Ion Ilioiu, ultimul supravieţuitor din grupul
de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, a plecat la Domnul
pe 31 octombrie. Înmormântarea: vineri, 2 noiembrie 2012, ora 13, la
capela ortodoxă din Cimitirul vechi, Fagaras. O ultimă ocazie de a-i
aduce un strop de cinstire în rugăciune. Dumnezeu să îl odihnească în
pace!
Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme.
Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru,
alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am
purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce
vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste
pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută
în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi
luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului,
de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în
continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi
dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la
picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva
fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne
aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa
noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun
în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea
noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu
am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire
omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de
pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat,
nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu
am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul
acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât
tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest
neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e.
Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare
altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul
ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri
de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi
ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia
voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm
în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca
soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu
iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru
libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de
aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele
de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri
apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci
de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna,
focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în
suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi
atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea,
merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie,
interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni
s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să
primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu
odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în
pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie
ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam.
Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa
voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori
sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui
Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la
moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele
Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin
suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu
însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei
putea înţelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc
frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele
Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm
vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca
unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să
desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu