Din Nichifor Crainic: Dostoievski si crestinismul rus. Occidentaliştii

Un artist in genere, un geniu, un creator aduce incontestabil un aport de originalitate in lumea culturii. Dar nu e mai putin adevarat ca, oricat de nobil si original ar fi aportul unui geniu creator, opera lui nu se dispenseaza de elementele imprumutate mediului si vremii sale. Dostoievski e fara indoiala unul din marile genii creatoare in literatura universala, iar in opera lui vom gasi elemente care fecundeaza posteritatea, tot asa cum vom gasi elemente care vin de la inaintasii sai si care intra ca parte integranta in ideile care se desfac din aceasta opera. De aceea, si mai cu seama fiindca de-a lungul acestei opere a lui Dostoievski vom intalni adesea discutii alese si personaje in care s'au interpus anumite atitudini, pentru a le intelege mai bine trebuie neaparat sa cunoastem cel putin in linii generale ideile mari care framantau lumea ruseasca la aparitia lui Dostoievski. Inainte de a intra, prin urmare, in analiza si sublinierea semnificatiei inalte a operei lui, vom face o paranteza introductiva, inchinand doua lectii ideilor principale care au precedat formarea lui Dostoievski.

Dupa anul 1825, Rusia trece printr'o perioadade mari framantari. Anul 1825 inseamna incercarea re volutionara a decembristilor, incercare ce se termina, dupa cum era de asteptat, in Siberia. Dar atmosfera gcnerala din aceasta vreme si pana la 1848, si mai tarziu chiar, este atmosfera generala de zbucium nu numai rusesc, ci si european.

Ideile de prefacere sociala si politica ale marii revolutii franceze se exercita foarte dominant in intreaga lume. Razboaiele napoleoniene rascolisera Europa de la un capat la altul si dadeau, pe langa ideile revolutionare, un surplus de gusturi pentru noile asezari in aceasta Europa. Adaugati la acestea rnarea miscare cunoscuta in literatura europeana  sub numele de romantism, care, afirmand cultul individualitatii creatoare, afirma in acelasi timp cultul individualitatii nationale a geniului creator al popoarelor. Suntem in epoca in care se vorbeste intaia oara si foarte mult despre geniul popoarelor. Acelasi romantism in Apus, prin anumite personalitati de geniu, pe care le crease, atrasese din nou un gust special pentru catolicism si pentru mistica ce se cuprinde in catolicism.

In afara de aceasta, in ce priveste Rusia in special, suntem in epoca in care intelectualitatea ruseasca este dominata, pe langa acest curent european de idei si fapte, de noua filozofie, idealismul german, reprezentat in special prin Schelling si Hegel.

Doua mari curente se precizeaza in acest deceniu in cultura ruseasca, si anume: curentul occidentalist si curentul slavofil.

Aceste doua mari curente de idei precizate in prima jumatate a veacului al XlX-lea se vor impleti in lupta continua de-a lungul intregii culturi rusesti.

Ne vom ocupa in prelegerea de astazi de primul curent de idei, pe care 1-am numit curentul occidentalist. Domnilor, curentul occidentalist are si el doua subdiviziuni: una a curentului liberal si alta a curentului catolicizant. Tendinta manifestata  in general in acest curent occidentalist este usor de inteles. Ganditi-va chiar la numele pe care-l poarta. Ganditorii, scriitorii, agitatorii rusi care se insereaza in acest curent vor o integrare a Rusiei in cultura si in formele de viata occidentale. In aceasta epoca — prima jumatate a veacului al XlX-lea — se pune in Rusia problema capitala a orientarii acestei lumi rusesti catre Occident, sau catre ea insasi. Acestea sunt cele doua mari intrebari care se nasc in miscarea ruseasca, carora occidentalismul si slavofilismul cauta sa le dea raspunsuri.

Occidentalismul, fie liberal, fie catolicizant, porneste de la o convingere initiala, si anume ca Rusia, in imensitatea ei, este un fel de tabula rassa, pe care trebuie construita o cultura, o societate si un stat care sa corespunda formelor sociale, politice, de cultura si civilizatie occidentala.

 Problema era de fapt pusa istoriceste cu un veac inainte de veacul al XlX-lea. Cel care o pusese intai, in mod brutal, a fost imparatul Petru cel Mare  care voia dintr'o data occidentalizarea si civilizarea Rusiei, dar cu forta. Ca sa intelegeti opera pe care a facut-o sau pe care a vrut s'o faca Petru cel Mare, inchipuiti-va felul in care Kemal Pasa civiliza turcii in vremea noastra.

Este o opera de civilizare pur formala, facuta cu sila, prin teroare, cum sunteti la curent, cred. Puteti intelege foarte usor metoda similara pe care a intrebuintat-o tarul Petru cel Mare in Rusia, dupa anul 1807. Dar aceasta incercare de a pune la punct Rusia cu sila,cu porunca,la inceputul veacului al XVlII-lea, era superficiala si prea formala. Acum, dupa un veac, problema se pune pe terenul ideilor, pe terenul unui continut.

Raportul acesta dintre Rusia si Europa noi il cunoastem din insasi cultura si istoria moderna a Romaniei, fiindca e problema care s'a pus nu numai Rusiei, ci si noua, romanilor, si anume occidentalizarea tarilor din Rasarit, a tarilor balcanice si a Rusiei, inapoiate din punctul de vedere al civilizatiei.

Ganditorul german Oswald Spengler are o caracterizare foarte potrivita pentru aceasta situatie a tarilor inapoiate din Europa, care vroiau sa se puna la punct cu nivelul de civilizatie atins de tarile occidentale. El numeste aceasta un fenomen de pseudo-morfoza, adica de dezvoltare, de transformare. O morfoza naturala, o morfoza adevarata se petrece in tarile in care cultura si civilizatia se dezvolta organic si simultan, cum ar fi Franta. Dar un fenomen de pseudo-morfoza, de dezvoltare artificiala, nu-1 putem observa decat in aceste tari inapoiate sub anumite raporturi, care totusi, la un moment dat, vor sa se puna brusc la punct, la nivelul european.

Fenomenul acesta de pseudo-morfoza, de punere la punct in mod artificial, se petrece cu toate tarile balcanice in veacul al XlX-lea, se petrece cu Romania, se petrece pe o scara mai larga cu Rusia. Curentul de occidentalizare reprezinta acest fenomen de pseudo-morfoza, cum 1-a numit Spengler. Curentul slavofililor reprezinta un protest, o reactie impotriva acestei directii artificiale, de pseudo-morfism adica de punere fortata la punct cu civilizatia apuseana.

Problemele acestea le vom intalni de-a lungul intregii opere a lui Dostoievski, adanc preocupat de problema orientarii spiritului rusesc, a destinului Rusiei si a mesianismului ei in lume. Dar el are antecesori in aceasta privinta. Care sunt acesti antecesori? Asupra occidentalismului, prin ideile sale liberale, adica transformarea societatii rusesti dupa noile idei care vin din revolutia franceza, nu vom starui atat de mult, intrucat nu este asa de important pentru preocuparile noastre, si apoi sunt lucruri pe care le cunoasteti de la noi. Ceea ce inseamna la noi generatia pasoptista au voit sa reprezinte in Rusia occidentalistii sau "zapatnicii", adica transplantarea ideilor liberale de transformare a societatii si a statului dupa modelul Occidentului. Liberalismul acesta rusesc se infatiseaza hotarat si de la inceput intr'o forma si cultura ateista.

Liberalismul  rusesc este de la inceput categoric ateu, prin urmare categoric negator al ortodoxismului rusesc, nu numai al tarismului. Cand in Rusia domnea tarul N icolae I, din pricina incercarilor revolutionare din 1825 scrisul rusesc suferea cea mai oprimanta teroare. De aceea el ia forma de roman, cum v'am spus intr'una din prelegerile trecute, in care se deghizeaza ideile si preocuparile sociale de transformare a societatii sau, daca scriitorii nu aveau talent de romancieri, ei erau critici literari si isi transpuneau ideile pentru a scapa de cenzura ruseasca, disimulandu-le in forma de critica literara.

Capii care dau coloratura hotarata a personalitatii lor occidentalismului liberal si ateu sunt in special criticii literari. In fruntea lor e cel mai mare critic pe care 1-a avut Rusia si care se numeste Bielinski. El este primul critic literar care declara, dupa Nekrasov, marele talent creator al lui Dostoievski in scrierea “Oameni sarmani”.

Al doilea urmas al lui Bielinski este Cernisevski, care face tot critica literara, metoda prin care el predica ideile sociale revolutionare. Cernisevski o ispraveste in inchisoare. In cei 20 de ani de exil Siberian, el scrie cartea “Ce e de facut?” , pe care socialistii nostri au tradus-o in romaneste inca dinainte de razboi. In Rusia era considerata un fel de evanghelie a socialistilor. Ideile lor in literatura nu ne intereseaza. Insusi marele Bielinski are in aceasta privinta atitudini care variaza, pana cand in cele din urma ajunge la faimosul sau principiu literar "arta pentru viata". Stiti ca exista dictonul: "arta pentru arta", in timp ce la Bielinski apare rectificat in sensul de literatura pusa in slujba ideilor sociale. Din punctul de vedere al poeziei sociale, el reprezinta tovarasul de lupta sociala al poetului Nekrasov, care are o covarsitoare influenta asupra dezvoltarii literare si a spiritului rusesc din aceasta vreme, un ateu declarat care face profesie de credinta ateista.

Cealalta ramura a occidentalismului este catolicizanta.

Pe cata vreme scriitorii liberali propovaduiau o formula de civilizatie a Rusiei pe calea revolutionara, in sensul ideilor liberale, curentul catolicizant vedea ridicarea Rusiei, salvarea ei, chemarea la un nivel de mare cultura si civilizatie prin intrarea ei in formula de viata catolica. Curentul acesta e reprezentat in aceasta vreme de celebrul ganditor Petru Ceadaev.

Dupa unii istorici literari, Petru Ceadaev s'a nascut la 1794 si a murit la 1856, iar dupa altii s'a nascut la 1793 si a murit la 1855. Aceste date le veti gasi variind in istorisirile literare asupra Rusiei. Face parte din inalta aristocratie ruseasca, ia parte la razboaiele napoleoniene si in tineretea lui traieste in Apus vreo cinci ani (1822-1826). In Occident (Germania) el face cunostinta foarte de aproape cu filozoful Schelling. Trecand in Franta, el castiga prietenia celui care a incercat modernizarea catolicismului democratizandu-l, fostul preot catolic Lammenais, unul dintre cele mai mari spirite reformatoare ale vremii. I-a cunoscut in acelasi timp pe marii ganditori catolici din vremea restauratiei franceze si teoreticieni ai teocratiei catolice. E o fire discreta, nu tocmai curajoasa, singuratica, un fel de ascet, care se pare ca avea si misiuni mistice. In Germania a fost prieten cu Eckstein, unul din cei mai mari mistici. Ducea personal o viata severa, asa ca a fost numit la vremea lui, cum spune Massaryk in Russland und Europa, "ascet imbracat in frac de salon". Ceadaev, fireste, nu putea sa isi publice ideile, care erau foarte indraznete pentru spiritul oficial al Rusiei si pentru cenzura aspra care stapanea. Scrierile, de altfel foarte putine, vreo patru  la numar, intitulate

“ Scrisori filozofice” , au fost redactate in limba franceza si au circulat la inceput sub forma de manuscrise prin saloanele aristocratice, citindu-se din mana in mana, obicei care e foarte practicat si astazi in Rusia bolsevica in ceea ce priveste literatura crestina.

Sa stiti ca literatura crestina este foarte puternica in Rusia de astazi, o literatura cu caracter profetic, apocaliptic, si care circula intens in manuscrise, din mana in mana, raspandindu-se cu o repeziciune fenomenala, asa incat faimoasa politie bolsevica ramane uimita de acest lucru.

Tot asa circulau in acea vreme nu numai scrierile lui Ceadaev, dar si scrierile care au dus la Rusia revolutionara de astazi. Vedeti, totdeauna lucrurile in istorie se inverseaza. Ceea ce era Rusia socialista prigonita de politia statului tarist este astazi Rusia crestina prigonita de politia statului bolsevic; ceea ce atunci era la suprafata, astazi e subteran, si invers, ceea ce acum e la suprafata, era atunci subteran.

 Ceadaev scria in frantuzeste, ceea ce dovedeste ca nici nu se gandea sa publice in ruseste scrierile sale, fiindca acestea se citeau din mana in mana in saloanele aristocrate ale vremii.

Scrierile sale sunt adresate unei Doamne imaginare — era o manie literara—si fiecare scrisoare este datata, iar locul este Necropolis. Foarte interesant este Necropolis, care inseamna "cetatea mortii". Necropolis era pentru Ceadaev insasi Rusia, din punct de vedere cultural considerata o tara moarta, tara mortii culturale. Vom vedea in continuare de ce considera el aceasta. Se face cunoscut in Rusia printr'o revista, "Telescopul", condusa de un scriitor, Nadeje, caruia ii cade in mana unul din manuscrisele lui Ceadaev, pe care il traduce in ruseste si il prezinta cenzorului, ocupat la o partida de carti de joc. Cenzorul n'a bagat bine de seama despre ce era vorba si, ca sa-1 lase in pace, i-a dat autorizatie. Cand a aparut, a produs o stupoare in toata Rusia. A facut o valva extraordinara, starnind discutii, cum se intampla de obicei in cazul oricarei idei noi, impartind lumea in doua: pro si contra. Scrierea a cazut si in mana tarului care a gasit imediat o solutie. A gasit ca autoral nu poate fi decat nebun si i-a trimis un medic, bineinteles, insotit de un agent al politiei. Fiindca era aristocrat, 1-a imbracat in camasa de forta. In cele din urma i-a dat drumul si 1-a expediat peste granita.

In Franta, Ceadaev, care nu era curajos, a scris o alta lucrare de apologie in care explica atitudinea lui din scrierea incriminata, atenuand insa extrem de mult exagerarile din primele sale scrieri.

Care sunt ideile principale ale lui Petru Ceadaev? El pleaca, ca si occidentalistii liberali si atei, de la aceeasi credinta ca Rusia contemporana este o tabula rassa pe care trebuie construita o cultura si o civilizatie occidentala. Dar aceasta cultura si civilizatie occidentala — si aici se deosebeste el de liberalisti — trebuie cautata in formele de viata universala ale occidentalismului.

Simpatia aceasta pentru occidentalism se explica si prin formatiunea lui literara de care v'am vorbit, prin contactul din tinerete cu cultura si civilizatia Occidentului si prin faptul ca era un aristocrat.

Dumneavoastra stiti ca in patura aristocratica din Romania veche, in special de dinainte de razboi, catolicismul a avut foarte multe simpatii. Noi am pierdut cativa boieri care au trecut la catolicism, asa cum a fost cazul printului Ghica, devenit monseniorul Ghica. Si altii au simpatizat cu catolicismul, dandu-si copiii sa fie crescuti in diferite institute catolice. Catolicismul e considerat o religie aristocratica si care convine foarte bine mari lor latifundiari, boierilor, pe cata vreme Ortodoxia a fost considerata un fel de religie a lumii de jos.

Tot asa s'a petrecut si in Rusia, unde familii de printi si conti rusi au trecut la catolicism. Ceadaev, desi aristocrat, desi cu simpatie pentru occidentalism, n'a trecut totusi la catolicism.

El pleaca prin urmare de la constatarea ca Rusia este tabula rassa, iar pentru a fi fructificata din punct de vedere cultural trebuie inglobata starii de cultura catolica. In aceasta vreme domnea ideea geniului creator al popoarelor. Intelectualii cauta in starea  neamurilor aceasta idee  dominanta. Ceadaev o cauta starea Rusiei si, negasind-o, i se pare ca din punct de vedere cultural Rusia este nici mai mult nici mai putin decat o nimica toata. Din ce cauza? Pentru ca Rusia a imbratisat ortodoxismul bizantin care a paralizat-o in fortele ei creatoare. Suntem, spune el, un parazit si nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem, zice el mai departe, copiii nelegitimi ai culturii de astazi. Imbratisand ortodoxismul bizantin, Rusia s'a despartit de Occident si si-a taiat deci vinele prin care putea sa circule un sange aducator de cultura. "Crestem, spune el, dar niciodata noi, rusii, nu ajungem la maturitate. inaintam, dar piezis si fara nici un scop".

Pentru dansul, Rusia este sub acest raport, al culturii, o tara fara istorie si fara traditie proprie, fiindca tot ce se gaseste in Rusia este o simpla imitatie a Bizantului.

Avem de-a face, prin urmare, cu un pesimist in ceea ce priveste starea Rusiei, dar cu unul sui-generis, fiindca pesimismul sau nu se raporteaza decat la trecurul si prezentul rusesc. In ceea ce priveste viitorul, Ceadaev nu e pesimist. Intr'o scrisoare pe care o adreseaza unui prieten, el spune ca totusi Rusia va fi chemata odata sa dea formule intelectuale, morale si sociale problemelor care agita Europa de azi. Iata, prin urmare, ca insusi Ceadaev crede intr'un viitor al Rusiei ca si Dostoievski. Dar mai ales Dostoievski este cel care crede ca Rusia va fi chemata in viitor sa dea formula universala a orientarii Europei.Altfel vede insa Dostoievski aceasta formula. El o vede in limita Ortodoxiei, iar Ceadaev o vede in sfera catolica.

Prin urmare, solutia pentru a crestina din punct de vedere cultural aceasta Rusie pustie este pentru Ceadaev reintegrarea ei in sfera credintei catolice. O vorba celebra a lui este aceasta: "Drumul catre cer duce duce prin adevar, iar nu prin natiune". Aici se deosebeste total de Dostoievski, care crede ca drumul catre cer duce prin popor si in special prin poporul rus.

Ce inseamna aceasta formula a lui Ceadaev? Convingerea lui este, sub influenta hegelianismului, ca orice cultura reprezinta produsul universal al comuniunii tuturor popoarelor. Daca a existat o mare idee care s'a desfasurat in istoria Europei, aceasta este ideea crestina, insumata in evul mediu de toate popoarele europene care, sub egida papocezarica a catolicismului, au creat marea cultura europeana. Rusia n'a participat la aceasta cultura pentru ca, prin schisma de la 1054, ortodoxismul devenind eretic, schismatic fata de catolicism, a izolat Rusia de cultura occidentala. I-a taiat, prin unnare, comunicatia dintre ea si Occident. Singura mantuire, singura posibilitate de a fi fructificata in viitor este realipirea la catolicism, imbratisarea catolicismului. Aceasta este in esenta doctrina lui Ceadaev. Mai tarziu el singur a atenuat-o si a rectificat-o cand s'a asezat in Franta, dupa ce tarul Nicolae I l-a exilat.

Nu este un ganditor sistematizat, ci un ganditor paradoxal, care face foarte interesante consideratii de filozofie a istoriei, aplicate in special Rusiei. In gandirea lui exista mari contradictii. Bunaoara el  afirma ca intreaga cultura umana este rezultatul comuniunii tuturor popoarelor sub egida catolicismului medieval, insa recunoscand in acelasi timp ca Rusia trebuie sa se reintegreze catolicismului, pentru a deveni o forta culturala. Ne putem intreba carui catolicism, fiindca nu mai poate fi vorba azi de catolicismul medieval care a fost sfasiat de marea Reforma si refuzat de cel putin o jumatate din popoare. Iata una din marile contradictuale lui Ceadaev in pozitiile pe care le ia. O alta este aceea ca acuza Rusia pentru crestinismul ei, care este numai unul nominal, fara adancime si fara forte creatoare. Dupa ce a facut apologia catolicismului, el da Anglia ca exemplu de tara fructificata de crestinism.

Or, dupa cum stiti, aceasta nu se datoreaza catolicismului, ci crestinismului protestant. Iata cateva mari contradictii in gandirea lui Ceadaev. Atitudinea lui nu este singulara in gandirea ruseasca. Curentul acesta catolicizant il vom mai intalni dupa moartea lui Dostoievski,prin urmare dupa 1871. II vom intalni la un ganditor cu adevarat mare al Rusiei, un fel de Platon al gandirii rusesti, Vladimir Soloviov.

Acesta reia ideea catolicizanta si o expune cu o amploare (insa sistematic) care nu poate egala incercarile lui Ceadaev. La Vladimir Soloviov gasim o atitudine neuniforma si sovaitoare in ceea ce priveste catolicismul. In prima faza a activitatii de mare ganditor, el este prea ortodox si nu are nimic a face cu catolicismul.

In a doua faza apare ideea catolicizanta, cand il preocupa ideea teocratica si scrie doua carti despre aceasta. Ea este expusa in special intr'o carte pe care nici n'a putut s'o publice in ruseste, ci direct in frantuzeste, intitulata La Russie et I'eglise universelle — Rusia si biserica universala.

In aceasta carte el sustine primatul papal nu numai din punct  de vedere istoric, dar si din punct de vedere dogmatic. Pe langa sustinerea catolicismului, aici se gaseste una din cele mai acerbe si mari critici la starea actuala a Ortodoxiei.

Ideea principala a criticii pe care o aduce este ca Ortodoxia moderna a fost invadata si infranta in unitatea ei ecumenica de catre ideea nationala si, prin urmare, nationalismul  diferitelor popoare ortodoxe a faramitat unitatea ecumenica in autocefalia nationala. Ideea cea mare a lui este ca reorganizarea omenirii intregi sub egida crestinismului el n'o vede posibila decat tot sub egida papei.

Atitudinea critica a lui Vladimir Soloviov fata de Ortodoxie nu este una negativa, ci o atitudine care arata tot respectul ce se cuvine acesteia, deplangand-o insa. E cu totul alta atitudine decat a lui Ceadaev, care neaga total forta creatoare a Ortodoxiei, pe cand el deplange numai faramitarea de catre nationalism a Bisericii rasaritene, prin unnare si a Rusiei.

Nu vede posibilitatea unei refaceri decat prin revenirea la catolicism, la idealul sau teocratic de stat universal in formula crestina, un stat invers fata de cum il vede "societatea natiunilor" de astazi, fiindca aceasta voieste sa creeze un stat universal, fara nici o idee spirituala care sa-l domine.

Soloviov visase o organizare politica universala, insa sub primatul neaparat al ideii crestine reprezentata de papalitate.  El vede in fruntea acestei teocratii un papa si un imparat, amandoi deopotriva convinsi de adevarul esential al credintei crestine. Fireste ca acest imparat viitor, care sa stea alaturi de papa, nu putea fi decat tarul Rusiei. Cum ar fi posibila o teocratie cu un papa la Roma si un tar la Moscova, numai Vladimir Soloviov o stie.

Ar fi putut sa ne lamureasca, pentru ca aceasta atitudme catolicizanta a lui nu tine pana la sfarsit. El insusi isi atenueaza, ca si Ceadaev, felul sau de a gandi. Catre sfarsit, in orice caz dupa cartea pe care a scris-o despre teocratie, scrie celebrele  lui Trei convorbiri, intre care este mai celebra una cu caracter apocaliptic. In aceasta Vladimir Soloviov descrie, cu un talent fantastic, sfarsitul lumii dupa Apocalipsa. In acest sfarsit al lumii el nu vede o Biserica crestina contopita sub egida papei, ci trei Biserici crestine in fata Domnului: Biserica romano-catolica, Biserica ortodoxa si Biserica protestanta. El apara in acelasi timp si mozaismul, fiindca acesta are sau avea un rol inlauntrul teocratiei universale crestine, de a organiza finantele acestui imperiu teocratic.

Iata, prin urmare, ca in aceasta ultima scriere a sa el nu mai vede posibilitatea de unificare crestina sub egida papala, asa cum o visase in cele doua scrieri ale lui dedicate teocratiei.

Nici Soloviov nu trece la catolicism, ci, ca si Ceadaev. moare ortodox. Este, domnilor, un fel de mister faptul ca acesti doi fanatici apologeti ai catolicismului n'au imbratisat credinta catolica. Printr'o nestiuta taina ei raman ortodocsi, mor in credinta ortodoxa si sub egida crezului rasaritean. Dupa ce 1-au negat, ei afirma ortodoxismul prin actul suprem, adica prin insasi moartea lor.

Obs. Urmeaza: slavofilii