Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul
Bartolomeu ajuns până la treapta de mitropolit, reprezintă un reper al culturii
româneşti contemporane, a cărui operă literară nu s-a bucurat de o prea mare
atenţie din partea criticii (cu excepţia criticilor clujeni), deşi validarea sa
ca scriitor autentic a fost făcută de nume ca Tudor Arghezi şi Vladimir
Streinu, iar opera este substanţială atât cantitativ cât şi calitativ. Chiar
dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă
scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog.
Abia publicarea Memoriilor, cu
aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticii literare,
cronicile apărute remarcând calităţile estetice ale acestei opere, dincolo de
valoarea de radiografie a unor evenimente din istoria recentă a României.
Cronologia
vieţii şi a operei
Valeriu Anania[1]
se naşte în 1921 pe 18 martie în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al
lui Vasile şi al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează şcoala
primară în comuna natală, iar apoi, până în 1941, este elev al Seminarului
Central din Bucureşti. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton
Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea
necesară pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.
În 1935 debutează, poetic, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică
„Ortodoxia.“ În 1937 debutează, publicistic, cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea.“ Pe 26 noiembrie 1938
debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie
Mitric. Aceeaşi piesă, adaptată pentru decor de Eugenia Brebenaru, e
reprezentată pe scena Operei Române în februarie 1939.
Pe 2 februarie 1942 intră în monahism la
mânăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui
an îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, devenind un apropiat al său. Legătura de
prietenie s-a păstrat până la moartea poetului.
Între 1941-1944 urmează studii superioare de
Teologie la Bucureşti,
Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu.
Între 1945-1946 urmează studii incomplete de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică
instrumentală la Cluj. Aici frecventează şi participă activ la cenaclul literar
al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a
Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu. În iunie
1946, fiind student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului
Studenţesc „Petru Maior,“ conduce greva studenţească antirevizionistă şi
anticomunistă. În urma acestui demers este expulzat din Cluj.
În toamna lui 1948, fiind la mânăstirea Bistriţa
vâlceană, îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia îi va fi colaborator
apropiat timp de peste 25 de ani. Acesta îl ia cu sine la Bucureşti şi îi dă mai
întâi funcţia de intendent al palatului patriarhal, iar apoi pe cea de
inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, pe care a deţinut-o între
anii 1949-1950. Între 1950 şi 1951 este asistent al profesorului Teodor M.
Popescu, la Catedra
de Istorie Bisericească Universală din cadrul Institutului Teologic Universitar
din Bucureşti. Din 1952 până în 1958, deţine funcţia de director al bibliotecii
patriarhale. În această calitate îl cunoaşte în 1952 pe Vasile Voiculescu,
Sandu Tudor, Alexandru Mironescu André Scrima, Barbu Slătineanu. În 1958 este
condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei
sociale.“ Este închis la Jilava, Piteşti şi Aiud; fiind eliberat după şase ani
şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. Între 1962 şi 1964, în
detenţie, la Aiud,
sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „scrie“ pe creier şi fixează în memorie
piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi
numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare este
numit, din nou, director al bibliotecii patriarhale.
Între 1965 şi 1976 funcţionează, în cadrul
Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar
eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc,
director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor,
reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Este membru în două comisii ale
Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America de Nord şi de Sud:
Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte. Susţine conferinţe în
Detroit, Chicago, Windsor şi Honolulu. Redactor al revistei şi almanahului Credinţa şi al casetei de literatură Noi.
În 1966 debutează în volum cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură;
volumul apare cu o Predoslovie de
Tudor Arghezi. În 1967, pe 29 octombrie, primeşte harul preoţiei, fiind
hirotonit de episcopul Victorin al Americii; ceva mai târziu, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române îi acordă rangul de arhimandrit. Tot în 1967 Teatrul
„Barbu Delavrancea“ din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind
semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. În anul
următor îi apare poemul dramatic în versuri Meşterul
Manole, la Editura
pentru Literatură. În 1969, pe 30 martie, la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti are loc
premiera poemului dramatic Meşterul
Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de
Corul Madrigal. În turneu, piesa este jucată şi pe scene dramatice din Polonia.
În acelaşi an publică poemul dramatic Du-te
vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului, iar la Editura Ion Creangă,
publică Păhărelul cu nectar, fantezie
dramatică în versuri, pentru copii.
În 1971 volumul de versuri Geneze este publicat de Editura Cartea Românească. În acelaşi an
apare poemul dramatic Steaua Zimbrului,
la Editura Eminescu. Tot în acest an, la Editura Cartea
Românească, îi apare volumul de teatru Poeme
cu măşti. În 1976 apare volumul File
de acatist, versuri, colecţia caietelor „Noi,“ ediţie bibliofilă, hors
comerce, Detroit. Tot în acest an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească.
Între 1976 şi 1982 este directorul Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 devine membru al Uniunii
Scriitorilor din România. În anul următor, la Editura Cartea
Românească, apare romanul Străinii din
Kipukua.
În 1982, la Editura Eminescu,
în seria „Teatru comentat,“ apare Greul
pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, pentru care a
primit premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. În
acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic,
obosit de fricţiunile dintre el şi noul patriarh, Iustin Moisescu.
În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi, la Editura Cartea
Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.
Anul 1990 marchează publicarea volumului de
istorie şi exegeză iconografică Cerurile
Oltului. Scoliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui
Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu
versiuni în limbile română, franceză şi engleză. Tot în acest an, la Cartea Românească,
apare volumul de nuvele şi povestiri fantastice Amintirile peregrinului apter.
Pe 24 decembrie 1990 începe munca de revizuire în
limba română şi de comentare a Bibliei,
începând cu textul Noului Testament,
acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei
Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani.
În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare“ al
Academiei Române. În 1992, publică Imn Eminescului, poem în stil bizantin,
pe care îl publică la
Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul
Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul
de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită,
redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Hoţul de mărgăritare, parabolă în patru
acte, la Casa de
Editură Dokia, în Cluj-Napoca, editată la aproape cinci decenii de la scriere.
Publicarea în volume separate a cărţilor Vechiului
Testament se va face între 1997 şi 2000.
În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie şi
cultură, la Editura
Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o
prefaţă de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa
Sfântului Ioan. Traducere, introducere şi note de Bartolomeu Valeriu Anania,
la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustraţii de Albrecht Dürer. Şi tot
acest an marchează publicarea integrală a proiectului la care a lucrat 11 ani: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie
jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi
adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe
numeroase alte osteneli, prima versiune adnotată.
În 2005 la Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, îi publică volumul consistent de exegeză
– pasaj cu pasaj – a Liturghiei ortodoxe, sub titlul Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi
mireni.
În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de
Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este
instalat la 25 martie 2006, de către Patriarhul Teoctist al României,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
În 2008 Editura Polirom din Iaşi publică volumul
de Memorii, iar începând cu anul 2009 deschide o serie pentru publicarea
operei sale integrale. S-a mutat la cele veşnice în data de 31 ianuarie 2011,
la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul
Catedralei Mitropolitane.
Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia
Suruianu
Deşi nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al „Rugului Aprins,“
legătura sa cu mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu
activităţile derulate aici, continuate în case particulare după desfiinţarea
asociaţiei în 1948, relaţiile cu unii dintre membrii acesteia, sunt evidenţiate
în volumul Rotonda plopilor aprinşi.
Voi cita un amplu fragment care ilustrează o înţelegere a fenomenului din
interior, ca participant la întrunirile acestui grup: „Următor al unor
îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al
unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în
parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi
în parte recoltată de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina
Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina
palamită, noutatea - mai întâi tematică – menită să atragă interesul nu numai
al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit
Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru foarte
scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că atunci şi acolo a avut Voiculescu revelaţia
unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi
şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că
el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere
isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu
s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în
limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Danii Sandu Tudor, care ştia
foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe
deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil,
de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă.
Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul
singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului.
Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a
scris şi Ultimile sonete...,
adevărata şi marea lui poezie.“[2]
Precizarea referitoare la prelegerile despre
doctrina palamită ţinute de Sandu Tudor ne ajută să stabilim momentul despre
care vorbeşte Bartolomeu Valeriu Anania. Întrunirile pe acest subiect se ţineau
în vara anului 1952, la Antim, când asociaţia deja nu mai exista din punct de
vedere juridic, însă activitatea ei continua protejată de monahii acestei
mănăstiri.
Mioriţa
Istoria
textului ca semn al destinului creatorului său
Având drept sprijin mărturiile lui Bartolomeu Valeriu
Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în
mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării „Rugului Aprins,“
este poemul dramatic Mioriţa,[3]
cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de
fost deţinut politic. Istoria manuscrisului său oglindeşte destinul plin de
turbulenţe al însuşi creatorului său. Început în vara anului 1950, acest vast
poem va fi definitivat într-o primă variantă în iulie 1953, textul fiind
cunoscut de către Şerban Cioculescu, Vladimir
Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu.
O primă lectură făcută în cadrul unei
întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment
Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara
lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. […] Am făcut o lectură, la mine
acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintele Benedict
Ghiuș. I-o citisem și mitropolitului Firmilian Marin și dacă am izbutit să-l
impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“[4]
După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întreaga dramă, la sfârșit între
Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu a început o aprigă dispută asupra
piesei. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de
«păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind
într-o aură de transfigurare creştină,“[5]
i-a reproşat că piesa este lipsită de „dimensiune creştină.“[6]
Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai
în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu
Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe
respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la
întreaga spiritualitate a poporului român, a cărui creştinism originar, făcând
casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului
bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite
să-i uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece
numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri
şi solomonari, şi a fost bucuros , de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta
Moşilor cireşele să fie «împărţite» în
vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor
noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase din
povestirile lui Voiculescu.“[7]
Şi după acea seară literară discuţiile în
contradictoriu între cei doi au continuat, „fără ca unul să fi cedat în
favoarea celuilalt.“ După două zile de la această întrevedere, Vasile
Voiculescu a aşternut, pe câteva pagini, nişte sugestii pe care le-a trimis
autorului. Acestea reprezintă o primă analiză critică a piesei, determinând
modificări calitative ale poemului. De aceea le vom reda în întregime, ca o
mostră a intuiţiei critice a lui Vasile Voiculescu şi a ştiinţei poematice pe
care o poseda: „O trăsătură originală a baladei este că dragostea Mioriţei
pentru păstor îi hărăzeşte darul profetic, o face năzdrăvană: motivul
supraomului, ce potenţează de la început fluidul de spiritualitate şi
seninătate ce străbate acţiunea care nu mai este o simplă întâmplare oarbă, ci
preştiinţă, pusă la cale de soartă, prin oameni. De aceea, nu pentru un mecanic
paralelism cu balada, nici măcar pentru o cât de mică apropiere a situaţiilor,
ci pentru îmbogăţirea, complexitatea şi idealizarea caracterului original şi
superior al Mioarei, cât şi pentru posibilitatea unor eventuale încrengături
dramatice ce s-ar putea dezvolta de aici –fata ar trebui să cunoască viitorul
şi să se lupte să conjure fatalitatea. Dragostea îi exaltă sufletul, îi ascute
simţirea, îi înnobilează întreaga purtare, nu mai este singura femeie frumoasă
după care se ţin şi se bat flăcăii ca un cârd de cerbi după o căprioară, ci o
fiinţă înzestrată cu un fond de râvnă pentru mare, drept, cinstit, frumos, la
care să ajungă chiar cu propria ei sacrificare. Ea, cu antenele-i
hipersensibile, simte şi presimte că se urzeşte ceva împotriva iubitului, că
soarta l-a desemnat ca jertfă. Poate că a auzit, fără să fie văzută, unele
puneri la cale ale rivalilor, care vorbesc de uciderea lui Moldan ca să i-o
răpească. Sau a prins ceva de la suratele ei, ori din ameninţările directe ale
lui Vrâncu, vrând să o despartă de iubit. Destul că ea îşi dă seama de
primejdie, va fi o unealtă prin care fatalitatea va lovi.... şi se jertfeşte.
Luptă cu patima ei, care se curăţeşte, se purifică, nu primeşte să se mărite cu
Moldan, fără să-i destăinuie pricina adevărată, îl părăseşte, fuge de el, caută
consolare în religie, de unde legătura cu preot, cu schit. Dar din cauza
aceasta tânjeşte, suferă, se chinuie: o plauzibilă pricină a boalei
(oftat=oftică). Despărţirea şi dorul îi dau subtilităţi de Mioriţă năzdrăvană.
Preotul sau o călugăriţă, introduşi chiar din actul I, ar fi un contrapunct al
vrăjitoarei şi al atmosferei de păgânism specific muntelui. (de ce oare nu ar
fi un preot la praznicul morţilor din actul I?) Pentru Mioara, sihăstria,
schitul ar fi o răscumpărare din moarte, mântuirea iubitului. Până la urmă,
silită de familie, de surate, de viaţă, şi ca o răzbunare că este bolnavă,
jertfa se reduce la măritarea cu altul. Numai aşa îşi justifică ea însăşi
primirea gherdanului de la Vrâncu şi-l ia de bărbat. Moldan însă nu o slăbeşte,
ci o sileşte să se destăinuiască, află motivul şi o convinge că îndată ce se
vor căsători, întâi în taină, primejdia încetează, deoarece rivalul are să
renunţe: el ţinteşte fata, nu nevasta altuia. Situaţia asta pune în valoare şi se opune dramatic
celeilalte realităţi, pe care spectatorul o cunoaşte, că Vrâncu nu vrea fata,
ci nevasta, ca să răpească odată şi turmele şi văduva ucisului. Mioara,
lăsându-se convinsă, face, fără să vrea şi să ştie jocul ursitei, împotriva
căreia tocmai luptă.
O altă întărire a dramaticului ar fi poate ca
otrava (nu e necesară, ea denaturează oricum şi frumuseţea morţii, care trebuie
să fie bărbătească) să nu i-o dea personajul parazitar al Roiniţei, ci Mama sau
chiar Mioara – ca efect al blestemului şi ultim efort al fatalităţii, al
ursitei neînduplecate, care totuşi este biruită nu numai prin apoteoza morţii
eroului, un fel de sacrare a lui (prin preot şi practicile păgâne de la moarte)
ci fatalitatea este biruită prin altceva, prin viaţă: Moldan nu moare întreg.
Spre marea, cumplita bucurie a Mamei (şi aici s-ar putea juca pe temele îngemănate
ale jalei şi bucuriei) şi el şi Mioara mărturisesc că s-au împreunat mai
înainte (fie cu binecuvântarea tainică a preotului, fie cu cea şi mai puternică
a naturii) şi că Mioara are în pântece
un rod, sâmburul nemuririi – copilul. Planul lui Vrâncu să se însoare cu văduva
rămasă fecioară se prăbuşeşte. Cătălina devine din nou sălaşul energiilor
telurice, acum schimbată de adânca mulţumire şi recunoştinţă pentru Dumnezeu,
care n-a îngăduit să i se stingă neamul, ci i-a dat un urmaş să ducă spiţa mai
departe. Astfel primeşte să mai trăiască şi să vadă cu ochii un alt Moldan.
Dramatismul s-ar îmbelşuga cu încă un adaos. În
loc ca Moldan să-şi spuie singur monologul morţii – parafrazarea baladei – şi
să se ţie seama de originea Mioriţei, care e bocetul, astfel că s-ar putea
închega deasupra mortului (un fel de Siegfried) un straniu cor cu alternanţe
între fete şi flăcăi, strofă şi antistrofă, care să recite dialogat lauda
răposatului (voceratricele), cor condus de Mioriţa, exaltată de durere. Aici se
poate amesteca preotul pentru îmblânzirea şi împăcarea lumii care rămâne, cu
nădejdea la fericirea la care se duce cel plecat dincolo, biruitor al morţii,
prin nemurire. Printr-un prestigios joc dramatic s-ar lega pe loc nuntă –
moarte -nemurire. S-ar putea renunţa la moarte prin otravă, care aduce o
lungire a motivului morţii – Moldan este lovit de la început mortal, ceea ce îl
scuteşte de a vorbi mult şi lung şi dă prilej corului să-i ia rolul şi să-i
pronunţe panegiricul. S-ar putea prea bine îmbina creştinismul cu păgânismul în
ceea ce are el pur, înalt, senin, prefigurând creştinismul.”[8]
Bartolomeu Valeriu Anania a ţinut cont de
observaţiile făcute schimbând pe alocuri textul dramatic. „Lui Voiculescu îi
datorez finalul actual al Mioriţei şi spiritului său îi transfer, cu
recunoştinţă, meritele ce mi s-au atribuit. L-am scris fără şovăire, ca în urma
unei revelaţii, şi cu acest final a ascultat el piesa a doua oară, peste vreo
doi ani, când am citit-o în casa lui Barbu Slătineanu.“[9]
Ca semn de recunoştinţă, că sugestiile sale au fost luate în seamă, Voiculescu
„în 1955, mi-a dăruit un exemplar din ediţia definitivă a poeziilor lui, [...]
cu următoarea dedicaţie: Mâni turmele-ţi
de gânduri la munte, flori să pască, /Pe guri de rai la sfaturi cu baci şi oi
plăviţe, / Acolo, la obârşii de taină românească, / Ai strâns în suflet tângul
eternei Mioriţe.“[10]
Prin 1956, Bartolomeu Valeriu
Anania este introdus în salonul lui Barbu Slătineanu prin Şerban Cioculescu.
Aici îşi va citi întreaga piesă Mioriţa,
de-a lungul a cinci şedinţe. Auditoriul select (printre cei prezenţi cu
regularitate la întrunirile salonului erau Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu,
Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu) a primit foarte bine piesa, după
mărturia autorului din Rotonda plopilor
aprinşi.
Piesa era gata de publicare în iunie 1958, când manuscrisul, prefaţat de Tudor Arghezi,
era înaintat editorului Alexandru Balaci. Dar, nu după mult timp, în toamnă se
produce arestarea sa. În timpul anchetei, special pentru Valeriu Anania
și Vasile Voiculescu a fost desemnat ,,un specialist în ale culturii,“ pentru a
le cerceta manuscrisele. Acesta semna procesele verbale cu numele Aramă Ion. În
Memoriile sale, Bartolomeu Valeriu
Anania consacră numeroase pagini anchetei şi în special discuţiilor purtate cu
acest ofiţer de Securitate, care l-a uimit prin cultura sa, nebănuită pentru un
exponent al puterii comuniste: „Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă
uimire, că ofițerul acela superb, […] era un om de cultură, și încă vastă. Se
mișca ușor în filozofie, de la presocratici până la existențialism, în
literatură, de la Homer
până la Satre
și Eugene Ionesco, în politică, unde eu mă pricepeam mai puțin. […] Se părea a
fi cunoscut limbile franceză, germană şi rusă, oricum, filologia comparată nu-i
era ceva străin, se dovedea la curent, cel puțin în mare, cu științele exacte,
dar el pretindea (ca mai toți anchetatorii, de altfel) că are la bază studii de
Drept și că adevărata lui specialitate e aceea de jurist (de aici, și pretenția
ofițerilor anchetatori de a «transpune» declarațiile «profane» ale arestaților
în «limbaj juridic»!)“[11]
Într-o ulterioară discuție, Bartolomeu Valeriu Anania și-a dat seama că
adevărata sa menire era de ,,a-mi citi toate manuscrisele literare și de a face
un raport asupra conținutului lor. […] Pe măsură ce citea, maiorul Aramă părea
a descoperi în mine un scriitor valoros și nu-și ascundea un sentiment care
s-ar fi putut numi admirație. Citea acasă, nu aducea niciodată manuscrisele la
birou, și așa îmi explicam și jumătățile de zile în care eram lăsat în celulă,
sau poate că citea în birou, singur, subliniind sau făcându-și note. Eu îi
ascultam «aprecierile» cu imense rezerve.“[12]
După ce i-a citit drama Miorița, anchetatorul Ion Aramă i-a
mărturisit: ,,«Ascultă la mine: dacă apucai să ți-o publici cu un an mai
înainte, acum n-ai fi fost aici. […] Presupunând, prin absurd, că ți s-ar da
drumul acasă și ai apuca să publici numai două, trei cărți ca Miorița, noi nu te mai putem aresta
decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la
această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuși, sensibili la actele de
cultură autentică produse în timpul nostru.» Altădată, sceptic asupra șansei ca
eu să nu ajung la un proces, m-a sfătuit ca imediat după rostirea sentinței, în
loc de obişnuitul apel, să înaintez o cerere de grațiere la Consiliul de Stat, arătând că sunt autorul unor
opere literare în manuscris, a căror apariție a fost împiedicată de actul
arestării. Ar fi urmat ca referințele să-i fie cerute maiorului Aramă. ... Nici
nu mă gândeam, nici pe urmă nu m-am gândit.“[13]
Condamnat în 1958 la 25 de ani de închisoare, Bartolomeu
Valeriu Anania trece prin calvarul mai multor închisori însă nu renunţă la
literatură. Continuă să creeze (texte dramatice în versuri, în special) pentru
a rezista psihic: „se scurgeau săptămânile una după alta, lucram versuri în
fiecare zi, de luni până vineri; sâmbăta şi Duminica erau zile de repetiţie.“[14]
Poezia devenise deja o puternică armă psihică în închisorile comuniste. În
închisoare, „direct pe creier,“ scrie piesele Steaua Zimbrului şi Meşterul
Manole, dar şi numeroase poezii. De asemenea, rememorează Mioriţa şi reuşeşte să o transcrie pe un
caiet pe care îl va avea în rucsacul cu care va ieşi din închisoare în 1964.
Spre surprinderea lui, peste ceva timp, îi va fi înmânat şi manuscrisul
confiscat în timpul anchetei. În 1965, când Bartolomeu Valeriu Anania îl
vizitează pe Tudor Arghezi cu ocazia împlinirii a 85 de ani, poetul îşi
manifestă dorinţa de a-şi vedea publicată prefaţa pe care i-o scrisese la
poemul Mioriţa în 1958. Acest lucru
se va întâmpla următorul an, când, târziu, la 45 de ani, se produce debutul
editorial al lui Bartolomeu Valeriu Anania. Predoslovia
lui Tudor Arghezi va fi ca un certificat de talent pentru autorul Mioriţei: „ […] Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu
ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de patruzeci de ani. Oricum puţine. El
stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporit de
un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de
unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere şi piatră, fără să fie
pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de
creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul
poetului, împăcat. […] Îl cunosc şi îl preţuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani
de zile versurile, cu emoţie şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura
poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământul oltenesc. […] Mioriţa nu-i un poem de la o zi la alta
şi de la o săptămână la alta. Încă destul de tânăr, autorul ei se învecineşte
cu clasicul adevărat. Cât priveşte repertoriul, teatrul românesc a câştigat, cu
Mioriţa, la întâlnirea ciobanilor cu
universitarii, opera de valoare literară ce-i lipsea.“
Cuvintele lui Tudor Arghezi închid un arc peste
timp, deschis în 1950, când Bartolomeu Valeriu Anania îi dă consacratului poet
să-i citească 15 poezii, iar acesta îl asigură că avea deja o distinctă voce
lirică: „Am început să scriu Mioriţa în vara
lui 1950, după ce poetul îmi spulberase îndoielile şi mă încredinţase că sunt
pe un drum propriu, bătut timp de douăzeci de ani de ucenicie, cu propriile
mele tălpi.“[15]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu