O dată cu retragerea armatei române de pe
teritoriul Rusiei, în anul 1943, Mitropolitul Rostovului, Nicolae, împreună cu
preotul Ioan Kulîghin, au cerut permisiunea organelor abilitate de a emigra la
noi în ţară. Ajunşi în România au cerut găzduire şi
protecţie Patriarhului Nicodim. Vlădica le-a îngăduit să poposească la
mănăstirea Cernica. Sandu Tudor împreună cu Alexandru Mironescu aflaţi într-una
din zile în vizită la părintele Nicodim Bujor, au fost prezentaţi celor doi
refugiaţi. În urma acestei vizite, s-a realizat apropierea lui Ioan Kulîghin cu grupul Rugului Aprins închegat la mănăstirea Antim.
Ioan Kulîghin, în tinereţe, fusese frate
la celebra mănăstire Optina. Acest sfânt locaş a „întruchipat de mai multe
generaţii unul din centrele vii ale tradiţiei isihaste în Rusia”[1].
După venirea partidului comunist la putere, larva monahală a fost desfiinţată. Dar, să
vedem cum s-au petrecut lucrurile: „Părintele Ioan ne-a povestit la Antim cum
s-a petrecut acel măcel. Când armatele roşii s-au apropiat de mănăstire,
stareţul a poruncit tuturor călugărilor şi fraţilor să intre în chiliile lor,
să îngenuncheze şi să se roage. După povestirile Părintelui Ioan, soldaţii au
intrat în fiecare chilie şi au întrebat cine e călugăr, cine vrea să părăsească
călugăria, cine este frate. Pe călugării care au refuzat să părăsească
călugăria, şi aceştia au fost de fapt majoritatea, i-au omorât cu topoarele. Un
măcel de nedescris! Pe fraţii care nu erau tunşi, i-au trimis la casele lor.” [2]
Fratele Ioan se retrage la Rostov, fiind primit sub ascultarea
Mitropolitului Nicolae, devenindu-i ucenic. Dar,
în scurt timp, Mitropolitul a fost scos din scaunul Arhiepiscopal din motiv că
nu a dorit să colaboreze cu regimul. Pentru a-şi căştiga existenţa a fost
nevoit să practice meserie de „măturător de stradă”. Din biografia acestuia
aflăm că de patru ori fusese întemniţat, apoi în 1928 a fost condamnat la
moarte deoarece se opusese închiderii bisericilor din eparhia sa. Şi ca o
minune dumnezeiască „glonţul nu l-a nimerit, ci doar l-a rănit”. Când armata
germană a intrat în oraş, aflându-i povestea, l-au reînscăunat. „Pe vremea
aceea, cu misiunea în urma frontului era însărcinat Mitropolitul Visarion Puiu.
Se pare că prin ajutorul acestuia Mitropolitul Nicolae a fost reînscăunat”. În
urma ofensivei din partea ruşilor, vlădica a fost nevoit să ia drumul pribegiei
„altminteri ar fi fost omorât ca trădător”.
De-a lungul activităţii sale pastorale Ierarhul „a redeschis multe
biserici închise de comunişti, a înfiinţat o sută două zeci de case de
rugăciune şi a hirotonit peste o sută de preoţi şi diaconi”. Pare la prima
vedere un act obişnuit din partea unui Ierarh, dar dacă ne gândim la anii din
perioada războiului, la situaţia politică a Rusiei, aceste activităţi era descurajate
de către autorităţi. Înaintat în vârstă, a considerat că după bătălia de la
Stalingrad să se retragă la Mariupol, conducând eparhia locală, până în septembrie
1943. De liniştea pe care şi-a dorit-o nu a avut parte. Noua conjuctură
politică l-a determinat să părăsească plaiul natal şi să se refugieze la noi în
ţară. Împreună cu ucenicul său, Ioan Kulîghin, a fost primit la mănăstirea
Cernica. Dar, în scurt timp, în vara anului 1944, Mitropolitul Nicolae în
vârstă de 85 de ani, a trecut la cele veşnice. După o viaţă zbuciumată, şi-a
găsit odihna în cimitirul mănăstirii Cernica.
La invitaţia lui Sandu Tudor, Ioan Kulîghin a început să frecventeze
conferinţele organizate la mănăstirea Antim. Iată cum îl prezintă Alexandru
Mironescu, în volumul Calea inimii:
„Era o personalitate, o mare personalitate duhovnicească. Avea un contur ferm,
o identitate inconfundabilă, un puternic sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtăşirii
unor experienţe alese şi pentru noi necunoscute. Aceste însuşiri deosebitoare
puteau fi desluşite în toate amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers,
în maniera de a sta, de a asculta. Totul vorbea despre o prezenţă cu totul
deosebită. Stilul era complet articulat, fără să fie însă artificios sau
căutat. Forma aceasta era mănuşa potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi
rigoare. Se cunoştea că venea dintr-o casă mare”.
Când a ajuns la Antim era un om practic format, în vârstă de 60 de
ani. Şi în contextul căutărilor spirituale „noi (- ne mărturiseşte părintele Sofian Boghiu) aveam mare nevoie de el, de un încercat şi un mare duhovnic, aveam
mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta răspunsurile vii la o seamă de
întrebări şi preocupări care deveniseră ale noastre într-un chip cu deosebire
serios”. În ceea ce priveşte „învăţătura lui îmbina rigoarea cunoaşterii certe – primită atât din
scrutarea textelor tradiţionale, cât şi din experienţa trăită – cu mlădierea
unei inimi întemeiate pe mizericordie. Ne aducem aminte (- ne mărturiseşte
André Scrima) de comentariile lui la Pelerinul
rus, când ne punea întrebări la care nu puteam răspunde din primul moment”[3].
Şi Alexandru Mironescu fusese captivat de
interpretările sale mistice. Pelerinul rus „era o înflăcărare concentrată, o
deşteptăciune atât de neaşteptată şi deosebită, o putere de a transmite nu
numai un conţinut compoziţional dar şi atmosfera duhovnicească iradiată de cel
care ne vorbea rar, cu o nuanţată frazare, cu accente viguroase, dar de o
negrăită blândeţe, care nu încetau să ne uimească”.
Când venea la Antim era cazat în chilia părintelui Sofian Boghiu.
Urmărindu-l îndeaproape sfinţa sa a observat că: „Cunoştea practic rugăciunea inimii, acest om, m-a convins direct că era un om care se ruga cu
adevărat. De pildă, îl întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «Părinte Ioan,
acum vă rugaţi?», «Da, părinte, mă rog!» Se ruga foarte mult!”[4] Într-una din zile Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinereţe a deprins
practicarea acestei rugăciuni de la părinţii duhovnici de la mănăstirea Optina.
Mai târziu, când a fost arestat „rugăciunea aceasta l-a ajutat mult să
supravieţuiască în cumplitele închisori comuniste”[5].
În semn de preţuire,
pelerinul rus a dăruit mănăstirii Antim o icoană a Rugului Aprins.
Icoana de o prolexitate covârşitoare oglindeşte metamorfozarea misteriului
christianic în inima omului. Practic este o punere în imagini a rugăciunii
neîncetate. Din punct de
vedere mistic: „Acest rug, în teologia Bisericii noastre Ortodoxe, este
simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Ea a avut în
fiinţa sa sfântă focul ceresc, Iisus Hristos, dar a rămas nearsă, însă
îndumnezeită. (...) Rugul Aprins est
simbolul rugăciunii neîncetate. Cel
ce se roagă neîncetat se aseamănă rugului care ardea şi nu se mistuia”[6].
Într-una dintre
conferinţe, după cum îşi aminteşte André Scrima, Ioan Kulîghin, a destăinuit auditoriului semnificaţia Rugului Aprins. „O
semnificaţie anterioară, probabil, renaşterii filocalice paisiene din secolul
al XVIII-lea, dar statornicită în acea perioadă. Sărbătoarea Rugului Aprins, 4 septembrie, ne spunea
părintele Ioan, constituie, tăcut, momentul şi locul de reunire în Duh a
tuturor celor ce au fost binecuvântaţi de darul trăirii şi cunoaşterii isihaste.
Iată deci, cu simplitatea veracităţii, tâlcul denumirii
de Rug Aprins alăturat Grupului de la Antim. Nici «asociaţie religioasă», nici
«adunare conspirativă»: fără să o ascundă, dar şi fără să o strige pe străzi, Rugul Aprins dura drept referinţă vie,
păstrată în inimă, a unei moşteniri venite de foarte departe”[7].
Părintele Ioan Kulîghin a fost primul care
a vorbit deschis în cadrul mănăstirii despre rugăciunea lui Iisus. Precizăm ca această lucrare de factură
interioară era o taină în adevăratul sens al cuvântului. „De mulţi ani, la el
chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când
vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea
pentru el era ca şi respiraţia. Şi în somn se ruga”[8].
Dar, liniştea, de care avea atât de mult nevoie, i-a fost în scurt
timp spulberată. La sfârşitul anului 1946 pelerinul rus a fost arestat. Arestarea a survenit în urma
deciziei luate, în ziua de 28 mai 1945, de către Consiliul de Miniştri. Aceştia,
în urma presiunilor politice venite de la Răsărit, au dorit să cunoască numărul
de cetăţeni sovietici de pe teritoriul ţării. Decizia a fost transmisă
Ministerului Cultelor spre a fi pusă în aplicare de către Biserica Ortodoxă
Română în cel mai scurt timp.
În ziua de 31 mai 1945, Arhiepiscopia
Bucureştilor cere tuturor mănăstirilor numărul şi numele personalului
bisericesc care au venit din URSS în România sub orice formă, după 22 iunie
1941. Stareţul Partenie al mănăstirii Cernica înaintează Arhiepiscopiei, la
data de 3 iunie 1945, tabelul cu cei şase cetăţeni sovietici aflaţi în
mănăstire, printre aceştia numărându-se şi Ioan
Kulîghin. După cum de
altfel se aştepta, în scurt timp a fost arestat.
În
continuare relatăm câteva fragmente din scrisorile pe care Ioan Kulîghin le-a
trimis călugărilor mănăstirii Antim. Iată ce scrie într-una: „Domnul a îngăduit
să sufăr şi să am necazuri către apusul zilelor mele”[9].
Prin urmare, în viziunea sa era necesar să treacă prin acest supliciu „pentru
întărire şi lepădarea de sine, … şi nu mă părăseşte nici cu o iotă nădejdea în
mila Lui”.
Dar să vedem cum s-au petrecut evenimentele: „La 4 octombrie 1946,
au sosit românii la Cernica şi ne-au luat cu ei, spunând că ne duc la Comisie,
dar ne-au predat ruşilor, care, ca pe nişte supuşi, au început să ne acuze de
trădare de patrie, neîntoarcere înapoi şi tot felul de învinuiri politice”[10].
Argumentul că a venit în România pentru a duce o viaţă duhovnicească, cu
binecuvântarea Patriarhului Nicodim, nu-i înduplecă pe anchetatori,
considerându-l un trădător de patrie.
Pentru a-şi susţine nevinovăţia le prezintă anchetatorilor câteva
scrisori de recomandare. Scrisoarea, datată 7 octombrie 1943, reprezintă o
dovadă clară că Patriarhul Nicodim a aprobat găzduirea Mitropolitului Nicolae
la mănăstirea Cernica, împreună cu însoţitorul acestuia. Conform petiţiei, din
6 noiembrie 1943, Patriarhul Nicodim solicită Ministerului Cultelor şi Guvernului
să aprobe intrarea în ţară a Mitropolitului Nicolae şi a însoţitorului acestuia.
Documentul din 15 noiembrie 1943 evidenţiază faptul că Patriarhia a primit
avizul favorabil din partea autorităţilor.
Chiar dacă se afla în arest Ioan Kulîghin a avut dreptul să trimită
câteva epistole călugărilor de la Antim. Iată ce le scrie prietenilor săi: „Toate
convorbirile de la Antim sunt clasate în categoria acţiunilor subversive
împotriva sovieticilor. (...) Tot ce se află scris, în ruseşte sau în
româneşte, între lucrurile mele, în special manuscrisele, daţi-le deoparte,
cărţile slavone. Îndepărtaţi din lucruri tot ce este scris de mână şi notesurile.
Orice legătură duhovnicească, (...) este aici înţeleasă altfel”[11].
Prin urmare, Ioan Kulîghin se aştepta în orice moment ca domiciliul său să fie
percheziţionat.
În scrisoarea, din 12 ianuarie 1947, părintele cere stăruitor ca „intervenţia
să fie făcută de însuşi Patriarhul Nicodim (...) ca pentru unul ce sunt numărat
în rând cu fraţii de la mănăstire.(...) Rugaţi-l cu osârdie pe Patriarh, până
nu e prea târziu”[12].
Răspunsul păstorului nu s-a lăsat aşteptat. A doua zi, Patriarhul Nicodim
solicită Consilului de Miniştri să intervină pentru eliberarea părintelui Ioan
Kulîghin. Înaltul prelat anexează şi „actele privitoare la situaţia părintelui”.
Solicitarea Preafericirii sale se încheie cu „rugămintea de a fi îndreptată
autorităţii sovietice, pentru dreapta lui judecată”. Căutând a sensibiliza
autorităţile adoptă o atitudine pioasă: „Primiţi, Vă rugăm, Domnule
Preşedinte”. Petiţia Înaltului prelat nu a fost respinsă. Consiliul de Miniştri,
la rândul lui, adresează „Comisiei Aliate de control” rugămintea pentru
„dreapta lui judecată”. Doleanţa era însoţită şi de câteva acte care dovedeau
primirea preotului în obştea mănăstirii Cernica, autorizaţia de intrare în ţară
şi fişa medicală (din care reieşea că Ioan Kulîghin suferea de: bronşită
cronică şi astm, epuizarea sistemului nervos, anemie, hernie). Şi aceste
documente semnate de „Comisarul general al guvernului pentru legături cu
comisia aliată de control” se încheie cu acelaş ton pios: „Vă înaintăm (...)
actele în cauză (...) rugându-vă să binevoiţi a dispune cele de cuviinţă şi a
ne comunica hotărârea Dumneavoastră”[13].
La aceaste intervenţii, „Comisia aliată de control – serviciul de
repatriere din România” răspunde pozitiv. Cu toate că oficialii ruşi şi-au
arătat bunăvoinţa, printre rânduri înţelegem că răspunsul „Şefului serviciului
de repatriere din România” a fost unul diplomatic şi evaziv, deoarece nu s-a
ţinut cont de intervenţiile făcute de către autorităţile române şi Patriarh în
favoarea sa. În lipsa probelor concludente, procesul părintelui se tot amâna.
Pesemne că anchetatorii căutau să introducă la dosar noi acuze pentru a-l
expulza din ţară.
Cu privire la activităţile culturale organizate la mănăstirea Antim,
Ioan Kulîghin, într-o scrisoare, le mărturiseşte prietenilor că „ei o
răstălmăcesc în sensul propagandei, ca agitaţie a unui grupări antisovietice.
Aşa privesc şi conferinţele de la Antim, ca o organizaţie subversivă, de oameni
bogaţi şi învăţaţi, îndreptată împotriva curentului sovietic. (...) În această
privinţă eu am fost foarte mult torturat la anchetă”[14].
Prin urmare, încă din 1947, asociaţia Rugul
Aprins se afla în vizorul organelor abilitare ruseşti.
Conţinutul câtorva epistole ne atrage într-un mod deosebit atenţia. Intuind
că va fi în curând deportat, preotul rus le cere „cu stăruinţă” călugărilor de
la Antim să-i trimită câteva haine. „Mi-e frică de un singur lucru, anume să nu
fiu trimis gol”[15]
în Siberia.
Într-o nouă telegramă „cere stăruitor un pachet de haine. Pregătiţi
hainele, cizmele de iarnă, cămăşile care se vor găsi, numai să fie tari,
ciorapi de lână, prosoape, mănuşi, căciulă, tunica, pantaloni, plapuma, o pernă
mică, feţe de pernă şi cearceafuri, aţă şi ace, săpunul care este, cana şi
ceainicul, palton de iarnă”. Observăm că părintele Ioan enumeră intenţionat
toate hainele de care un om avea nevoie la drum în plină iarnă. Pesemne că ziua
expulzării se apropia.
Într-o altă epistolă îşi înştiinţează prietenii cu privire la acuzaţia
formulată de către autorităţi. „Prima vină este că am slujit în bisericile
deschise în vremea ocupaţiei, fapt socotit în folosul duşmanului. A doua este
trecerea graniţei. A treia, vieţuirea pe teritoriul duşman şi, în sfârşit,
nedorinţa de a mă întoarce”[16].
Dintr-o altă epistolă aflăm că: „între 28-30 ale fiecărei luni, se expediază
convoaiele. E sigur că vom fi trimişi înapoi”[17].
Autorităţile ruse aplicau aceiaşi procedură tuturor celor „care au trecut
graniţa pe teritoriu duşman”[18].
De-a lungul câtorva scrisori îşi înştiiţează prietenii că hainele nu
i-au fost înmânate şi din nou îi roagă „stăruitor să-mi trimiteţi grabnic cele
rămase, în vederea drumului de iarnă, friguros”[19].
Stăruinţa cu care cere un pachet cu haine, pe care intenţionat le şi enumeră,
trădează starea de disperare în care practic se afla. În continuare voi da
citire unui nou fragment în care evocă aceeaşi doleanţă: „Din Cernica: cizmele,
ciorapi de lână, o pernă, tunică nouă, pantaloni, prosoape, iar de la Antim:
paltonul şi geamantanul cel nou. (...) eu mă aflu cu pantofii uzaţi, de vară.
Încălţămintea, oricare ar fi este necesară. Să puneţi şi un sac alb, larg,
peste umărul geamantanului, ca să-l pot lua în spinare. Peste legătură, se
poate pune o mică Evanghelie rusă şi o carte de rugăciuni slavonă şi Sfintele
Taine, într-o trăistuţă mică, printre pesmeţi”.
Cea din urmă dorinţă nu i-a putut fi îndeplinită.
Deşi s-au făcut numeroase intervenţii, călugării cărora le-a trimis epistolele
nu au putut să-i înmăneze pachetul cu obiectele necesare drumului. Şi astfel,
Ioan Kulîghin s-a văzut în postura să plece îmbrăcat doar cu hainele cu care în
luna octombrie fusese arestat.
În scrisoarea către Sandu Tudor şi părintele
Sofian Boghiu, din ziua de 21 ianuarie 1947, Ioan Kulîghin, dându-şi seamă că
nu va primi bunurile menţionate, le cere prietenilor săi „ca toate lucrurile
mele, care nu au ajuns la mine, să le luaţi voi de la Cernica”[20]. Resemnarea în faţa fatalităţii destinului
seamănă în acest caz mai mult cu un supliciu, din punctul său de vedere necesar
obţinerii mântuirii spirituale.
Testamentul pe care îl lasă este cât se poate de simplu. Acesta le cere
prietenilor ca: „lucrurile mele (ceasul, crucea pectorală) vindeţi-le şi
împărţiţi-le pe la cerşetori şi pe la biserici, pentru pomenit, ca să mi se
uşureze soarta. Vă rog cu stăruinţă să vindeţi lucrurile treptat şi să le împărţiţi
săracilor şi pe la biserici, dar mai ales săracilor, ca să mi se uşureze
soarta.”[21] Observăm
că pelerinul rus le dă monahilor câteva indicaţii cu privire la bunurile sale. Atenţia ne este captivată de rolul pe care
milostenia îl are în uşurarea tragicului său destin. Astăzi, la mănăstirea
Antim, în memoria sa se mai păstrează patrafirul sfinţiei sale şi douăzeci de
cărţi[22].
Destinul a fost necruţător pentru acest
suflet greu încercat de-a lungul vieţii. Având darul înainte-vederii la un
moment dat, după cum menţionează André Scrima şi părintele Sofian Boghiu,
într-o predică le mărturisi celor adunaţi că în curând va lua drumul închisorii.
Fapt care s-a şi întâmplat. „Părintele a fost condamnat la muncă silnică pe
viaţă şi deportat în Siberia”[23].
Şi astfel i s-a pierdut urma.
Pe de o parte, părintele Ioan Kulîghin,
providenţial pentru mişcarea Rugului Aprins, a fost modelul existenţial
de care membrii grupului au avut nevoie, iar pe de altă parte, prin prelegerile
şi îndemnurile sale spirituale a căutat să pregătească auditoriul pentru cea
din urmă jerfă, ce începuse să se întrevadă.
După
cum spuneam, părintele Ioan Kulîghin a adus în atenţia grupului metoda de practicare
a rugăciunii neîncetate. Este vorba de binecunoscuta
formulă sacră: Doamne Iisuse Hristoase
miluieşte-mă pe mine păcătosul ! Această rugăciune, practicată
îndeosebi de către călugării anahoreţi, se instituie în inima omului care s-a
despătimit complet, a ucis din fiinţa sa simţurile trupului şi a dezvoltat în
locul lor harismele cereşti. Rostită după un program şi conform unei tehnici
riguroase, a dus la naşterea isihasmului.
Câteva consideraţii asupra isihasmului românesc
Tradiţia isihasmului în ţara noastră este destul de veche, se estimează,
conform documentelor, că încă din anul 1406, termenul arhaic „sihastru” exista
în vocabularul sacerdotal. Din izvoarele istorice aflăm informaţii despre un
anumit călugăr Nicodim, care venit în Ţările Române, înfiinţează şi reorganizează
mai multe locaşuri de cult punând un accent deosebit pe practicarea
isihasmului. Anton Dumitriu în Cartea întâlnirilor admirabile susţine că
dacii aveau anumite practici preistorice pe care le putem pune la temelia
isihasmului de mai târziu.
În istoria spiritualităţii româneşti se
cunosc câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea
organizată la Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi (1722-1794),
cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) şi cea
care poarta numele de Rugul Aprins.
Datorită asemănărilor care se găsesc între
cele trei mişcări, conform lui Antonie
Plămădeală şi André Scrima, Rugul
Aprins reprezintă cel de-al treilea moment important din spiritualitatea
românească. Astfel, graţie învăţăturilor primite de la
pelerinul rus grupul de la Antim a putut face saltul pe treapta iluminării
interioare. „Părintele Ioan ne-a spus şi ne-a învăţat unele lucruri esenţiate pe
care nu cred că ni le-ar mai fi putut comunica şi învăţa altcineva pe lume.” - după
cum ne mărturiseşte Alexandru Mironescu.
Dacă mişcarea părintelui Paisie
Velicicovschi, închegată la Mănăstirea Neamţ în secolul al XVIII-lea s-a
dovedit a fi una de tip pur isihast după modelul ascetic palamit, urmată în
aceeaşi direcţie, de cea instituită de sfântul Calinic de la Cernica, cel de-al
treilea momentul a adunat laolaltă un grup diversificat în aptitudini dar în
acelaş timp subordonat principiului divin.
Paisie Velicicovschi, călugăr de origie
ucrainiană, după ce vreme de câţiva ani se va iniţia în tainele isihasmului la
muntele Athos, va porni spre cea mai importantă lavră monahală de la noi din
ţară, mănăstirea Neamţ. În scurt timp, graţie spiritului său organizatoric,
avea să transforme locaşul într-un centru
asemănător celebrei mănăstiri Optina. André Scrima, în Timpul
Rugului Aprins, face o precizare deosebit de
importantă. La mănăstirea Neamţ sub
îndrumarea lui Paisie Velicicovschi „va fi tradusă Filocalia în slavonă şi de aici va fi ea îndreptată către destinul
său rus. Ea va apărea la Sankt-Petersburg în 1793, sub titlul de Dobrotoliubie, dar, fapt încă şi mai
important, apariţia ei e urmată de sosirea în Rusia a discipolilor stareţului:
paternitatea spirituală va înflori de acum înainte de-a lungul secolului al
XIX-lea, de la Soloveţ şi Roslavk, până la Optina şi în Caucaz”[24].
Filocalia este o culegere de texte în care sunt exprimate părerile marilor
anahoreţi cu privire la metoda practicării rugăciunii neîncetate. O parte din
această lucrare a fost tradusă din limba greacă şi publicată la Viana în anul
1782, pe cheltuiala lui Ioan Mavrocordat.
Prin urmare, datorită lui Paisie
Velicicovschi, monahismul românesc în spiritul celui athonit a fost
reorganizat. Mai ales că în contextul vremii „în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în faţa apariţiei
omului modern şi a angoasei sale, o
redresare a doctrinei şi a vieţii spirituale se anunţă în jurul Sfântului
Munte. Publicarea, de către Nicodim Aghioritul, călugăr de la Athos, a Filocaliei (Veneţia, 1782) manifestă şi
consacră totodată această readaptare. Florilegiul filocalic, recapitulând Părinţii
marii tradiţii neptice (a trezviei) şi isihaste, constituie, pe lângă
documentul patristic, un instrument cu triplă funcţiune: metodă a rugăciunii
interioare, carte a Părintelui spiritual, însoţitor de drum pe căile
apostolatului charismatic (ceea ce va fi comoara Pelerinului rus)”[25].
După un timp, când ritualitatea din
interiorul cultului ortodox „a acoperit” tradiţia isihasta, un grup de
intelectuali laici şi monahi la mănăstirea Antim, dornici de a pătrunde şi
înţelege tainele spiritualităţi, a început constituirea unei noi mişcari
neo-bizantine, după modelele deja enunţate. Ei au început să lucreze la
traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele
XVIII-XIX, care după ce au fost citite în cadrul unor conferinţe publice au circulat
printre participanţii la întruniri sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menţionează scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Briancianinov.
(Aparte ar trebui menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel
Florenscki, Stâlpul şi întărirea
Adevărului, ca şi «reeditarea» Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul
conferinţelor, impresiile au fost nuanţate: simetric declinului artei
bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simţit şi în domeniul
doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar
tradiţia filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă,
în forme narative criptate ca acele Povestiri
ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul
de atunci.”[26]
Părintele Dumitru Stăniloae, la îndrumarea părintelui Arsenie Boca,
a început să traducă din latină şi greacă Filocalia.
Mai târziu, grupul de la Antim a avut ca
preocupare pătrunderea sensului enigmatic al culegerii de texte mistice, care
cu secole în urmă îi preocupaseră şi pe Paisie Velicicovschi şi Calinic de la Cernica.
Originea istoriei Rugului
Aprins[27]
se află consemnată într-un pasaj din Vechiul Testament (Ieşirea, 3), în care
este descrisă o hierofanie. Moise, întâmplător, se afla în acea zi chiar la
poalele muntelui lui Dumnezeu – Horeb. Acolo, la un moment dat, a văzut o
plantă vie care ardea, fără a se mistui. Stupefiat de arătare, Moise s-a
apropiat să vadă cum e cu putinţă o combustie fără epuizarea substanţei
consumate pentru întreţinerea arderii. Până să se apropie de acel loc, din
interiorul rugului auzi vocea lui
Dumnezeu: „Moise! Moise! Şi el a răspuns: - Iată-mă, Doamne!” (Ieşirea, 3,
3-4). Apoi Dumnezeu i-a cerut robului său să se descalţe: „(...) scoate-ţi
încălţămintea din picioarele tale, căci locul pe care calci este sfânt! (...) Şi şi-a acoperit Moise faţa sa, că se temea
să privească pe Dumnezeu.” (Ieşirea, 3, 5-6). Lepădarea încălţămintei este un gest atavic, ce
se găseşte adesea în cărţile de cult, simbolizând recunoaşterea din partea
omului a supremaţiei divine. Maurice Cocagnac, în Simboluri
biblice, cu privire la metafora „rugul aprins” precizează că focul imaterial văzut de Moise este
„imaginea veşniciei divine, a lucrării interioare a Celui Atotputernic, înainte
de a interveni în spaţiul şi timpul oamenilor”[28].
Părintele Sofian Boghiu ne oferă o explicaţie pertinentă cu privire
la interpretarea metaforei vetero-testamentară: „Acest rug, în teologia Bisericii noastre Ortodoxe,
este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Ea a avut
în fiinţa sa sfântă focul ceresc, Iisus Hristos, dar a rămas nearsă, însă
îndumnezeită. Pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Mănăstirii
Antim, Rugul Aprins est simbolul
rugăciunii neîncetate. Cel ce se roagă neîncetat se aseamănă rugului care ardea
şi nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de
lumină şi de putere, şi cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminoşi şi
mai aproape de Dumnezeu. Acesta este înţelesul Rugului Aprins” [29].
Dacă până atunci laimotivul cultivat în
cadrul monahal era: roagă-te şi munceşte, în cadrul grupului de la Antim se
promova trei demersuri de reconstituire a fiinţei umane: „roagă-te, munceşte şi
desăvârşeşte-te într-un domeniu în care poţi excela.” – după cum ne mărturiseşte
Alexandru Mironescu, în volumul Calea
inimii: eseuri în duhul Rugului Aprins.
Astfel, se urmărea desăvârşirea omului pe mai multe planuri: spiritual,
muzical, iconografic, dar şi în domeniul ştiinţelor exacte: fizică, chimie,
matematică. Amintim că părintele Petroniu Tănase, matematician, a lucrat ani de
zile la Teorema lui Fermat. E vorba
de teorema numerelor din anul 1637 a lui Pierre de Fermat. Demonstraţia
completă a fost găsită de-abia în anul 1994 de către matematicianul Andrew
Wiles.
Alexandru Mironescu, fizician, doctor la
Sorbona cu teza Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther
pyromucique, lucrare de pionierat în biochimie, a fost întotdeauna pasionat
de descoperirile ştiinţifice care arătau legătura dintre rugăciune şi videcarea
corpului uman. Distinsul profesor urmărea cu mult interes ultimile descoperiri şi
demonstraţii ale renumitului savant Alexis Carrel. Atât în cadrul conferinţelor
de la Antim cât şi în articolele pe care le-a scris, în 10 ani a publicat peste
500 de studii ştiinţifice, Mironescu a căutat să înţeleagă şi să explice implicarea
divinului în planul uman, atât din punct de vedere teologic cât şi ştiinţific.
Astfel, mişcarea Rugului Aprins „începe nu un atât nou drum, ci posibilitatea
deschiderii unor căi nestrăbătute pentru interogaţiile spiritului,”[30]
cu alte cuvinte, laitmotivul demersului de reconstituire al fiinţei umane,
adaptat timpului modern, devine: Roagă-te,
munceşte şi desăvârşeşte-te într-un domeniu în care poţi excela!
Dr. Camelia SURUIANU
[2] Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 116.
[3] Idem.,
[4] Sofian Boghiu, Duhovnici
români contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa
Costea, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 29.
[7] André Scrima, op. cit.,
p. 154.
[8] Sofian Boghiu, Duhovnici
români contemporani, ed. cit., p. 29.
[9] Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 51.
[10] Idem.,
[11] Ibidem., p. 54.
[12] Ibidem., p. 56.
[13] Ibidem., p. 97.
[14] Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 56.
[15] Ibidem., p. 59.
[16] Ibidem., p. 61.
[17] Idem.,
[18] Idem.,
[19] Ibidem., p. 62.
[20] Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 63.
[21] Cuviosul Ioan cel Străin, Editura Anastasia, Bucureşti,
1999, p. 63.
[22] Cărţile rămase de la părintele Ioan Kulîghin sunt: „Rânduiala
Utreniei, Vecerniei şi Sfintei Liturghi, Moliflelnic, Rânduiala Sfintei împărtăşanii,
Acatistier, Sfânta Evanghelie după Ioan, Pavecerniţa mică, Pravila pentru
monahi, Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur, Calendar ortodox pe anul 1930, Lecturi
religioase pentru popor, Revista cuvântul ortodox rus, Viaţa lui Iisus, Cehov-
Opere complete, Biruinţa de la Poltava, Bune mărturisiri, Fraţii scrisori,
Revista Zorica, Revistă pentru copii, Un vid de idei, Conversaţiuni
ruso-române.”
[23] Idem.,
[24] André Scrima, op. cit., p. 181.
[25] Idem.,
[26] Ibidem., p. 136.
[27] Maurice Cocagnac, Simboluri biblice. Lexic Teologic, Bucureşti, Editura Humanitas,
1993, p. 33.
[28] Ibidem.,
[29] Părintele Sofian, Duhovnici
români contemporani, ed. cit., p. 119.
[30] André Scrima, op. cit., p.
149.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu