Una dintre poeziile de rezistenţă ale volumului Călătorie spre locul inimii este Liturghie cosmică, text care respiră
liniştea celui care a aflat sensul vieţii sale:
Doamne,
lucrarea pe care ai început-o cu mine
Simt că
nu se va sfârşi aici şi cu moarte:
Slujesc
în alaiul unei uriaşe liturghii străine,
Și nu mă
poate opri în el şi pentru sine
Acest
pământ îndatorat doară să mă poarte.
Îi calc
numai – tinda cu lespezi puţine –
Lepăd în
el straie de rând, îmbrac pe cele divine
Şi trec
cu alaiul Tău spre altar mai departe
La
spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.
Reţinem expresia poetică „liturghie străină“ ca semn al
diferenţei antitetice dintre lumea căzută şi armonia divină. Pentru a se salva,
omul trebuie să treacă precum un străin prin această lume, căci aşa cum afirma
Fericitul Augustin, creştinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria lui este
în cer. În vizunea lui Voiculescu, pământul este doar „tinda cu lespezi
puţine,“ adică o anticameră, unde sufletul se pregăteşte pentru marea întâlnire
cu Împăratul care i-a pregătit ospăţ de nuntă. Îmbrăcat în straie divine
(antagonice celor de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om după cădere), sufletul
mântuit este părtaş la „spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu
Tine.“
Scafandrul este un text poetic ce mărturiseşte despre umilinţa ca
atitudine ce purifică sufletul, îngăduind speranţa întâlnirii cu Dumnezeu în
„cămara cea tainică a inimii,“ după expresia Sfântului Apostol Pavel, în
„scoica-nchisei inimi,“ după expresia lui Vasile Voiculescu:
Acum
m-afund în mine, în oarba mea genune,
Întru-un
ocean de patimi cu fundul nepătruns,
Sargasă
de păcate și n-am puteri de-ajuns,
Plăpând
scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune.
Să
bâjbâi pân la Tine,
cu -ntinse, mâini nebune,
Tu -n
scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.
Zoe Dumitrescu – Buşulenga interpretează textul în sensul
titlului volumului pe care îl prefaţează (Călătorie
spre locul inimii): „Așadar, inima, locul cel tainic, devine Centru spre
care se îndreaptă pelerinul, și în acelaș timp, călăuza cea fără greș, «busolă
vie spre veșnica lumină» și nădejdea temeinică în lupta împotriva dușmanului
care e cugetul de-a stânga, lupta împotriva minții, a cunoașterii raționale.“[1]
Partea
centrală a învăţăturii isihaste o formează teoretizarea treptelor rugăciunii
care coboară mintea în inimă, aceasta fiind principala modalitate de acces la
cunoaşterea divină, atât cât este cu putinţă creaturii. De aceea, în volumul Călătorie spre locul inimii, există
numeroase texte care se raportează la practica rugăciunii. În poezia care chiar
dă titlul volumului se remarcă urcuşul spiritual de la rugăciunea obişnuită,
comună (cu mintea sau cu buzele), la cea care marchează coborârea minţii în
inimă, moment în care omul îl întâlneşte pe Dumnezeul ascuns în sine de la
creaţie:
Locul
inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?
vârtejul cugetelor nu-I chip să ne
poarte…
locul inimii noastre sălăşluieşte-n Cer
şi-n el lumina lină a cerului făr de
moarte.
aspre prăpăstii se sparg în orice ins,
pe munţii sufletului nins de blesteme
arde floarea minunilor
Rugul
Aprins,
Ce-n
scrum preface spaţiu şi vreme.
Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii
Tale?
Îndreptează
Pașii rugăciunii obosită de cale,
Acolo unde deodată mintea se deșteaptă
trează,
În amiaza Eternității Tale.
Aspirația isihastă a acestei coborâri a minţii în inimă o
regăsim în Făclia, unde mintea
luminată de iubire devine făclie aprinsă întru glorificarea divină:
De ce nu pot icoana-Ți, din tărie,
Să cobor, în inima-mi s-o prind,
Și veșnică, extatică făclie,
În fundu-i negru mintea-mi să-Ți aprind?
Tot în învăţătura isihastă se
recomandă ca această coborâre a minţii în inimă să se facă prin repetarea
cuvintelor „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul!“ O poezie precum Numele Tău mărturiseşte despre neputinţa de a
atinge starea de iluminare, spre care ţinteşte rugăciunea mai sus menţionată
însă şi despre necesitatea stăruinţei în acest demers:
Iisuse,
numele Tău, dulce jar
Cu
buzele ... spun în zadar
Tot rece
rămân, tot făr de har
În
minte-l aduc: dar curând
Îl scap
iar, putredul gând
Se rupe
ca firul plăpând.
Doamne,
acum mă căinesc,
Numele
Tău împărătesc
Cu inima
mea să-l rostesc
Statornicește-l
Iisuse, în ea
Și arză
acolo până la moartea mea.
În Rugăciune
cordială găsim, probabil, cea mai expresivă, din punct de vedere poetic,
formulare a esenţei a acestei rugăciuni ce exprimă cel mai bine trăirea mistică
ortodoxă – rugăciunea inimii care devine şi rugăciune a minţii:
Inima nesimţit se roagă fara cuvinte,
Arde
numai ca o candela cuminte
A carei
rostire-i lumina.
După cum preciza Zoe Dumitrescu – Buşulenga, referindu-se
la poeme datate cu câteva luni înainte de arestare, printre care se numără şi
ultimele două texte citate mai sus, „râvna căutătorului ajunsese departe, în
ciuda vaietelor şi prea smeritei nemulţumiri de sine. Năzuinţa spre unirea cu
Dumnezeu se exprimă tot mai aprig şi în ipostaze diverse. Marele spirit care se
simţea fragment, rupt din uriaşa totalitate a Creatorului şi căzut în starea de
imperfecţiune după ce cunoscuse inefabila bucurie a unităţii originare, dădea
glas dorului de unitate în aceste poeme ale aventurii sale spirituale care-l
purta irezistibil spre întâlnirea cu Dumnezeu...“[2]
ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în plenul Academiei Române în ziua de 28
noiembrie 1984, cu ocazia simpozionului „100 de ani de la naşterea lui Vasile
Voiculescu“ a susținut comunicarea Vasile
Voiculescu în spiritualitatea românească. Înaltul prelat, pentru a
demonstra religiozitatea scriitorului, a pornit analiza de la volumul Ultimele sonete... Conform concepției sale, chiar dacă „Voiculescu
şi-a scris Sonetele după moartea lui Shakespeare, şi chiar în numele acestuia,
ca univers tematic şi structură prozodică, ele au o rudenie mult mai apropiată
cu cel mai frumos poem de iubire, din literatura universală, Cântarea
Cântărilor.“[3]
Încercând să-i surprindă înălţarea sufletească, Bartolomeu Valeriu Anania, în
continuarea prelegerii sale, adăugă: „Elohim al lui Blaga e demiurgul mut,
ascuns în spatele propriei creaţii, Dumnezeul psalmilor arghezieni e un părinte
denaturat, surd la zbaterile odraslei sale, de care s-a despărţit printr-o
perdea de întuneric şi căruia nu-i vorbeşte niciodată. Cel din Sonetele lui
Voiculescu e un prieten. Aspiraţia lui este aceea de a depăşi stadiul
prieteniei şi de a deveni un iubit și mire duhovnicesc, izvor şi receptacol al
comuniunii. El caută inima poetului, îi iese în întâmplare, suferă, disperă, o
imploră, îi e dor, prin logodirea ei, el îşi caută propria sa împlinire, căci
creatorul nu e întreg decât împreună cu creaţia lui. Logos prin excelenţă, el e
cuvântător, partener de dialog, îi vorbeşte poetului în limba acestuia, în
sonet, el însuşi fiind un geniu al poeziei, adică al unui mod de existenţă
comunitar.“[4] Ca
în cele din urmă să ajungă la concluzia că: „prin poezie s-a încorporat unui
alt timp de spiritualitate, mult mai profundă şi mai subtilă, la care nu se
accede decât prin iniţiere şi iluminare (...) dacă Shakespeare ne-a lăsat
poezia unui geniu, Voiculescu ne-a dăruit-o pe aceea a unui harismatic.“[5]
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, Cuvânt înainte de Zoe-Dumitrescu
Buşulenga, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 7.
[3] Valeriu Anania, Vasile Voiculescu –
Liniştea supremă a iubirii, în Revista
de istorie şi teorie literară, an XXXIII, nr. 1, ianuarie-martie 1985, p.
112-116.
[4] Idem.,
[5] Idem.,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu