainiţele pământului. În plus se mai gândeşte la strălucirea adevărului pe care o simbolizează acest metal din perspectivă duhovnicească şi la virtuţile sufletului pe care el le simbolizează din perspectivă morală. Când vede ţarina vecinului el cugetă la ea mai întâi ca la proprietatea lui Dumnezeu, la o ţarină în care Dumnezeu Însuşi este cel dintâi şi principalul lucrător. Ca atare el laudă în cugetele sale truda stăpânului ţarinei care a curăţat-o şi a îngrijit-o, a arat-o şi a semănat-o. Iar înlăuntrul său el se roagă Stăpânului universului să binecuvinteze marele efort al acelui om şi să dea rodnicie ţarinei sale astfel încât copiii omului să poată fi hrăniţi şi să-L slăvească pe Cel Ce este Creatorul lor. Dacă el vede un miel pe pajişte el se gândeşte la Atotînţeleptul Proniator care îl îmbracă atât de minunat pe miel, hrănindu-l şi păzindu-l. Dacă se întâlneşte cu soţia altuia el se gândeşte cu respect la ea ca la o mamă, căreia Tatăl ei şi al său i-a poruncit să împlinească o sarcină aparte şi să afle o cale de mântuire în timpul acestui scurt exil pe pământ. Dacă este conducătorul unei naţiuni el se gândeşte cu cutremur la responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu şi de poporul său; el Îi cere

înţelepciune lui Dumnezeu, spre a-şi putea călăuzi cu vrednicie naţiunea spre slava lui

Dumnezeu. Înlăuntrul său el îi binecuvintează pe vecinii săi conducători şi se roagă la

Dumnezeu pentru ei şi pentru naţiunile lor ca pentru propriii săi fraţi”.

Îndeletnicirea cu gânduri bune la vederea lucrurilor şi a persoanelor mistuie patimile, atât pe cele mai trupeşti, cât şi pe cele mai duhovniceşti până le facem tot mai rar şi cu gândurile, zic Cuviosul Teodor al Edesei şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Însă să nu credem că vom putea să cugetăm necontenit gânduri bune, dacă nu-l vom avea pe Dumnezeu, ca însoţitor neîncetat în cugetarea lor. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi filocalici numiţi neptici sau trezvitori, cer să facem neîncetat rugăciuni scurte ca: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” sau „Doamne miluieşte-mă!” sau altele. Şi pentru a ne uşura ajungerea la rugăciunea neîncetată Sfântul Ioan Scărarul şi Sfântul Isihie Sinaitul ne sugerează să o legăm de respiraţia noastră. Şi chiar cugetarea smerită ar fi bine să o legăm de respiraţie, zice Sfântul Isihie Sinaitul. Iar cugetând smerit tot timpul, vom ajunge să avem şi lacrimi, semnul adevăratei pocăinţe după Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Petru Damaschinul şi alţi Sfinţi Părinţi. Lacrimile nu vin decât după alungarea

din noi a gândurilor trecătoare la cele din lumea aceasta şi doar dacă ne gândim la păcatele noastre şi osânda ce ne aşteaptă dacă nu ne vom pocăi pe măsura lor. Cugetarea smerită o vrea Dumnezeu de la noi, căci prin ea ne îmbunătăţim şi prin ea ne întărim. Ajunge ca ea singură să stea înaintea lui Dumnezeu şi să grăiască pentru noi zice Sfântul Isaac Sirul. De la Sfântul Ioan Scărarul aflăm că lacrimile sunt fiicele gândurilor smerite, căci cele lipsite de gânduri sunt ale firii necuvântătoare. De aceea, după acest sfânt, ar trebui să ne tânguim toată viaţa pentru păcatele săvârşite. „Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns”. (Filocalia IX). Şi ne mai spune că în toate cele ce le facem, să avem ca scop dobândirea smereniei. Dacă nu se va realiza scopul acesta, să nu le mai facem. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării: „Acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui, căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşazisele

cugetări dumnezeieşti, şi străpungerea şi cele asemenea, sunt ca o bătaie de joc şi o

înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în mijlocul

oamenilor şi în împrăştiere cât de mică. Pentru că nu este cu putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile (ale lumii acesteia – n.n.), să biruiască patimile” (FilocaliaV).

3. GÂNDURILE BUNE SUNT CELE DESPĂTIMITOARE

Auzim uneori pe unele mame plângându-se de copiii lor pe care i-au pus de mici să postească şi să se roage şi i-au dus regulat la biserică, că atunci când s-au făcut mari, s-au

stricat cu totul şi nu-şi explică cum s-a ajuns la aceasta. Şi este adevărat cele ce spun despre felul cum i-au crescut. Numai că, deşi i-au pus să postească şi să se roage, şi i-au dus regulat la biserică, nu s-au ostenit să-i obişnuiască încă de când puteau pricepe, să surprindă sensurile cuvintelor rugăciunilor pe cât se putea, şi să cugete gânduri contrare celor opt patimi mai generale cu care ne ispiteşte diavolul. Adică: mândria, slava deşartă, mânia, invidia, iubirea de arginţi (de cele materiale), lăcomia pântecelui, desfrânarea şi lenevia.

Şi de aceea prea puţin le-au folosit copiilor cele ce au făcut aceste mame creştine pentru ei. Şi noi înşine prea puţin ne folosim de participarea la slujbe, dacă nu ne vom sili să surprindem în cuvintele rugăciunilor ce le facem sau auzim în altar şi la strană, gândurile ce ne pot ajuta în lupta cu patimile. Căci toate cuvintele rugăciunilor şi ale scrierilor sfinte ce se citesc sau cântă la strană, au în ele învăţături despre dogme, despre vieţile sfinţilor pe care trebuie să-i imităm în trăirea noastră, despre erezii, despre lupta cu patimile şi despre alte lucruri. Învăţăturile despre lupta cu patimile nu putem însă să le surprindem, pentru că nu am citit la Sfinţii Părinţi scrieri ce vorbesc într-o mai mare măsură despre despătimire. De aceea nu putem ajunge să dezrădăcinăm patimile din noi. Unii Sfinţi Părinţi când îi vedeau pe ucenicii lor, dintre monahi, entuziasmaţi de cântările ce le auzeau pe la bisericile de mir, le tăiau cu totul entuziasmul lor. Nu pentru că nu ar fi fost folositoare şi ele ci pentru că ziceau ei, nu atât la ele ar trebui să le fie gândurile, cât la acele cuvinte din ele sau din Sfintele Scripturi sau scrierile Sfinţilor Părinţi, care le aduc în suflet străpungere a inimii, smerenie şi plâns pentru păcatele lor. De aceea, Sfântul Pimen când a venit la el unul care vorbea despre lucruri duhovniceşti înalte, nici n-a vrut să stea de vorbă cu el. Abia când acesta, la sugestia ucenicului acestui Sfânt Părinte, a început a-l întreba despre cum trebuie dusă lupta cu cele opt patimi mai generale şi cum trebuie dobândită smerenia, fără de care nimeni nu se poate mântui, abia după aceasta a stat de vorbă cu el. Şi dacă şi în cele sfinte trebuie să căutăm mai întâi şi tot timpul pe cele ce ne ajută în lupta cu patimile, ce să zicem de celelalte cuvinte sau gânduri pe care le deprindem în şcoli sau le auzim în conversaţiile cu semenii noştri? Sfântul Macarie cel Mare spunea că ne putem ocupa de multe învăţături şi meserii, dar dacă ele nu ne întăresc mintea cu gânduri despătimitoare care să ne ajute la

biruirea patimilor din noi, n-am făcut nimic. Nu ne folosesc la nimic ci ne încurcă mult la mântuire. În cazul acesta, chiar de nu vor fi de acord unii, literatura laică cade în totalitate, cu rare excepţii, privind învăţarea unor meserii strict necesare şi mântuitoare. Chiar literatura duhovnicească trebuie lăsată la o parte dacă nu-i are ca autori ai ei pe Sfinţii Părinţi, ne învaţă Sfântul Ignatie Briancianinov. Iar Sfântul Grigorie Palama în polemicile sale cu ereticii catolici, Varlaam şi Achindin, spunea despre monahii isihaşti pe care îi apăra, că aceştia nu vedeau adăugându-se niciun folos din învăţătura de afară (laică), la cea care le venea din Evanghelie. „Căci aceia, zicea Sfântul Grigorie Palama, dau cea mai mare însemnătate poruncilor lui Hristos şi îndeamnă pe toţi numai spre acestea, ca spre singurele în stare să conducă sufletul omenesc la asemănarea cu Dumnezeu, să-l desăvârşească şi să-l îndumnezeiască” (Filocalia VII). Dar ca să vedem mai bine cât de nefolositoare pentru mântuire este literatura laică şi ceea ce numim noi civilizaţie europeană mai ales, să citim cartea Sfântul Nicolae Velimirovici „Prin fereastra temniţei” şi pe cea a Cuviosului Iustin Popovici „Omul şi Dumnezeul-om”. Sfântul Ioan Scărarul spune că cele ce le citim trebuie să ne folosească la mântuire, iar citirea unor asemenea scrieri, fac de prisos citirea altora.

Cunosc persoane care au citit sute de cărţi duhovniceşti şi unii chiar peste o mie de astfel de cărţi, dar dacă atunci când au dat peste cele despre despătimire sau smerenie, nu le-au citit de mai multe ori şi nu s-au orientat după aceea ca să citească mereu astfel de cărţi, cu nimic nu s-au folosit din tot cititul lor. Au rămas aceiaşi oameni împătimiţi, ba poate le-a crescut şi preţuirea de sine datorită multelor cărţi ce le-au citit. Pentru că şi scrierile Sfinţilor Părinţi care ne învaţă despre dogme sau înţelegeri mai adânci ale textelor Sfintelor Scripturi, dacă nu ne vorbesc în chip special despre despătimire, ne desfată doar mintea noastră şi nu ne fac să ne schimbăm viaţa noastră. O spun Sfinţii Varsanufie şi Ioan ale căror învăţături le găsim în Filocalia XI. Ei spuneau adesea celor ce-i întrebau despre diverse lucruri duhovniceşti, că timpul ce ni s-a dat nouă e pentru a ne lupta cu patimile noastre şi a plânge şi a ne tângui pentru păcatele noastre. De aceea, când îi mai întrebau unii despre unele nedumeriri, răspunsul îl începeau cu „frate, pentru că şi eu şi tu suntem nerăbdători, lăsăm patimile noastre şi întrebăm de alte lucruri în locul lor”. Sfântul Petru Damaschinul cere să citim doar acele scrieri ce ne ajută a bineplăcea lui Dumnezeu şi să ştergem citirile nefolositoare de mai înainte prin citiri din scrierile dumnezeieşti, potrivit măsurii noastre duhovniceşti, iar „în afară de acestea să nu citim nimic. Căci ce trebuinţă este să ia [cineva] duh necurat în loc de Duh Sfânt”? (Filocalia V) În acelaşi duh cu Sfântul Petru Damaschinul ne sfătuieşte şi Sfântul Isaac Sirul când spune că, cunoştinţa nefolositoare pentru despătimire trebuie înlăturată din suflet puţin câte puţin, până o părăsim de tot, şi numai aşa va intra în suflet cunoştinţa cea duhovnicească. Strămoşii noştri citeau puţin, e drept, dar cele citite erau doar lucruri foarte folositoare de suflet. „Scara” Sfântului Ioan Scărarul de pildă, pe care o găsim în Filocalia IX, era cunoscută de cercurile largi ale credincioşilor Ţărilor Româneşti din secolul XVI, după cum zice Părintele Dumitru Stăniloaie. Deci e necesar să avem mare grijă la tot ce gândim, citim sau auzim. Căci de nu o vom face, ne vom asemăna în acest caz cu diavolii care „îşi cheltuiesc toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul”, după cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia III. Să nu ne temem că citindu-i doar pe Sfinţii Părinţi, şi mai ales pe cei filocalici, care ne vorbesc cel mai mult despre despătimire, vom rămâne cumva neinformaţi referitor la marile provocări cu care se confruntă Biserica noastră drept-slăvitoare. Semenii noştri şi mass-media chiar şi fără voia noastră ne vor ţine la curent cu toate. Însă soluţii viabile pentru a le face faţă, nu vom găsi decât la Sfinţii Părinţi şi în rugăciunea către Dumnezeu.

Dar să revenim şi la alţi Sfinţi Părinţi ce ne vorbesc despre necesitatea dezvoltării necontenite doar a gândurilor despătimitoare. Sfântul Macarie cel Mare zicea că, atunci când vrem să părăsim deprinderile cele rele, vom vedea că la temelia lor stau gândurile rele şi împotriva lor trebuie să venim cu gânduri despătimitoare. Iar când va vedea Dumnezeu că facem astfel, ne va da neîncetat gânduri cu care să ne izbăvim de cele opt patimi mai generale.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne arată că „păcatul ce se apropie de noi va fi străjuit de gânduri şi imagini care îl ascund şi îl apără, iar nevoitorul, la rândul lui, va nimici aceste scuturi viclene prin gânduri şi imagini contrare”. Sfinţii Varsanufie şi Ioan spun că trebuie să ajungem neapărat până la stadiul celui mai înaintat duhovniceşte care răpune gândurile rele prin gânduri bune contrare lor, ajutându-ne în acelaşi timp şi de rugăciunea către Dumnezeu. Nu facem nimic dacă fugim de locul ispitei. Unde mergem dăm tot peste acele ispite. Trebuie reprimate prin gânduri despătimitoare şi învinse definitiv.

Dar una dintre cele mai folositoare metode pentru a ne despătimi, poate cea mai eficace după unii Sfinţi Părinţi, o constituie analizarea gândurilor ce ne trec prin minte pentru a vedea calitatea lor. Atunci îl depistăm uşor şi pe diavol când ne sugerează gândurile rele. Şi vedem clar că nu trebuie făcute anumite fapte, pentru că au la bază gânduri scurte, netemeinice şi absurde. Iar unul dintre Sfinţii Părinţi ce ne oferă cel mai adesea modele de astfel de analize în scrierile sale e Sfântul Ioan Gură de Aur. E bine să citim în acest sens cartea” Despre feciorie, apologia vieţii monahale şi despre creşterea copiilor”. Vom vedea cât de greşit cugetăm în privinţa tuturor aspectelor vieţii noastre şi cât de departe suntem de mântuirea noastră prin aceasta. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune foarte clar: „Mintea, aplecându-se spre cele văzute, înţelege lucrurile potrivit cu firea, prin mijlocirea simţurilor. Şi nici mintea nu e rea, nici înţelegerea cea după fire, nici lucrurile, nici simţurile. Căci acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu. Ce este rău atunci? Vădit este că patima asociată la înţelesul cel după fire. Şi deci ea poate să lipsească din cugetarea înţelesurilor, dacă mintea priveghează” (Filocalia II). Aşadar, patima poate lipsi din „cugetarea înţelesurilor”, deci esenţa ei o constituie gândurile cele rele, ce pot lipsi „dacă mintea priveghează”, adică se sileşte să macine necontenit gândurile despătimitoare. Aşa se face că dacă cugetăm bine, când vedem o femeie desfrânată, nu lăsăm nicio clipă mintea să o vadă ca cel ţinut de desfrânare, ca pe un obiect care poate să-i satisfacă plăcerile trupeşti în diverse chipuri, ci pe lângă gândurile simple ce ni se nasc în minte când o vedem, adică cele referitoare la înfăţişarea ei, chipul cum e îmbrăcată etc. noi cugetăm cu mintea la cele ce sunt în interiorul trupului ei. Acesta, dacă ne gândim bine, vom vedea că nu e în sine decât „flegmă, sânge şi suc al unei hrane în putrezire” şi „nervi şi vine şi pieliţe şi artere” cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar când ne gândim la sufletul ei nu putem să nu vedem slăbănogirea puterilor sufleteşti şi mai ales a minţii ei. În plus să nu rămânem doar la aceste gânduri, ci să încercăm să ne ridicăm la unele mai generale, mai cuprinzătoare, după cum ne spun Sfinţii Părinţi. De pildă, Cuviosul Nil Ascetul, Nichita Stithatul, Sfântul Isaac Sirul şi alţii, ne sugerează să o vedem pe respectiva femeie şi în privinţa trecutului ei şi mai ales a viitorului ei. Căci cel ce poate să vadă sfârşitul la care ajung deopotrivă toate, nu are nevoie de alt învăţător pentru lepădarea cugetelor celor rele, zice Sfântul Isaac Sirul.

Deci dacă ar fi să cugetăm mai cuprinzător, privind o astfel de femeie, dacă vom gândi la

trecutul ei, să ne spunem că poate a moştenit o astfel de aplecare spre patima aceasta de la

părinţi sau de la educaţia rea sau de la mediul în care a trăit. Iar gândindu-ne la viitor, să ne spunem că-şi poate pierde sufletul ei dacă va rămâne nepocăită până la sfârşitul vieţii sau că se poate schimba ca să moară în stare de pocăinţă. Că reuşind să se mântuiască se va ruga şi pentru ai săi de pe pământ ca să fie ajutaţi şi ei la mântuire, atât cât se vor lăsa ajutaţi ş.a.m.d.

Şi astfel vom dezvolta gânduri tot mai generale. Adică n-o vom vedea pe femeie doar la

timpul prezent, ci şi la cel trecut şi mai ales la cel viitor.

Noi păcătuim când cugetăm rău, ne îndulcim cu sentimentul sau simţirea noastră de

cugetele noastre şi când consimţim cu ele. Astfel are loc săvârşirea păcatului în minte, iar dacă împrejurările sunt favorabile, adică nu sunt martori, le facem şi cu fapta unii.

Deşi cei mai mulţi din cei de azi nu se mai ruşinează nici de oameni şi nu se tem nici de

Dumnezeu să le facă şi cu fapta în faţa tuturor, spre sminteala multora. Dar rolul hotărâtor în desfăşurarea păcatului îl are cugetarea noastră. De aceea, pentru cei mai sporiţi duhovniceşte, unii Sfinţi Părinţi ne cer ca atunci când ne împresoară cugetele rele, să aruncăm şi noi cu repeziciune în ele, unul după altul, cugetele cele bune şi aşa uşor uşor vom scăpa de împresurarea lor. Aşa ne învaţă Cuviosul Calist Catafigiotul în Filocalia VIII. Însă trebuie alternată această aruncare în luptă a cugetelor celor bune cu rugăciunea către Dumnezeu şi cu vorbirea cu noi înşine în taina sufletului nostru, după cum ne sfătuieşte în sensul acesta Sfântul Teofan Zăvorâtul şi Cuviosul Isaia Pustnicul. „Pretutindeni, gândurile minţii şi reflecţia inimii sunt cele ce încununează şi osândesc pe om”, zice Cuviosul Isaia în Filocalia XII. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea, vorbirea cu sine şi reflecţia trebuie făcute în taina sufletului nostru. Deoarece diavolul nu ne poate cunoaşte interiorul, gândurile noastre deci, decât prin manifestările exteriorizate prin trup şi prin cuvintele vorbite.

Vrăjmaşul nevăzut nu are putere decât asupra celui care nu cugetă gânduri despătimitoare

neîncetat, a celui ce nu se îmbogăţeşte cu noi şi noi astfel de gânduri. A celui ce nu ajunge să aibă tot timpul o viziune de ansamblu asupra lucrurilor şi persoanelor. Biruinţa în războiul duhovnicesc depinde foarte mult de o astfel de viziune de ansamblu, după Sfântul Teofan Zăvorâtul. Iar Părintele Stăniloaie explicându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, pe măsură ce ne ridicăm la gânduri tot mai nuanţate şi mai generale în cunoaşterea şi trăirea noastră, ne apropiem şi de Raţiunea supremă, de Mântuitorul. Deci să ne silim să cugetăm gânduri despătimitoare tot mai nuanţat, mai cupinzător, neîncetat, şi să avem tot timpul o viziune de ansamblu asupra lumii.

de Artemie Popa

Revista Axa