2.6.12

Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu, însoţit de repere cronologice ale vieţii şi operei ierarhului cărturar. Mioriţa - istoria textului ca semn al destinului creatorului său


Scriitorul Valeriu Anania, dublat de monahul Bartolomeu ajuns până la treapta de mitropolit, reprezintă un reper al culturii româneşti contemporane, a cărui operă literară nu s-a bucurat de o prea mare atenţie din partea criticii (cu excepţia criticilor clujeni), deşi validarea sa ca scriitor autentic a fost făcută de nume ca Tudor Arghezi şi Vladimir Streinu, iar opera este substanţială atât cantitativ cât şi calitativ. Chiar dacă s-a autocaracterizat drept un „monah fără vocaţie“ şi mai degrabă scriitor, se pare că a fost perceput de mediul cultural mai mult ca teolog. Abia publicarea Memoriilor, cu aproximativ doi ani înaintea morţii, a resuscitat interesul criticii literare, cronicile apărute remarcând calităţile estetice ale acestei opere, dincolo de valoarea de radiografie a unor evenimente din istoria recentă a României.

Cronologia vieţii şi a operei

Valeriu Anania[1] se naşte în 1921 pe 18 martie în localitatea Glăvile, judeţul Vâlcea, ca fiu al lui Vasile şi al Anei, născută Mărgăritărescu. Între 1927-1933 urmează şcoala primară în comuna natală, iar apoi, până în 1941, este elev al Seminarului Central din Bucureşti. În clasa a doua de seminar are loc întâlnirea cu Anton Holban, profesor de limba română, în care va găsi sprijinul şi îndrumarea necesară pentru formarea viitorului scriitor şi om de cultură.
În 1935 debutează, poetic, cu versurile Pământ şi cer, în revista teologică „Ortodoxia.“ În 1937 debutează, publicistic, cu articolul Camaradul Anton, în revista „Vremea.“ Pe 26 noiembrie 1938 debutează, dramaturgic, cu scenariul radiofonic în versuri, Jocul fulgilor, în regia lui Atanasie Mitric. Aceeaşi piesă, adaptată pentru decor de Eugenia Brebenaru, e reprezentată pe scena Operei Române în februarie 1939.
Pe 2 februarie 1942 intră în monahism la mânăstirea Antim din Bucureşti, primind numele Bartolomeu. În primăvara acelui an îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, devenind un apropiat al său. Legătura de prietenie s-a păstrat până la moartea poetului.
Între 1941-1944 urmează studii superioare de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu. Este absolvent al Academiei Teologice „Andreiane“ din Sibiu. Între 1945-1946 urmează studii incomplete de medicină la Sibiu şi Cluj şi de muzică instrumentală la Cluj. Aici frecventează şi participă activ la cenaclul literar al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu. În iunie 1946, fiind student al Universităţii din Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc „Petru Maior,“ conduce greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă. În urma acestui demers este expulzat din Cluj.
În toamna lui 1948, fiind la mânăstirea Bistriţa vâlceană, îl cunoaşte pe Patriarhul Justinian, căruia îi va fi colaborator apropiat timp de peste 25 de ani. Acesta îl ia cu sine la Bucureşti şi îi dă mai întâi funcţia de intendent al palatului patriarhal, iar apoi pe cea de inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc, pe care a deţinut-o între anii 1949-1950. Între 1950 şi 1951 este asistent al profesorului Teodor M. Popescu, la Catedra de Istorie Bisericească Universală din cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti. Din 1952 până în 1958, deţine funcţia de director al bibliotecii patriarhale. În această calitate îl cunoaşte în 1952 pe Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Alexandru Mironescu André Scrima, Barbu Slătineanu. În 1958 este condamnat politic la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinei sociale.“ Este închis la Jilava, Piteşti şi Aiud; fiind eliberat după şase ani şi două luni, în 1964, prin decret general de graţiere. Între 1962 şi 1964, în detenţie, la Aiud, sub prohibiţia hârtiei şi creionului, „scrie“ pe creier şi fixează în memorie piesele de teatru Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, precum şi numeroase poezii, toate însumând peste zece mii de versuri. După eliberare este numit, din nou, director al bibliotecii patriarhale.
Între 1965 şi 1976 funcţionează, în cadrul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din America şi Canada, ca secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Cancelariei eparhiale, director al Departamentului Publicaţiilor, reprezentant al relaţiilor interbisericeşti. Este membru în două comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America de Nord şi de Sud: Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte. Susţine conferinţe în Detroit, Chicago, Windsor şi Honolulu. Redactor al revistei şi almanahului Credinţa şi al casetei de literatură Noi.
În 1966 debutează în volum cu poemul dramatic Mioriţa, la Editura pentru Literatură; volumul apare cu o Predoslovie de Tudor Arghezi. În 1967, pe 29 octombrie, primeşte harul preoţiei, fiind hirotonit de episcopul Victorin al Americii; ceva mai târziu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi acordă rangul de arhimandrit. Tot în 1967 Teatrul „Barbu Delavrancea“ din Bucureşti îi pune în scenă poemul dramatic Mioriţa, regia şi scenografia fiind semnate de Marietta Sadova, Mircea Marosin şi Zoe Anghel-Stanca. În anul următor îi apare poemul dramatic în versuri Meşterul Manole, la Editura pentru Literatură. În 1969, pe 30 martie, la Teatrul „Alexandru Davila“ din Piteşti are loc premiera poemului dramatic Meşterul Manole, în regia Mariettei Sadova; partitura muzicală fiind interpretată de Corul Madrigal. În turneu, piesa este jucată şi pe scene dramatice din Polonia. În acelaşi an publică poemul dramatic Du-te vreme, vino vreme!, la Editura Tineretului, iar la Editura Ion Creangă, publică Păhărelul cu nectar, fantezie dramatică în versuri, pentru copii.
În 1971 volumul de versuri Geneze este publicat de Editura Cartea Românească. În acelaşi an apare poemul dramatic Steaua Zimbrului, la Editura Eminescu. Tot în acest an, la Editura Cartea Românească, îi apare volumul de teatru Poeme cu măşti. În 1976 apare volumul File de acatist, versuri, colecţia caietelor „Noi,“ ediţie bibliofilă, hors comerce, Detroit. Tot în acest an publică volumul Istorii agrippine, versuri, la Editura Cartea Românească.
Între 1976 şi 1982 este directorul Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. În anul următor, la Editura Cartea Românească, apare romanul Străinii din Kipukua.
În 1982, la Editura Eminescu, în seria „Teatru comentat,“ apare Greul pământului, o pentalogie a mitului românesc, în două volume, pentru care a primit premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România. În acelaşi an se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Văratic, obosit de fricţiunile dintre el şi noul patriarh, Iustin Moisescu.
În 1983 îi apare volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi, la Editura Cartea Românească. În anul următor, publică volumul Anamneze, versuri, la Editura Eminescu.
Anul 1990 marchează publicarea volumului de istorie şi exegeză iconografică Cerurile Oltului. Scoliile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice ale lui Dumitru F. Dumitru, la Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu versiuni în limbile română, franceză şi engleză. Tot în acest an, la Cartea Românească, apare volumul de nuvele şi povestiri fantastice Amintirile peregrinului apter.
Pe 24 decembrie 1990 începe munca de revizuire în limba română şi de comentare a Bibliei, începând cu textul Noului Testament, acţiune extinsă ulterior asupra întregii Sfintei Scripturi, pe o perioadă de unsprezece ani.
În 1991 refuză calitatea de „membru de onoare“ al Academiei Române. În 1992, publică Imn Eminescului, poem în stil bizantin, pe care îl publică la Editura Cartea Românească. Pe 21 ianuarie 1993, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege pe arhimandritul Bartolomeu Anania pentru scaunul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Tot în acest an îi apare Noul Testament. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Hoţul de mărgăritare, parabolă în patru acte, la Casa de Editură Dokia, în Cluj-Napoca, editată la aproape cinci decenii de la scriere. Publicarea în volume separate a cărţilor Vechiului Testament se va face între 1997 şi 2000.
În 1995 publică volumul de eseuri, Din spumele mării. Pagini despre religie şi cultură, la Editura Dacia, în Cluj-Napoca. În 1998 apare volumul Poeme alese, la Editura Dacia, cu o prefaţă de Liviu Petrescu. În 2001 publică Apocalipsa Sfântului Ioan. Traducere, introducere şi note de Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Paralela 45, în Cluj-Napoca, cu ilustraţii de Albrecht Dürer. Şi tot acest an marchează publicarea integrală a proiectului la care a lucrat 11 ani: Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, prima versiune adnotată.
În 2005 la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, îi publică volumul consistent de exegeză – pasaj cu pasaj – a Liturghiei ortodoxe, sub titlul Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni.
În urma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 4 noiembrie 2005 de înfiinţare a unei Mitropolii la Cluj, iniţiativă validată de Adunarea Naţională Bisericească la 1 martie 2006, Bartolomeu Anania este instalat la 25 martie 2006, de către Patriarhul Teoctist al României, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
În 2008 Editura Polirom din Iaşi publică volumul de Memorii, iar începând cu anul 2009 deschide o serie pentru publicarea operei sale integrale. S-a mutat la cele veşnice în data de 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca, fiind înmormântat în cripta ierarhilor de sub altarul Catedralei Mitropolitane.

            Bartolomeu Valeriu Anania şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu

Deşi nu apare nicăieri în Memorii precizarea că se consideră membru al „Rugului Aprins,“ legătura sa cu mănăstirea Antim (unde a şi fost iniţiat în monahism) şi cu activităţile derulate aici, continuate în case particulare după desfiinţarea asociaţiei în 1948, relaţiile cu unii dintre membrii acesteia, sunt evidenţiate în volumul Rotonda plopilor aprinşi. Voi cita un amplu fragment care ilustrează o înţelegere a fenomenului din interior, ca participant la întrunirile acestui grup: „Următor al unor îndemnuri lăuntrice mai vechi, el – Sandu Tudor – se voia un fel de mentor al unei şcoli superioare în centrul căreia se situa literatura filocalică, în parte cunoscută prin traducerile tipărite ale profesorului Dumitru Stăniloae şi în parte recoltată de prin manuscrise. Vara, sub nucul cel mare din grădina Antimului, zelosul neofit ţinea lungi şi stufoase prelegeri despre doctrina palamită, noutatea - mai întâi tematică – menită să atragă interesul nu numai al celor din tagmă, dar şi pe al unor scriitori, dintre care nu au lipsit Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu şi, pentru foarte scurtă vreme, Ion Barbu. Se pare că atunci şi acolo a avut Voiculescu revelaţia unei alte dimensiuni a spiritului şi de acolo şi-a deprins noile sale lecturi şi meditaţii, cu efecte radicale în poezia lui de mai târziu. Mai mult, cred că el a fost, până la urmă, singurul beneficiar al acestui început de iniţiere isihastă, Ion Barbu s-a speriat şi a fugit, Alexandru Mironescu şi Ion Marin Sadoveanu s-au refugiat într-un ritualism aproape bigot, ceilalţi s-au păstrat în limitele decente ale onorabilităţii, cât despre Danii Sandu Tudor, care ştia foarte multe lucruri şi vorbea enorm, el nu a izbutit niciodată să fie pe deplin convingător, poate şi din pricina temperamentului său aproape imposibil, de duhovnic arţăgos, ale cărui opinii excelau prin agresivitate şi intoleranţă. Vasile Voiculescu a luat noutatea în serios şi s-a angajat întru ea de unul singur, pe cont propriu cum s-ar spune, într-o uriaşă aventură a spiritului. Aceasta a durat câţiva ani buni, în timpul cărora l-am cunoscut eu, când a scris şi Ultimile sonete..., adevărata şi marea lui poezie.“[2]
Precizarea referitoare la prelegerile despre doctrina palamită ţinute de Sandu Tudor ne ajută să stabilim momentul despre care vorbeşte Bartolomeu Valeriu Anania. Întrunirile pe acest subiect se ţineau în vara anului 1952, la Antim, când asociaţia deja nu mai exista din punct de vedere juridic, însă activitatea ei continua protejată de monahii acestei mănăstiri.

 Mioriţa

Istoria textului ca semn al destinului creatorului său

Având drept sprijin mărturiile lui Bartolomeu Valeriu Anania, considerăm că textul său reprezentativ, care a fost citit şi rescris în mijlocul unora dintre cei mai importanţi membri ai Mişcării „Rugului Aprins,“ este poemul dramatic Mioriţa,[3] cu o gestaţie lungă şi o publicare îndelung amânată din cauza condiţiei sale de fost deţinut politic. Istoria manuscrisului său oglindeşte destinul plin de turbulenţe al însuşi creatorului său. Început în vara anului 1950, acest vast poem va fi definitivat într-o primă variantă în iulie 1953, textul fiind cunoscut de către Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu.
O primă lectură făcută în cadrul unei întruniri din chilia palatului patriarhal, unde locuia la acel moment Bartolomeu Valeriu Anania, este consemnată cu amănunte de autor: ,,Miorița am isprăvit-o atunci, în vara lui 1953, am bătut-o la mașină și… așteptam. […] Am făcut o lectură, la mine acasă, în fața lui Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, părintele Benedict Ghiuș. I-o citisem și mitropolitului Firmilian Marin și dacă am izbutit să-l impresionez pe el, nu l-am mișcat deloc pe fratele André Scrima.“[4] După ce, vreme de câteva ceasuri, le citise întreaga dramă, la sfârșit între Vasile Voiculescu și Alexandru Mironescu a început o aprigă dispută asupra piesei. Alexandru Mironescu, „ortodoxist grav şi agresiv, dezolat de «păgânismul» unui mit pe care nu îl aştepta, cel puţin de la mine, plutind într-o aură de transfigurare creştină,“[5] i-a reproşat că piesa este lipsită de „dimensiune creştină.“[6] Vasile Voiculescu s-a împotrivit viziunii amicului său, pronunţându-se tocmai în favoarea acestui „păgânism.“ „Ceva mai târziu – mărturisește Bartolomeu Valeriu Anania – a trebuit să înţeleg că atitudinea sa se sprijinea nu numai pe respectul faţă de libertatea scriitorului, ci şi pe aderenţa sa organică la întreaga spiritualitate a poporului român, a cărui creştinism originar, făcând casă bună cu moştenirea geto-dacă şi elină, nu a alungat din palma mortului bănuţul destinat lui Charon, nici din drumul său «podurile» de pânză menite să-i uşureze trecerea Styxului, le-a îngăduit descântătoarelor să amestece numele Precistei în incantaţiile magice, nu a deschis tribunal pentru zodieri şi solomonari, şi a fost bucuros , de-a lungul a două mii de ani, că în Sâmbăta Moşilor cireşele să fie «împărţite»  în vasul de lut ce se pogoară, în neam şi în neam, din datina îndepărtaţilor noştri strămoşi. Din această aderenţă s-au născut cele mai valoroase din povestirile lui Voiculescu.“[7]

Şi după acea seară literară discuţiile în contradictoriu între cei doi au continuat, „fără ca unul să fi cedat în favoarea celuilalt.“ După două zile de la această întrevedere, Vasile Voiculescu a aşternut, pe câteva pagini, nişte sugestii pe care le-a trimis autorului. Acestea reprezintă o primă analiză critică a piesei, determinând modificări calitative ale poemului. De aceea le vom reda în întregime, ca o mostră a intuiţiei critice a lui Vasile Voiculescu şi a ştiinţei poematice pe care o poseda: „O trăsătură originală a baladei este că dragostea Mioriţei pentru păstor îi hărăzeşte darul profetic, o face năzdrăvană: motivul supraomului, ce potenţează de la început fluidul de spiritualitate şi seninătate ce străbate acţiunea care nu mai este o simplă întâmplare oarbă, ci preştiinţă, pusă la cale de soartă, prin oameni. De aceea, nu pentru un mecanic paralelism cu balada, nici măcar pentru o cât de mică apropiere a situaţiilor, ci pentru îmbogăţirea, complexitatea şi idealizarea caracterului original şi superior al Mioarei, cât şi pentru posibilitatea unor eventuale încrengături dramatice ce s-ar putea dezvolta de aici –fata ar trebui să cunoască viitorul şi să se lupte să conjure fatalitatea. Dragostea îi exaltă sufletul, îi ascute simţirea, îi înnobilează întreaga purtare, nu mai este singura femeie frumoasă după care se ţin şi se bat flăcăii ca un cârd de cerbi după o căprioară, ci o fiinţă înzestrată cu un fond de râvnă pentru mare, drept, cinstit, frumos, la care să ajungă chiar cu propria ei sacrificare. Ea, cu antenele-i hipersensibile, simte şi presimte că se urzeşte ceva împotriva iubitului, că soarta l-a desemnat ca jertfă. Poate că a auzit, fără să fie văzută, unele puneri la cale ale rivalilor, care vorbesc de uciderea lui Moldan ca să i-o răpească. Sau a prins ceva de la suratele ei, ori din ameninţările directe ale lui Vrâncu, vrând să o despartă de iubit. Destul că ea îşi dă seama de primejdie, va fi o unealtă prin care fatalitatea va lovi.... şi se jertfeşte. Luptă cu patima ei, care se curăţeşte, se purifică, nu primeşte să se mărite cu Moldan, fără să-i destăinuie pricina adevărată, îl părăseşte, fuge de el, caută consolare în religie, de unde legătura cu preot, cu schit. Dar din cauza aceasta tânjeşte, suferă, se chinuie: o plauzibilă pricină a boalei (oftat=oftică). Despărţirea şi dorul îi dau subtilităţi de Mioriţă năzdrăvană. Preotul sau o călugăriţă, introduşi chiar din actul I, ar fi un contrapunct al vrăjitoarei şi al atmosferei de păgânism specific muntelui. (de ce oare nu ar fi un preot la praznicul morţilor din actul I?) Pentru Mioara, sihăstria, schitul ar fi o răscumpărare din moarte, mântuirea iubitului. Până la urmă, silită de familie, de surate, de viaţă, şi ca o răzbunare că este bolnavă, jertfa se reduce la măritarea cu altul. Numai aşa îşi justifică ea însăşi primirea gherdanului de la Vrâncu şi-l ia de bărbat. Moldan însă nu o slăbeşte, ci o sileşte să se destăinuiască, află motivul şi o convinge că îndată ce se vor căsători, întâi în taină, primejdia încetează, deoarece rivalul are să renunţe: el ţinteşte fata, nu nevasta altuia. Situaţia asta  pune în valoare şi se opune dramatic celeilalte realităţi, pe care spectatorul o cunoaşte, că Vrâncu nu vrea fata, ci nevasta, ca să răpească odată şi turmele şi văduva ucisului. Mioara, lăsându-se convinsă, face, fără să vrea şi să ştie jocul ursitei, împotriva căreia tocmai luptă.
O altă întărire a dramaticului ar fi poate ca otrava (nu e necesară, ea denaturează oricum şi frumuseţea morţii, care trebuie să fie bărbătească) să nu i-o dea personajul parazitar al Roiniţei, ci Mama sau chiar Mioara – ca efect al blestemului şi ultim efort al fatalităţii, al ursitei neînduplecate, care totuşi este biruită nu numai prin apoteoza morţii eroului, un fel de sacrare a lui (prin preot şi practicile păgâne de la moarte) ci fatalitatea este biruită prin altceva, prin viaţă: Moldan nu moare întreg. Spre marea, cumplita bucurie a Mamei (şi aici s-ar putea juca pe temele îngemănate ale jalei şi bucuriei) şi el şi Mioara mărturisesc că s-au împreunat mai înainte (fie cu binecuvântarea tainică a preotului, fie cu cea şi mai puternică a naturii)  şi că Mioara are în pântece un rod, sâmburul nemuririi – copilul. Planul lui Vrâncu să se însoare cu văduva rămasă fecioară se prăbuşeşte. Cătălina devine din nou sălaşul energiilor telurice, acum schimbată de adânca mulţumire şi recunoştinţă pentru Dumnezeu, care n-a îngăduit să i se stingă neamul, ci i-a dat un urmaş să ducă spiţa mai departe. Astfel primeşte să mai trăiască şi să vadă cu ochii un alt Moldan.
Dramatismul s-ar îmbelşuga cu încă un adaos. În loc ca Moldan să-şi spuie singur monologul morţii – parafrazarea baladei – şi să se ţie seama de originea Mioriţei, care e bocetul, astfel că s-ar putea închega deasupra mortului (un fel de Siegfried) un straniu cor cu alternanţe între fete şi flăcăi, strofă şi antistrofă, care să recite dialogat lauda răposatului (voceratricele), cor condus de Mioriţa, exaltată de durere. Aici se poate amesteca preotul pentru îmblânzirea şi împăcarea lumii care rămâne, cu nădejdea la fericirea la care se duce cel plecat dincolo, biruitor al morţii, prin nemurire. Printr-un prestigios joc dramatic s-ar lega pe loc nuntă – moarte -nemurire. S-ar putea renunţa la moarte prin otravă, care aduce o lungire a motivului morţii – Moldan este lovit de la început mortal, ceea ce îl scuteşte de a vorbi mult şi lung şi dă prilej corului să-i ia rolul şi să-i pronunţe panegiricul. S-ar putea prea bine îmbina creştinismul cu păgânismul în ceea ce are el pur, înalt, senin, prefigurând creştinismul.”[8]
Bartolomeu Valeriu Anania a ţinut cont de observaţiile făcute schimbând pe alocuri textul dramatic. „Lui Voiculescu îi datorez finalul actual al Mioriţei şi spiritului său îi transfer, cu recunoştinţă, meritele ce mi s-au atribuit. L-am scris fără şovăire, ca în urma unei revelaţii, şi cu acest final a ascultat el piesa a doua oară, peste vreo doi ani, când am citit-o în casa lui Barbu Slătineanu.“[9] Ca semn de recunoştinţă, că sugestiile sale au fost luate în seamă, Voiculescu „în 1955, mi-a dăruit un exemplar din ediţia definitivă a poeziilor lui, [...] cu următoarea dedicaţie: Mâni turmele-ţi de gânduri la munte, flori să pască, /Pe guri de rai la sfaturi cu baci şi oi plăviţe, / Acolo, la obârşii de taină românească, / Ai strâns în suflet tângul eternei Mioriţe.“[10]
            Prin 1956, Bartolomeu Valeriu Anania este introdus în salonul lui Barbu Slătineanu prin Şerban Cioculescu. Aici îşi va citi întreaga piesă Mioriţa, de-a lungul a cinci şedinţe. Auditoriul select (printre cei prezenţi cu regularitate la întrunirile salonului erau Vladimir Streinu, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu) a primit foarte bine piesa, după mărturia autorului din Rotonda plopilor aprinşi.
Piesa era gata de publicare în iunie 1958, când manuscrisul, prefaţat de Tudor Arghezi, era înaintat editorului Alexandru Balaci. Dar, nu după mult timp, în toamnă se produce arestarea sa. În timpul anchetei, special pentru Valeriu Anania și Vasile Voiculescu a fost desemnat ,,un specialist în ale culturii,“ pentru a le cerceta manuscrisele. Acesta semna procesele verbale cu numele Aramă Ion. În Memoriile sale, Bartolomeu Valeriu Anania consacră numeroase pagini anchetei şi în special discuţiilor purtate cu acest ofiţer de Securitate, care l-a uimit prin cultura sa, nebănuită pentru un exponent al puterii comuniste: „Nu mi-a fost greu să constat, cu destulă uimire, că ofițerul acela superb, […] era un om de cultură, și încă vastă. Se mișca ușor în filozofie, de la presocratici până la existențialism, în literatură, de la Homer până la Satre și Eugene Ionesco, în politică, unde eu mă pricepeam mai puțin. […] Se părea a fi cunoscut limbile franceză, germană şi rusă, oricum, filologia comparată nu-i era ceva străin, se dovedea la curent, cel puțin în mare, cu științele exacte, dar el pretindea (ca mai toți anchetatorii, de altfel) că are la bază studii de Drept și că adevărata lui specialitate e aceea de jurist (de aici, și pretenția ofițerilor anchetatori de a «transpune» declarațiile «profane» ale arestaților în «limbaj juridic»!)“[11] Într-o ulterioară discuție, Bartolomeu Valeriu Anania și-a dat seama că adevărata sa menire era de ,,a-mi citi toate manuscrisele literare și de a face un raport asupra conținutului lor. […] Pe măsură ce citea, maiorul Aramă părea a descoperi în mine un scriitor valoros și nu-și ascundea un sentiment care s-ar fi putut numi admirație. Citea acasă, nu aducea niciodată manuscrisele la birou, și așa îmi explicam și jumătățile de zile în care eram lăsat în celulă, sau poate că citea în birou, singur, subliniind sau făcându-și note. Eu îi ascultam «aprecierile» cu imense rezerve.“[12] După ce i-a citit drama Miorița, anchetatorul Ion Aramă i-a mărturisit: ,,«Ascultă la mine: dacă apucai să ți-o publici cu un an mai înainte, acum n-ai fi fost aici. […] Presupunând, prin absurd, că ți s-ar da drumul acasă și ai apuca să publici numai două, trei cărți ca Miorița, noi nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuși, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru.» Altădată, sceptic asupra șansei ca eu să nu ajung la un proces, m-a sfătuit ca imediat după rostirea sentinței, în loc de obişnuitul apel, să înaintez o cerere de grațiere la Consiliul de Stat, arătând că sunt autorul unor opere literare în manuscris, a căror apariție a fost împiedicată de actul arestării. Ar fi urmat ca referințele să-i fie cerute maiorului Aramă. ... Nici nu mă gândeam, nici pe urmă nu m-am gândit.“[13]
Condamnat în 1958 la 25 de ani de închisoare, Bartolomeu Valeriu Anania trece prin calvarul mai multor închisori însă nu renunţă la literatură. Continuă să creeze (texte dramatice în versuri, în special) pentru a rezista psihic: „se scurgeau săptămânile una după alta, lucram versuri în fiecare zi, de luni până vineri; sâmbăta şi Duminica erau zile de repetiţie.“[14] Poezia devenise deja o puternică armă psihică în închisorile comuniste. În închisoare, „direct pe creier,“ scrie piesele Steaua Zimbrului şi Meşterul Manole, dar şi numeroase poezii. De asemenea, rememorează Mioriţa şi reuşeşte să o transcrie pe un caiet pe care îl va avea în rucsacul cu care va ieşi din închisoare în 1964. Spre surprinderea lui, peste ceva timp, îi va fi înmânat şi manuscrisul confiscat în timpul anchetei. În 1965, când Bartolomeu Valeriu Anania îl vizitează pe Tudor Arghezi cu ocazia împlinirii a 85 de ani, poetul îşi manifestă dorinţa de a-şi vedea publicată prefaţa pe care i-o scrisese la poemul Mioriţa în 1958. Acest lucru se va întâmpla următorul an, când, târziu, la 45 de ani, se produce debutul editorial al lui Bartolomeu Valeriu Anania. Predoslovia lui Tudor Arghezi va fi ca un certificat de talent pentru autorul Mioriţei: „ […] Autorul Mioriţei e poetul Valeriu Anania. Nu ştiu câte trepte a trecut peste vârsta de patruzeci de ani. Oricum puţine. El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măestriile lui cresc înalt, sporit de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere şi piatră, fără să fie pus, printre şoimi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea. Mă uit peste o sută de văi şi ceruri şi închid manuscrisul poetului, împăcat. […] Îl cunosc şi îl preţuiesc, nu de azi. Îi citesc de ani de zile versurile, cu emoţie şi bucurie. Nu e un scriitor grăbit. În literatura poeziei e nou, ca o efigie de aur, scoasă din pământul oltenesc. […] Mioriţa nu-i un poem de la o zi la alta şi de la o săptămână la alta. Încă destul de tânăr, autorul ei se învecineşte cu clasicul adevărat. Cât priveşte repertoriul, teatrul românesc a câştigat, cu Mioriţa, la întâlnirea ciobanilor cu universitarii, opera de valoare literară ce-i lipsea.“
Cuvintele lui Tudor Arghezi închid un arc peste timp, deschis în 1950, când Bartolomeu Valeriu Anania îi dă consacratului poet să-i citească 15 poezii, iar acesta îl asigură că avea deja o distinctă voce lirică: „Am început să scriu Mioriţa în vara lui 1950, după ce poetul îmi spulberase îndoielile şi mă încredinţase că sunt pe un drum propriu, bătut timp de douăzeci de ani de ucenicie, cu propriile mele tălpi.“[15]

Dr. Camelia SURUIANU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails