Motto:
Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege
uşor Adevărul. Dar avem şi cel mai mare defect pe care-l poate avea un neam sau
omenirea: dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici,
şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman,
nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putut să-i
biruiască. Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor: suntem
dezbinaţi. Nu ne putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care
ar putea să rodească.
Părintele Adrian Făgeţeanu[1]
Mitropolitul Tit
Simedrea şi momentul Cernăuţi
Înzestrat cu o serioasă cultură, dobândită în ţară şi
peste hotare, licenţiat în Teologie şi
Drept, Mitropolitul Tit Simedrea face parte din familia marilor ierarhi pe care
Biserica Ortodoxă i-a avut ca îndrumători spirituali. Dotat cu o putere de
muncă rar întâlnită, „neridicat de la masa de studiu decât în clipa morţii şi,
pe deasupra, dotat şi cu un nestăvilit şi curat dor de a contribui la
îmbogăţirea culturii şi cărţii noastre bisericeşti,”[3] Tit Simedrea a avut
un rol covârșitor în formarea mișcării de renaștere neo-bizantine Rugul Aprins.
După ce a rămas
văduv se dedică întru totul vieții duhovnicești, intrând în cinul monahal. Între anii 1922 – 1923 a urmat cursurile
de specializare în Teologie la Montpellier și la Paris. Recunoscându-i-se
valoarea, în anul 1926 este numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureşti. Pentru ca
în 1935 să fie ales Episcop al Hotinului, iar în 1940 Mitropolit al Bucovinei. Când
ruşii au ocupat Basarabia, în 1945, s-a retras din scaunul mitropolitan la mănăstirea
Cernica.
Intuind
că socialismul, ce se întindea cu pași repezi și la noi în țară, va avea un rol
covârșitor, Tit Simedrea, pentru a salva ceea ce se mai putea salva, se hotărî să ia
atitudine. Astfel, în perioada 1 - 7 august 1943, a organizat la Cernăuţi un simpozion
intitulat sugestiv „Şapte zile de priveghere“[4]. Invitației venite din
partea înaltului prelat au răspuns un număr însemnat de intelectuali.
André Scrima, în Timpul
Rugului Aprins, precizează că Sandu Tudor, jurnalist de profesie, fiind un
apropiat al Vlădicii, împreună cu părintele profesor Benedict Ghiuş, s-au ocupat
de organizarea acestei întâlniri destinate „reflecţiei şi rugăciunii [...]
aşezată sub semnul Schimbării la Faţă, al Transfigurării.“[5] Intelectualii Constantin
Noica, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian,
Petru Manoliu, Henri Stahl, Nicolae M. Popescu s-au numărat printre invitați.
Motto-ul simpozionului, înscris pe programul tipărit, era unul premonitoriu:
„Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.“ (Efes. V, 16); chiar dacă el se
referea la întunecaţii ani în care România suporta consecinţele Dictatului de la Viena.
Mai târziu, André Scrima a avut prilejul să citească stenograma
evenimentului, păstrată de Sandu Tudor, surprinzând, în lucrarea amintită,
rigoarea programului cu vădită conotaţie religioasă: „Urmând un program bine
conceput [...] s-au parcurs opt zile de «retragere» înspre un alt orizont.
Cuprinsul unei zile era distribuit între celebrarea liturghiei, timp de
meditaţie şi rugăciune personală, sesiune de comunicări (dimineaţa şi
după-amiaza), discuţii deschise (înregistrate de un stenograf).“[6]
Î.P.S. Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins,[7] ne oferă câteva amănunte
referitoare la programul şi titlul conferinţelor susţinute la Cernăuţi. Duminică,
1 august 1943, Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, profesor
universitar de Istoria Bisericii, a deschis sesiunea de comunicări cu
prelegerea „Calendar şi priveghere.“ În aceeaşi zi, Alexandru Elian, profesor
universitar de Bizantinologie la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, membru al Academiei
Române, a adus în discuţie integritatea morală în eseul „De la icoană la
duhovnicie.“ A doua zi, 2 august, Alexandru Mironescu, profesor universitar de
Chimie organică, a ţinut o conferinţă cu tema „Moaştele Sfântului Ştefan şi
veşnicia trupului.“ Anton Dumitriu, matematician, profesor universitar de
Logică, a susţinut eseul „Cunoaştere şi asceză,“ în care a încercat o apropiere
între teoremele logicii şi asceză. Miercuri, 4 august, Paul Sterian, economist,
secretar general în Ministerul de Finanțe, încearcă să provoace auditoriul la
meditaţie prezentând, în lucrarea „Cei şapte tineri din Efes şi dovezile
Învierii“, o legendă religioasă. Joi, 5 august 1943, Constantin Noica, filozof,
a analizat conceptele teologice din perspectiva filozofiei existenţialiste, în
eseul „Patos şi Patmos.“ Pe 6 august, ziua sărbătorii Schimbarea la Faţă, Petru Manoliu, jurnalist, a vorbit auditoriului
despre erminia sărbătorii „Schimbarea la Faţă în frumuseţea izbăvitoare.“ Sâmbătă, 7
august, Arhimandritul Benedict Ghiuş, în lucrarea „Duhovnic şi Tămăduire,“ a
adus în atenţia auditorului necesitatea păstrării legăturii dintre preot şi
enoriaşi. Simpozionul s-a încheiat cu prelegerea lui Sandu Tudor, care a prezentat
auditoriului eseul: „Rugăciunea inimii şi Sfânta Isihie,“ ca metodă prin care
omul poate deveni cu adevărat liber. Deşi Sandu Tudor apare în program cu o
singură conferinţă, în dosarul simpozionului se găsesc mai multe lucrări care-i
poartă semnătura, printre care şi conferinţa de deschidere din 1 august 1943.[8]
Una dintre concluziile simpozionului
prefigurează dorinţa participanţilor de a se mai întâlni într-un astfel de
cadru spiritualizat: „Am făcut până aici o bună bucată de drum, ni s-a dat şi
limpezit o sumă de înţelesuri, avem deci, mai mult ca înainte, nevoie de
pecetea vie a împlinirii tuturor acestora. Ne va fi oare dat să o primim?»“[9]
Prin urmare, Mitropolitul Tit Simedrea, intuind schimbările sociale ce
începeau să se întrevadă, a avut ideea înfiinţării unui grup de dialog
teologico-cultural format din intelectuali şi monahi. Fiind un vizionar, a
întrezărit că în contextul vremii, doar o mișcare de anvergură națională,
capabilă să implementeze în rândul monahismului trăirea isihastă, putea avea un
rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul
ortodox constituia un obstacol serios în consolidarea socialismului. Amintim
celebra sintagmă a vigilentelor organe abilitate: „Armata neagră a călugărilor
şi călugăriţelor trebuie extirpată!“
Tit Simedrea, atent la
mișcările politice din țară și de peste hotare, și-a dat seama că numai o
reorganizare a monahismului, din perspectiva trăirii isihaste, mai putea ține
flacăra credinței strămoșești aprinsă; mai ales că, în contextul vremii, „activitatea religioasă constituia una
dintre preocupările cele mai importante ale Securităţii, care dorea să
controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea
de a domina acest segment extrem de important al societăţii.“[10]
În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate
ortodoxă. Astfel, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca îndemna
credincioşii la rugăciune şi răbdare, la mănăstirea Slatina părintele Ilie
Cleopa făcea apel la păstrarea virtuţilor creştineşti, la mănăstirea
Vladimireşti părintele Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de ţărani,
povăţuindu-i să nu se lepede de credinţa strămoşească. Astfel, un număr impresionant
de ţărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori pe care creștinismul
românesc îi avea. Și, ca o consecință, toate aceste mişcări religioase căpătaseră
statut de „anvergură naţională.“
Tit Simedrea și-a dat seama că păstrarea și cultivarea vieții
religioase în rândul mirenilor nu avea puterea de a stopa influența venită de
la Răsărit. Doar isihasmul putea fi o piedică în fața ateismului. Cultivarea și
practicarea la scară națională în cadrul mănăstirilor, alături de impunerea
unui program de rugăciune asemănător cu cel practicat în Sfântul Munte Athos,
putea avea în mediul monahal un efect răsunător.
Tradiţia isihasmului
în ţara noastră este destul de veche; se estimează, conform documentelor, că
încă din anul 1406 termenul arhaic „sihastru“ exista în vocabularul sacerdotal.
Din izvoarele istorice aflăm informaţii despre un anumit călugăr Nicodim care,
venit în Ţările Române, înfiinţează şi reorganizează mai multe locaşuri de cult,
punând un accent deosebit pe practicarea isihasmului. Anton Dumitriu, în Cartea
întâlnirilor admirabile, susţine că dacii aveau anumite practici
preistorice pe care le putem pune la temelia isihasmului de mai târziu.
În istoria spiritualităţii româneşti se cunosc câteva momente de reînnoire
a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la mănăstirea Neamţ de Sfântul Paisie
Velicicovschi (1722-1794), cea de la Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic
(1787-1860), ca şi cea care poartă numele de Rugul Aprins. Datorită asemănărilor care se găsesc între cele trei
mişcări, conform Mitropolitului Antonie
Plămădeală şi părintelui André Scrima, Rugul Aprins reprezintă cel de-al treilea moment important din
spiritualitatea românească.
Dacă mişcarea Sfântului Paisie Velicicovschi, închegată la mănăstirea Neamţ
în secolul al XVIII-lea, s-a dovedit a fi una de tip pur isihast, după modelul
ascetic palamit, urmată în aceeaşi direcţie de cea instituită de Sfântul
Calinic de la Cernica,
cel de-al treilea moment a adunat laolaltă laici şi monahi, închegându-se un
grup diversificat în preocupări intelectuale, dar în acelaşi timp subordonat
principiului isihast. Dacă laimotivul cultivat în cadrul monahal era: „Roagă-te
şi munceşte,“ în cadrul grupului Rugul
Aprins s-au promovat trei demersuri de reconstituire a fiinţei umane: „Roagă-te,
munceşte şi desăvârşeşte-te într-un domeniu în care poţi excela“[11] – după cum ne mărturisește
Alexandru Mironescu în volumul Calea
inimii: eseuri în duhul Rugului Aprins.
Astfel, pe lângă trăirea isihastă, Mitropolitul Tit Simedrea dorea și formarea
unui grup de specialişti din diferite domenii capabili să demonstreze că toate
ramurile ştiinţifice pornesc și totodată sunt subordonate principiului divin.
Fiind un vizionar, și-a dat seama că viitorul țării erau tinerii studenți,
dezorientați și influențați de numeroasele direcții politice. De aceea educația și îndrumarea acestor vlăstari era practic
o necesitate națională.
Tit Simedrea, asemenea și altor fețe bisericești, se afla sub atenta supraveghere
a organelor abilitate. Unul
dintre cei mai abili informatori pe care Securitatea îi avea la acea vreme era
renumitul Dudu Velicu (nume conspirativ). Acest personaj enigmatic, prezent întotdeauna
la locul și momentul „potrivit“,
s-a aflat o perioadă de timp și în apropierea Mitropolitului. Iată cum
comentează el, într-o notă informativă din 14 iunie 1945, demisia forțată a înaltului
ierarh:
„În realitate,
a demisionat din cauza cărţii tipărite de el în două ediţii şi intitulată Ectenii
şi rugăciuni, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1943, îndreptată contra
«bolşevicilor». Ecteniile şi rugăciunile vechi au fost adaptate vremurilor
războinice din 1943, schimbând mai ales cuvântul «agareni» («turci», pus în
carte în loc de «năvălitori duşmani») cu acela de «bolşevici».“[12]
Activitatea culturală și duhovnicească a
mișcării de renaștere neo-bizantină Rugul
Aprins
În
anul 1944, la sugestia Mitropolitului Tit Simedrea, Sandu Tudor, împreună cu un
grup de intelectuali și câțiva clerici, „investiţi cu sacerdoţiul conştiinţei“[13] – André Scrima, au format mişcarea Rugul Aprins. „Aceşti oameni aveau încă
sensul esenţial al onoarei. (…) Erau fundamental liberi, străini oricărei
idei de capitulare, capabili să spună nu.“[14]
Astfel, în
mijlocul Bucureştiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte acerbe
pentru impunerea ideologiei socialiste, „Sandu Tudor făcea saltul de la planul
politic la cel spiritual, cerând tuturor, indiferent de opţiunile lor politice,
să se înarmeze cu armele Sfântului Duh.“[15]
În acest context, „Rugul Aprins devine un fenomen de atitudine
împotriva noilor stăpâni.“[16] În ordine
cronologică, Asociaţia a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1945 are
loc o primă etapă pregătitoare, moment în care se
desfășoară simpozionul de la Cernăuţi organizat
de Mitropolitul Tit Simedrea. Apoi, 1945-1948 este perioada consolidării grupului
şi programului desfăşurat în cadrul mănăstirii Antim, în care liderul oamenilor
de cultură era Sandu Tudor şi cel al monahilor Benedict Ghiuş. Între 1949-1952,
când Sandu Tudor a suferit prima detenţie, grupul monahal, la ordinul Patriarhului
Iustinian, a fost răsfirat pe la diverse mănăstiri din țară, perioadă în care
conferințele s-au desfăşurat într-un cadru intim. După 1952 şi până la arestarea
liderilor în 1958, membrii s-au reîntâlnit la domiciliile laicilor: Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu,
Barbu Slătineanu, Cornelia și Dinu Pillat.
Cu aprobarea Prefecturii Capitalei şi binecuvântarea Patriarhului Nicodim,
la acestea adăugându-se şi ospitalitatea Părintelui Stareţ Vasile Vasilache,
începând cu anul 1944, la mănăstirea Antim, „duminică de duminică, după-amiaza,
de la orele 17, se desfăşurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii,
conferinţe publice cu subiect apologetic-mistic.“[17]
În cadrul Asociaţiei Rugul Aprins s-a putut observa coexistența a două
grupuri, unul format din călugări, preocupaţi de noile direcţii spirituale, şi
un grup laic non-conformist care milita pentru menţinerea vechilor ideologii
tradiţionaliste.
Pentru prima oară în cercul de la Antim, grupul monahal a realizat
traducerea unor scrieri mistice din spiritualitatea rusă din secolele
XVIII-XIX, care, după ce au fost citite în cadrul conferințelor publice, au circulat
printre participanții întrunirilor sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul
Rugului Aprins, menționează
scrierile „lui Tihon din Zadonsk sau Ignatie Brancianinov. (Aparte ar trebui
menţionate excepţionala traducere a lucrării lui Pavel Florenski Stâlpul şi întărirea Adevărului, ca şi «reeditarea»
Scrierilor lui Isaac Sirul. (...) În cadrul conferințelor impresiile au fost
nuanţate: simetric declinului artei bisericeşti ruse din secolele XVIII-XIX, se
făcea simţit şi în domeniul doctrinei un soi de «baroc rus». Neatinsă rămăsese doar tradiţia
filocalică, restituită de Paisie Velicicovski şi transpusă, de pildă, în forme
narative criptate ca acele Povestiri ale
pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de
atunci.“[18]
Grupul literar se ocupa cu îndeplinirea unor sarcini, riguros stabilite de
către Sandu Tudor. Astfel, „în fiecare joi seara ne adunam în salonul Stăreţiei,
unde făceam să lumineze tainic izbăvirea de năpastă în creaţii literare şi
filozofice, muzicale şi artistice.“[19]
Dintre oamenii de cultură
care formau acest grup literar îi amintim pe Ion Marin Sadoveanu
(dramaturg), Vasile Voiculescu (poet, scriitor și medic), dr. Paul Sterian
(economist), dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu
(sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironesc (fizician).
Părintele stareț Vasile Vasilachi, în urmă cu câțiva ani, într-un amplu
articol rememora acele vremuri:
„Cu bucurie amintim de marele scriitor şi om de teatru Ion Marin Sadoveanu,
care ne citea din meditaţia sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan
Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt şi apăsat de peniţă. Alteori
venea Dr. Vasile Voiculescu şi ne aducea creaţiile sale poetice. Dr. Dabija de
la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi
Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fratele nostru care prezenta
disertaţii filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu vorbea
despre limitele gândirii logice şi euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu
analiza problematica morală a contemporaneităţii. Paul Sterian ne cucerea cu
revelaţiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinţilor
Părinţi. Mircea Vulcănescu, încă tânăr, excela ca filozof şi scriitor. Sandu
Tudor fost ziarist şi polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii
de pocăinţă, speranţă în Cel de Sus şi lirism în care cuprindea speranţele
întregului popor năpăstuit. (...) Arhimandritul Benedict Ghiuş ne aducea
sensibilităţile găsite de el în cărţile cele duhovniceşti. Atunci am avut
bucuria şi eu – Vasile Vasilachi – să prezint câteva capitole din lucrarea
noastră, tipărită mai târziu, Doctorie
sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau Părinţii
Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele Andrei Scrima şi alţii.“[20]
Un accent deosebit se punea pe culegerea informaţiilor, conferinţele nu
erau organizate superficial, ele necesitând „pregătiri serioase ale
participanţilor pe căile desăvârşirii mistice.“[21] De exemplu, Paul Sterian
în două conferinţe, „Sfânta Muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă“ şi „Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare“, cu ajutorul unor imagini alegorice,
a reuşit să evidenţieze câteva aspecte ale politicii socialiste. Antonie
Plămădeală consideră că Paul Sterian, care ocupase diferite funcții în Ministerul
Economiei, nefiind străin de mișcările politice din țară, a căutat de fapt să
pregătească auditoriul în faţa noii opresiuni. „Sfânta Muceniţă Anastasia e izbăvitoare de otravă. Ce era otrava?
Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau Războiul
nevăzut al lui Paisie cel Mare. E vorba de alt Paisie decât cel de la
Neamţ. O carte întreagă compusă de Paul Sterian, era vorba de un război
nevăzut, care era, care exista şi în care se luptau două ideologii.“[22]
Mihai Rădulescu, student la Litere, venea adeseori să asiste la prelegerile
organizate la mănăstirea Antim. Într-un articol amintește de această conferință.
Din punctul său de vedere eruditul economist oferea auditoriului un mesaj
oarecum criptat. „Nu pot uita adâncimea analizei psihologice în care a
înfăţişat viaţa Sfintei Mare Mucenice Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de
otravă, pe care Biserica noastră o sărbătoreşte la 22 decembrie.“[23] Dar Paul Sterian excela
nu numai în eseuri existențialiste, „el era un mecena“ – după cum îl numește
părintele Vasile Vasilachi. „Într-adevăr, de la el veneau daruri bogate pentru
mănăstire şi pentru premii scriitoriceşti, pentru zidiri şi înzestrări.“[24]
Alături de aceste desfătări literare aveau loc şi meditaţii christianice.
Arhimandritul Haralambie Vasilachi excela în „cursuri de îndrumări mistice, de
pildă prelegerile (...) De vorbă cu noi înşine ori Frumuseţile
adevărului însuşi, cuprinzând
meditaţii filozofice şi teologice.“[25]
Antonie Plămădeală, în monografia Rugul
Aprins, precizează că însuși Tudor Vianu a susţinut la Antim câteva
conferinţe. Sandu Tudor,
„cu suflul lui liric, polemizând pe teme creştine“[26], manifesta predilecţie pentru tratarea unor teme
de factură mistică. De-a lungul prelegerilor: „Rugăciunea inimii“, „Exegeza smochinului blestemat“ şi „Medalioane ale unor mari isihaşti“, penelul tudorin, în spiritul său
inconfundabil, a căutat să pătrundă în miezul tainelor christianice. După
conferinţă se obișnuia ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu
subiectul prezentat. Răspundea conferenţiarul sau o altă persoană. Sub forma
aceasta se fixa în mintea participanților subiectul dezbătut.
Î.P.S. Bartolomeu
Valeriu Anania, în Memorii, acordă un
spațiu generos prezentării „poetului isihast“ Vasile Voiculescu. În acei ani scriitorul lucra la
Ultimele sonete… De fiecare dată când
venea la Antim aducea cu sine câte un sonet.
După ce-l citea în sala bibliotecii, căuta să afle păreri despre creația
sa, răspunzând totodată și întrebărilor venite din partea publicului. Într-o
conferinţă și Ion Barbu, bun prieten cu Sandu Tudor, a prezentat „în manuscris
traducerea în curs a lui Richard al III-lea.“[27]
Prelegeri despre ultimele descoperiri științifice au
susținut „fizicieni şi matematicieni precum Octavian Onicescu, Mihail Necule,
dr. Plăcinţeanu, Valentin Poenaru, acesta din urmă acum la Universitatea din
Paris“[28], și nu în ultimul rând
distinsul savant Alexandru Mironescu.
În zilele
săptămânii, după slujbele de seară, celor prezenţi li „se explicau pe larg cele
şapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie şi Utrenie şi tălmăcirea
Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel
în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea era prezentată Sfânta Liturgie cu
simbolismul ei tradiţional, marţea – din punct de vedere muzical, miercurea – viziunea
iconografică a Liturghiei, joia – prezentarea mistică a Liturghiei.“[29]
Pentru cei înclinaţi spre alte discipline se organizau concursuri, pe care
Sandu Tudor împreună cu Paul Sterian le sponsoriza cu sume importante de bani[30]. Astfel, muzica şi
pictura bizantină nu au fost omise din atenţia cercului de la Antim. Iată ce notează cu
privire la acest aspect părintele stareț Vasile Vasilachi: „Am avut bucuria să
dăm premiu de multe milioane (în banii de atunci, bine înţeles) compozitorului
Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în
muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. Aceste Oratorii de faimă europeană au fost
interpretate la Ateneul Român, în primă audiţie, de Orchestra Filarmonică din
Bucureşti dimpreună cu societatea corală România, dirijată de Profesorul
Nicolae Lungu. Astfel, la 3 martie 1946 a fost prezentat oratoriul Patimile
în învierea Domnului, dirijat de însuşi George Enescu, iar la 24 decembrie
1947 oratoriul Naştere Domnului, dirijat de Constantin Silvestri.“[31] Paul Constantinescu a
compus, în cinstea mişcării Rugului
Aprins, un antifon intitulat Rugăciunea inimii. Această deosebită
lucrare corală, după cum ne informează Antonie Plămădeală, a fost înmânată în
original lui Sandu Tudor. „Cred că a fost cântat doar de corul bărbătesc al
călugărilor de la Antim. Intenţia a fost de a da un fel de imn al Mişcării
Rugului Aprins.“[32]
Nici arta sacră nu a fost omisă din atenţia liderilor. „Altădată s-a ţinut
un concurs pentru icoane ortodoxe, la care au participat mulţi pictori.“[33] Cel care a câştigat
concursul a fost părintele Sofian Boghiu, care a pictat o icoană a Rugului Aprins. Juriul a fost format din
sculptorul Mac Constantinescu, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor şi istoricul de
artă I. D. Ştefănescu. Antimul era frecventat şi de un grup de generali, dintre
care îi amintim pe „Gheorghe Stratilescu, Gheorghe Iorgulescu, Ioan Toma,
Constantin Manolache.“[34]
După cum observăm din succinta prezentare, „Rugul Aprins nu era o invenţie literar-politică: el venea din
orizontul originar al Revelaţiei (…) şi, ca atare, el era cel care deschidea
acest orizont“[35] – André Scrima.
Rugul Aprins – simbol
al isihasmului românesc
Odată cu retragerea armatei române de pe teritoriul
Rusiei în anul 1943, Mitropolitul Rostovului, Nicolae, împreună cu preotul Ioan
Kulîghin, au cerut permisiunea organelor abilitate de a emigra la noi în țară. Ajunşi în România, Patriarhul Nicodim
le-a îngăduit să se stabilească la mănăstirea Cernica. Sandu Tudor, împreună cu
Alexandru Mironescu, aflaţi într-una din zile în vizită la părintele Nicodim
Bujor, au fost prezentaţi celor doi refugiaţi. În urma acestei vizite s-a
realizat apropierea lui Ioan Kulîghin de
grupul Rugului Aprins.
Iată
cum îl prezintă Alexandru Mironescu în volumul Calea inimii: „Era o personalitate, o mare personalitate
duhovnicească. Avea un contur ferm, o identitate inconfundabilă, un puternic
sigiliu spiritual, un stil adecvat împărtăşirii unor experienţe alese şi pentru
noi necunoscute. Aceste însuşiri deosebitoare puteau fi desluşite în toate
amănuntele felului său de a fi: în vorbă, în mers, în maniera de a sta, de a
asculta. Totul vorbea despre o prezenţă cu totul deosebită. Stilul era complet
articulat, fără să fie însă artificios sau căutat. Forma aceasta era mănuşa
potrivită unui fond de o imensă bogăţie şi rigoare. Se cunoştea că venea
dintr-o casă mare.“
În
contextul căutărilor spirituale „noi (- ne
mărturisește părintele Sofian Boghiu) aveam mare nevoie de el, de un încercat şi un mare duhovnic, aveam
mare nevoie chiar de el, căci tocmai el purta răspunsurile vii la o seamă de
întrebări şi preocupări care deveniseră ale noastre într-un chip cu deosebire
serios.“ În ceea ce privește „învăţătura lui îmbina
rigoarea cunoaşterii certe – primită atât din scrutarea textelor tradiţionale,
cât şi din experienţa trăită – cu mlădierea unei inimi întemeiate pe
mizericordie. Ne aducem aminte de comentariile lui la Pelerinul rus, când ne punea întrebări la care nu puteam răspunde
din primul moment.“[36]
Când
venea la Antim era cazat în chilia părintelui Sofian Boghiu. Urmărindu-l
îndeaproape, sfinția sa a observat că el „cunoştea practic rugăciunea inimii, acest om, m-a convins direct că era un om care se ruga cu
adevărat. De pildă, îl întrebam în timp ce vorbea cu altcineva: «Părinte Ioan,
acum vă rugaţi?» «Da, părinte, mă rog!» Se ruga foarte mult!“[37] Într-una din zile, Ioan Kulîghin i-a mărturisit că în tinerețe
a deprins practicarea acestei rugăciuni de la părinții duhovnici de la
mănăstirea Optina. Mai târziu, când a fost arestat, „rugăciunea aceasta l-a
ajutat mult să supravieţuiască în cumplitele închisori comuniste.“[38] Precizăm că această lucrare de factură
interioară era o taină în adevăratul sens al cuvântului. „De mulţi ani, la el
chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, şi se ruga şi când
vorbea şi când slujea, când mânca şi când mergea. Rugăciunea pentru el era ca şi respiraţia. Şi în
somn se ruga.“[39]
Cu toate acestea, destinul a fost necruțător. Fiind un
îmbunătățit spiritual, la un moment dat, după cum menționează André Scrima și părintele Sofian
Boghiu,
într-o predică le-a mărturisit că în curând va lua drumul închisorii. Fapt care
s-a și întâmplat. Părintele Ioan Kulîghin a fost arestat, „condamnat la muncă
silnică pe viaţă şi deportat în Siberia.“[40] Astfel, în iarna anului
1947 i s-a pierdut urma.
Pe de o parte, Ioan Kulîghin, providenţial pentru
mişcarea Rugului Aprins, a fost modelul existenţial de care
membrii grupului aveau nevoie pentru ca grupul monahal să facă saltul spre
practicarea rugăciunii inimii; iar pe de altă parte, prin prelegerile și
îndemnurile sale spirituale, a căutat să pregătească auditoriul pentru cea din
urmă jerfă, ce începuse să se întrevadă. Această rugăciune sacră, practicată
îndeosebi de călugării anahoreți, se instituie în inima omului care s-a
despătimit complet, a ucis în ființa sa simțurile trupului și a dezvoltat în
locul lor harismele cerești.
În acest context, amintim interpretarea părintelui Sofian
Boghiu cu privire la simbolul rugului aprins:
„Acest rug, în teologia Bisericii noastre Ortodoxe, este simbolul Maicii
Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Ea a avut în fiinţa sa sfântă
focul ceresc, Iisus Hristos, dar a rămas nearsă, însă îndumnezeită. Pentru noi,
care ne-am ales acest patron sfânt al Mănăstirii Antim, Rugul Aprins este simbolul rugăciunii neîncetate. Cel ce se roagă
neîncetat se aseamănă rugului care ardea şi nu se mistuia. Suntem mereu sub
focul lui Dumnezeu, această vâlvătaie de lumină şi de putere, şi cu cât ardem
mai mult, cu atât devenim mai luminoşi şi mai aproape de Dumnezeu. Acesta este
înţelesul Rugului Aprins.“[41]
Mărturisirea părintelui Adrian Făgeţeanu
Alexandru Făgeţeanu se hotărăşte în anul 1943 să
intre în monahism. Întâlnirea cu Mitropolitul Tit Simedrea a fost deosebit de
emoţionantă. După ce acesta l-a poftit în biroul său, „a deschis două volume de
istoria creştinismului şi mi-a spus că le ţine în faţă şi de câte ori le
citeşte lăcrimează când ştie ce a fost creştinismul la noi în ţară secole
întregi.“[42] Apoi, cu multă
seriozitate i-a mărturisit: „Uneori, travesând peste Carpaţi, veneau din alte
ţări călugări sihaştri să întâlnească pe sihaştrii noştri, veneau din Rusia,
din Grecia, să asculte sfaturile, şi din această cauză lăcrimează, şi a repetat
de câteva ori aceeaşi idee, că secole de-a rândul în Carpaţii noştri a fost o
viaţă adevărată, creştinească.“[43] Profunda sa nemulțumire se datora unei
dureroase constatări: „Monahii acum nu mai au încredere unii în alţii şi sunt
dezbinaţi.“[44] După acestă discuţie vlădica îl sfătui
să intre în monahism la mănăstirea Putna. Aflându-se sub ascultarea sa,
părintele Adrian s-a convins „după opt ani“ că „Mitropolitul era cea mai cultă faţă
bisericească pe care România o avea la acea dată“.
În contextul politic de după 1945, în Parlament se
duceau lupte aprige. În cele din urmă partidele istorice au fost înlăturate şi
comunismul s-a instaurat în toată puterea cuvântului. Sandu Tudor, atent la
evoluția politică a țării, era convins că „singura posibilitate de a lupta
împotriva concepţiilor materialiste era cea pe plan religios, iar în cadrul
bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se putea face în
monahism.“[45]
În urma interzicerii reuniunilor de la Antim, prin anul1949, Patriarhul,
pentru a proteja grupul duhovnicesc, a dispus mutarea monahilor pe la diverse
mănăstiri din ţară. Părintele Adrian Făgețeanu a fost acceptat la mănăstirea
Govora. În 1950, și Sandu Tudor, devenit între timp monahul Daniil, s-a
stabilit în cadrul aceleași mănăstiri.
Daniil Sandu Tudor avea un vis măreţ. Deşi situaţia
din ţară nu-i permitea, credea că autorităţile îi vor îngădui să formeze un
centru monahal de intelectuali „pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea
concepţiei materialiste.“ Astfel, a pus bazele unor școli de vară dedicate
studiului și practicării rugăciunii neîncetate, mai întâi la mănăstirea Govora
și apoi la schitul Rarău. Dintre călugării care au participat la aceste
retrageri spirituale îi amintim pe: „Virgil Stancovici, Valeriu Străinu, Andrei
Scrima, Benedict, Ghiuş, Sofian Boghiu şi Felix Dubneac.“[46] Dorința
sa arzătoare era ca „în rândul monahilor să înceapă într-adevăr o viaţă
duhovnicească superioară.“[47] O
dovadă pertinentă în acest sens este Acatistul
Rugului Aprins al Maicii Domnului, o veritabilă poezie de rit bizantin la
care părintele Daniil Sandu Tudor a lucrat vreme de zece ani.
Acest demers spiritual a luat naștere în urma unei sugestii
venite din partea Mitropolitului Tit Simedrea. Daniil Sandu Tudor nu numai că
i-a împărtăși ideea, ci s-a ocupat și cu strângerea în jurul său a câtorva
monahi intelectuali, însărcinați de el cu realizarea unei ordini monahale
asemănătoare celei din Sfântul Munte Athos. Iată ce ne mărturisește părintele Adrian Făgețeanu: „Scopul acestei
mişcări era tot duhovnicesc, şi într-adevăr, şi părintele Daniil Sandu Tudor şi
Mitropolitul Firmilian au spus că vom organiza întâlnirea tuturor călugărilor
din ţară ca să schimbe rânduiala: că fiecare mănăstire avea regula ei şi se
dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeaşi rânduială, aceeaşi regulă, şi pe
mine m-a pus să chem şi să pregătesc chemarea tuturor călugărilor. Şi
Mitropolitul Firmilian, care-mi fusese profesor la seminar înainte, ştia de
acest lucru. Tot la sugestia vlădicului Tit Simedrea se făcea o singură
rânduială pentru toate mănăstirile din ţară.“[48] Dacă
mişcarea s-ar fi concretizat şi ar fi luat amploarea dorită, „după părerea mea ar
fi fost un impuls ce s-ar fi simţit extraordinar în câteva decenii, producând o
schimbare majoră în Biserica Română.“[49] Mai
ales că „în timpul marxismului, creştinismul era pus la mare încercare de
foarte mulţi ce dirijau şi preferau să spună că nu mai sunt credincioşi. (...)
Din această cauză educaţia copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile şi
acum se simte că şi fiii celor de atunci nu sunt credincioşi. Deşi au fost
botezaţi.“[50]
Deşi toţi membrii Rugului Aprins au fost anchetaţi, Mitropolitul Tit Simedrea nu s-a numărat printre cei arestaţi. Adrian
Făgeţeanu ne oferă în acest sens o explicaţie: „Comuniştii aveau o practică
diplomatică deosebită, pe vlădica nu l-au arestat ca să nu se spună în
străinătate că biserica e persecutată de sus în jos. Nici un Mitropolit de-al
nostru, nici un Patriarh, n-a suferit asta, aşa că pe el l-au căutat numai din
punct de vedere diplomatic şi nu l-au arestat.“[51]
Considerat de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania
„ultimul ierarh mare cărturar al bisericii noastre, de o vastă cultură“, Tit Simedrea după acest incident s-a retras
în lumea cărților. După anul 1958 era văzut aproape zilnic la Biblioteca
Academiei Române unde studia vechile manuscrise religioase. Și Î.P.S. Antonie
Plămădeală de-a lungul scrierilor sale adeseori îl evocă, considerându-l „un
mare mitropolit, cărturar de care ţineau seama toţi ierarhii.“ Prin anul 1971 părintele
Sofian Boghiu mergând la mănăstirea Cernica a avut marea bucurie de a-l
reîntâlni. Cu multă emoție observă că: „Vlădica are 85 de ani, este luminos la
chip, cu părul şi barba albă, foarte vioi în mişcări şi limpede în cuvânt şi
minte.“[52] După
puțin timp a trecut la cele veșnice, pe data de 9 decembrie 1971, fiind
înmormântat la mănăstirea Cernica, unde vieţuise retras de un deceniu asemenea
unui anahoret din vechime.
După ce a ieșit din închisoare, în anul 1964, părintele
Adrian Făgeţeanu, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, a pribegit pe la
diverse parohii din ţară. După 1989 a revenit la mănăstirea Antim, unde a
slujit până în 2004. Primind în taină Schima
cea mare, se retrage asemenea unui schimnic la schitul Locuri-Rele. Într-un
interviu oferit revistei Lumea monahilor, părintele i-a mărturisit redactorului Visarion
Alexa o constatare ce merită a fi luată în seamă: Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul,
dar avem şi cel mai mare defect pe care poate să-l aibă un neam sau omenirea:
dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe stoicii antici, şi ei
spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici
Alexandru Macedon, nici orice alt împărat din lume, n-ar fi putit să-i biruiască.
Asta-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor, suntem dezbinaţi. Nu ne
putem uni, românii, nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să
rodească.[53]
Dr. Camelia SURUIANU
[1] Părintele Adrian Făgeţeanu,
un veac de duhovnicie, articol de
Visarion Alexa în Lumea monahilor, 5
noiembrie 2007.
[2] André Scrima, Timpul Rugului
Aprins, cu o prefaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p.
14.
[3]
Artur Silvestri, Secretul Rugului Aprins, Bucureşti, Editura Carpathia
Press, 2007, p. 6.
[4]Paul Sthal, Întâlnirea duhovnicească de la Cernăuţi
August 1943,
în Centenarul
naşterii, 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 61.
[5]André
Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed.
cit., p. 141.
[6] Idem.
[7]Antonie
Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p.
13.
[8]Idem.
[9]
André Scrima, op. cit., pp. 141, 142.
[10]
Elisabeta Neagoe şi Liviu Pleşa, Radiografia Securirăţii în anul 1957,
în C. N. S. A. S., Arhivele
Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, p. 163.
[11]Alexandru
Mironescu, Floarea de foc, Editura
Elion, Bucureşti, 2001, p. 23.
[12] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă
în perioada sovietizării României – Însemnări zilnice I 1945-1947, Arhivele
Naţionale ale României, Bucureşti, 2004. p. 13.
[13]André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Maestrul spiritual în tradiţia
răsăriteană, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000, p. 163.
[14] Ibidem., p. 160.
[15]
George Enache, Un mare duhovnic văzut prin ochii Securităţii: părintele
Adrian Făgeţeanu mărturisitorul, în
revista ROST, numărul
42-43, august-septembrie 2006.
[16]
Artur Silvestri, Modelul omului mare,
zece « Convorbiri de amurg » cu Antonie Plămădeală urmate de
« Douăzeci şi opt de scrisori de altădată », Editura Carpathia Press,
2004, Bucureşti, p. 14.
[17] Sandu
Tudor, Taina Rugului Aprins, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 12.
[18] André Scrima, op. cit., p. 136.
[19]
Vasile Vasilachi, Rugul Aprins. Cercul literar–cultural de la Mănăstirea
Antim din Bucureşti, în Calendarul
Credinţa, The Faith, Detroit,
1992, pp. 66-71.
[20] Idem.
[21] Idem.
[22]
Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, ed. cit., p. 30.
[23] Mihai Rădulescu, Cuvântul lui Dumnezeu în puşcărie. IV. Preludiu la Rugul Aprins,
în Vestitorul Ortodoxiei, iulie 1993.
[24]
Vasile Vasilachi, op. cit.
[25] Idem.
[26] Idem.
[27]
Gheorghe Vasilescu, Benedict Ghiuş duhovnicul inimii, ed. cit., p. 51.
[28]
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 16.
[29]
Sofian Boghiu, Duhovnici români
contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 28.
[30]
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 15.
[31] Vasile Vasilachi, op. cit., p. 69.
[32]
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 16.
[33]
Vasile Vasilachi, op. cit., p.
69.
[34] Antonie Plămădeală, op. cit.,
p. 16.
[35] André Scrima, op. cit., p. 145.
[36] Ibidem., p.146.
[37]
Sofian Boghiu, Duhovnici români
contemporani, Ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu şi Constanţa Costea,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 29.
[38] Ibidem., p. 185.
[39] Ibidem., p. 30.
[40] Idem.,
[41] Ibidem., p. 119.
[42] Artur Silvestri, Secretul
Rugului Aprins, Bucureşti, Editura Carpathia press, 2007, p. 18.
[43] Ibidem., p. 19.
[44] Idem.
[45] Ibidem., p.
5.
[46] Cf. George Enache, Un mare
duhovnic văzut prin ochii Securităţii părintele Adrian Făgeţeanu
mărturisitorul, în Rost,
numărul 42-43, august-septembrie 2006.
[47] Artur Silvestri, op. cit., p.
20.
[48] Artur Silvestri, op. cit.,
p. 22.
[49] Idem.
[50] Ibidem., p. 20.
[51] Ibidem., p. 21.
[52] Sofian Boghiu, op. cit., p. 72.
[53] Părintele Adrian Făgeţeanu, un veac de duhovnicie,
articol de Visarion Alexa în Lumea
monahilor, 5 noiembrie 2007.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu