DOCUMENTE
DIN ARHIVA
CORNELIU ZELEA CODREANU
-VI -
EDITATE
DE
VICTOR RONCEA
PENTRU
CIVIC MEDIA
ÎN COLABORARE CU
GH. BUZATU
IAŞI
TIPO MOLDOVA
2012
Avertisment
A investigat, a înţeles, a prevăzut şi a descris totul. Acesta a fost savantul român George Manu (1903-1961; foto dr) – doctor în fizică al Universităţii din Paris şi colaborator al celebrului Laborator Curie tot din Capitala Franţei, apoi profesor la Universitatea din Bucureşti, sub comunişti urmărit, arestat, judecat şi condamnat pentru activitate legionară, acţiuni subversive şi antistatale, decedat la Aiud – care a elaborat în plin proces de sovietizare a Europei Est-Centrale (1944-1947) amplul şi temeinicul studiu În spatele Cortinei de Fier. România sub ocupaţie rusească, consacrat situaţiei ţării chiar în acei ani. Studiul, destinat cu preferinţă misiunilor SUA şi Marii Britanii la Bucureşti, editat exemplar în ultimii ani[1], a relevat pericolul, grozăviile şi consecinţele nefaste ale dominaţiei Kremlinului Roşu asupra bătrânului continent, inclusiv România, după 1944.
Ceea ce liderii politici români anticipaseră deja. Şi ceea ce, în esenţă, a constituit cauza fundamentală a războiului României de partea Germaniei şi a aliaţilor ei împotriva URSS şi a restului Naţiunilor Unite începând de la 22 iunie 1941. „În iunie 1941 – a consemnat George Manu –, Germania intră în război cu Rusia. Fiecare bun român găsi natural ca în acest moment România să profite de această ocazie pentru a-şi relua Basarabia şi Bucovina de Nord, smulse cu forţa de către ruşi în anul precedent, cu atât mai mult cu cât ruşii instauraseră în aceste provincii un regim de teroare şi, la cel mai mic gest de opoziţie, deportau în interiorul Rusiei o sumă de români autohtoni […] Oricine în România s-ar fi opus reluării Basarabiei şi Bucovinei, deci şi salvării românilor de acolo, ar fi fost considerat trădător al neamului său. Dacă se consideră fără părtinire, trebuie să admitem că punctul de vedere român era singurul care putea să fie luat în considerare şi că din acelaşi punct de vedere nici o altă atitudine nu ar fi putut fi posibilă”[2].
Dintr-o
asemenea perspectivă, data de 26 ianuarie 1943, de exemplu, a fost, în
multe privinţe, marcantă, întrucât atunci ziaristul italian Lamberti
Sorrentino, de la „Il Tempo”, a fost primit în audienţă de Mareşalul Ion
Antonescu pentru a discuta chestiunile curente. Era la sfârşitul unei
zile intense de lucru, în mod precis la orele 20,30, căci momentul a
fost consemnat în Jurnalul lui Antonescu[3],
iar Conducătorul Statului Român era absorbit de evenimentele din zona
Stalingradului, unde trupele germane şi române erau, după încercuirea
reuşită de forţele lui I. V. Stalin la 19-20 noiembrie 1942, în preajma
capitulării de la 1-2 februarie 1943[4].
Fapt care s-a dovedit cu consecinţe multiple, decisive pentru
desfăşurarea în ansamblu a Războiului din Est (1941-1945) şi, nu mai
puţin, corelat cu eşecurile trupelor Axei la Midway şi El
Alamein, pentru derularea celui de-al Doilea Război Mondial. Mareşalul
s-a întâlnit totuşi cu Sorrentino, trimisul unui cotidian „amic”, Italia
fiind deopotrivă şi România aliate Germaniei în Axă, iar
dialogul, redat cu exactitate şi mult talent reportericesc, s-a dovedit
deosebit de semnificativ. Şi aceasta pentru că şi unul, şi altul au
fost de o sinceritate tulburătoare, iar mărturiile lor s-au păstrat
pentru Istorie.Potrivit relatării lui Sorrentino[5], acesta, pentru început, şi-a expus poziţia faţă de evoluţiile ostilităţilor. La un moment dat, surprins direct de Mareşal dacă “nu mai crede în victorie”, italianul a mărturisit fără reţinere: “Nu numai că nu cred, dar nici măcar n-o doresc. Chiar dacă vom avea nenorocul să învingem, noi, italienii, voi, românii, şi ungurii, deşi aliaţi şi vărsând fluvii de sânge pentru războiul lor [al nemţilor], vom deveni complicii unor crime oribile, săvârşite împotriva unor popoare întregi. Ministrul nostru de la Budapesta, Filippo Anfuso, care îi cunoaşte, îi admiră şi îi detestă ca puţini alţii, spune că un lucru au reuşit să inventeze germanii, feudalismul la care Hitler vrea să supună popoarele pentru o mie de ani; cu principiile lor în frunte, noi să fim aliaţi vasali şi vasali de vasali, iar inamicii iobagi”. Cu rugămintea adresată interlocutorului său de a-l aresta ca un „defetist incurabil”, italianul a dezvoltat netulburat: „Domnule Mareşal, nu m-am simţit niciodată cu picioarele mai pe pământ decât azi. Am întâlnit ofiţeri germani, tineri şi culţi, care doresc să piardă războiul, deoarece sunt şi se simt fii ai Germaniei lui Goethe, străini de cea a lui Hitler …”
O astfel introducere i-a fost suficientă lui Antonescu pentru a-i expune lui Sorrentino situaţia, motivele şi perspectivele războiului României alături de Axă împotriva URSS, a celorlalte Mari Puteri Aliate – SUA, Marea Britanie, Franţa ş.a. A fost o expunere deschisă, completă şi excelent argumentată, după cum desprindem din reportajul păstrat, publicat prin anii ´70. Dar, mai întâi, de ce continua România războiul? „ … Deoarece – a pledat Mareşalul – mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba”. La întrebarea directă a italianului: „comunismul nu vă preocupă”?, răspunsul veni cu promptitudine: „Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România …” În aşa fel că, în ciuda pierderilor de pe front în 1941-1942, România trebuia să continue lupta în Est, şi aceasta pentru că “eu – a argumentat Mareşalul – nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi trebuie să recunoaştem, îl continuă genial. Este rusul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unui ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România, zăgăzuirea ruşilor. Până acum, asta ne-a costat 80 000 de morţi şi 200 000 de răniţi, inclusiv prizonierii şi dispăruţii am pierdut o jumătate de milion de oameni”.
Sacrificiul era imens, dar se salva, era credinţa vorbitorului, „tot ce se poate salva din România de mâine […] Am informaţii secrete – a continuat Mareşalul – despre comuniştii români emigraţi la şcoala de la Moscova. Sunt subjugaţi de o nebună, Ana Pauker, care şi-a vândut sufletul lui Stalin şi le impune compatrioţilor să vorbească ruseşte, chiar şi între ei, susţinând că limba română e un amestec bastard de dialecte, de înlocuit imediat cu aceea sublimă a lui Tolstoi. Pierzând noi războiul, acei emigranţi îndoctrinaţi şi fanatici îşi vor asuma puterea pentru a impune, cu riguroasele sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României …” Situaţie în care – a anticipat Conducătorul – tot nu-şi pierdea ultima speranţă, de vreme ce „amintirea părinţilor morţi acum, luptând în numele României române, va fi aceea care îi va obliga pe fii, fie ei şi comunişti, să se păstreze români şi să vorbească româneşte şi să rămână, cu fruntea sus, descendenţi ai coloniştilor lui Traian: latini, nu slavi”. Ceea ce, a recunoscut Antonescu finalmente, constituia … „secretul meu”!
A fost un „secret” care, spre nenorocirea întregii Românii şi a poporului român, dar nu numai atât, a devenit o cruntă realitate la nici doi ani după aceea, mai precis în urma şi drept consecinţă nemijlocită a „cotiturii istorice” de la 23 august 1944, care a coincis cu răsturnarea regimului antonescian şi trecerea de partea Aliaţilor a României, cu ocuparea ei de către forţele Armatei Roşii şi debutul regimului de stat ocupat de către URSS (1944-1958)[6], sub protecţia Kremlinului realizându-se în consecinţă, într-o primă fază (1944-1945), asaltul comuniştilor la putere şi apoi, după consolidarea lor în 1946-1947, instituirea „erei socialiste” pentru următoarele decenii[7]. Derulările survenite au coincis celor mai sumbre preziceri ale Mareşalului din 26 ianuarie 1943, în prima ordine în ceea ce privea importul de la Moscova şi impunerea, de către comuniştii pregătiţi şi manevraţi de Kremlin, a acelor „riguroase sisteme ale marxismului, slavizarea, mai mult, rusificarea României”.
Nu este cazul, desigur, să intrăm în detalii, mai ales că s-au valorificat solide contribuţii consacrate epocii comuniste, că relativ la esenţa, formele de manifestare, exercitarea şi consecinţele represiunii, la amploarea teroarei politice s-a publicat o bogată literatură incluzând sinteze şi monografii, volume de documente şi memorii, diverse studii şi bibliografii[8], iar Internetul găzduieşte o multitudine de mărturii de cel mai mare interes în acest domeniu.
Fapt cu totul semnificativ, în tot cursul „erei” comuniste, principalele obiective şi victime ale teroarei politice le-au constituit Mişcarea Legionară, foştii colaboratori ori succesorii lui C. Z. Codreanu, deşi, activitatea acestora a fost interzisă, iar majoritatea lor copleşitoare au umplut lagărele şi închisorile, cel puţin până prin 1963-1964[9]. Potrivit datelor comunicate de istoricul Ilarion Ţiu [10], în 1968 cei mai mulţi dintre cetăţenii români cercetaţi de Securitate pentru „delicte politice”, mai precis 27% = 117 000 din peste 414 000 de persoane, erau … legionari. Tot pe atunci, în cursul anchetării „cazului” Lucreţiu Pătrăşcanu a fostului ministru al Internelor Al. Drăghici, în aprilie-iunie 1968, acesta din urmă a declarat în şedinţa din 20 mai 1968 a „Comisiei Centrale” a PCR cum că: „… Dacă a distrus cineva spinarea Gărzii de Fier, eu am făcut acest lucru. Organizaţiile ilegale care se creaseră peste tot au fost distruse, eu am făcut acest lucru. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte. Dacă nu luam măsuri, apoi gaia venea peste noi”[11]. Reuniunea următoare a „Comisiei Centrale”, din 3 iunie 1968, a surprins – potrivit stenogramei – o pagină antologică a dezbaterilor în momentul în care Gh. Stoica, membru al Comisiei, s-a adresat lui Al. Drăghici:
„Tov. Gh. Stoica: Dumneata ai spus că ai introdus legalitatea, partinitatea, omenia…
Al. Drăghici: Nu omenia …
Tov. Gh. Stoica: DA, NU OMENIA, BARBARIA AI INTRODUS-O … (subl. ns.)”[12].
În felul acesta, fără intenţie, delegatul PCR a dezvăluit, „captivat” de Al. Drăghici, unul din grozavele secrete ale bolşevicilor lui V. I. Lenin şi I. V. Stalin în acţiunile lor criminale pentru nimicirea opoziţiei după Revoluţia din Octombrie 1917 şi ale regimului de la Bucureşti pe care-l reprezenta – TEROAREA. Care, aşa după cum evenimentele au atestat, nu reprezenta culmea. De vreme ce comuniştii de la Bucureşti, mai originali şi mai decişi în lupta pentru a-şi exercita şi impune puterea deplină, lichidând în context Mişcarea Legionară, celelalte grupări politice, şi-au depăşit cât-de-acolo „dascălii” de la Kremlin, dovedind inventivitate, pragmatism şi lipsă de orice scrupule ori morală, ei recurgând pur şi simplu la PLUS-TEROARE, altfel, mai pe româneşte spus, numaidecât:
BARBARIA!
Gh. BuzatuIaşi, 10 iunie 2012
Ziaristi Online /24 iunie 2012
Ultima scrisoare cunoscuta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu