„Dar un Luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizont nemărginit
Singurătăţii mării”.
Încărcate
de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii
şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:
„El tremură ca alte dăţi
În codrii şi pe dealuri
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri”.
E
uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit
de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al
silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre
analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu
este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română.
Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul
rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar
dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea
departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete
absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe
cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este
lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu
denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai
mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în
cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă
într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte
într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia
acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o
prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în
creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura
pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda
cum se cuvine:
“Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează”.
Numai
după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne
prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune,
obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a
apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi
“Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui
extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului,
poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al
fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.
E
drept şi aceea că această capodoperă eminesciană mai are şi alte
conotaţii. Pentru noi însă râmâne semnificativă puterea nemărginită a
strălucirii dumnezeieşti, care ne înconjoară existenţa în paradisul
nostru etnic şi care constituie fundalul întregii descrieri poematice
din „Luceafărul”. Regăsirea în acest rai pământesc ne demonstrează cu
evidenţă că Eminescu ne face părtaşi la frumuseţea constituirii unei
epopei naţionale, care să-l conducă şi să-l scoată la liman din teroarea
şi vârtejul istoric, cum l-a mai condus şi l-a mai scos în mai multe
din împrejurările nefaste. Cu titlul de exemplu ne vom referi în special
la poezia „Revedere”. Reluând un motiv des întâlnit în folclor,
Eminescu ne-a alcătuit un poem semnificativ pentru una din temele
fundamentale ale subiectului de faţă, şi anume aceea de a vedea
liturghia cosmică împreunată cu cea istorică în existenţa românească.
Întâlnirea poetului cu natura se arată a fi regăsirea unui paradis
pierdut, înlocuirea sentimentului de singurătate morală a omului alungat
din rai şi părăsit în teroarea istoriei, cu un alt sentiment plin de
încredere şi tandreţe, de adulaţie şi recunoştinţă faţă de o fiinţă
superioară, căreia i se predă şi în care întrezăreşte şansa realizării
uneia din aspiraţiile cele mai sfinte ale sale. Nu este această natură
identică cu unul şi acelaşi paradis etnic românesc? După experienţele
rătăcirii şi ale zădărniciei, înapoierea în Rai, într-un nou paradis
pregătit omului de Învierea Domnului, ceea ce însemnează mai mult decât
revenirea în braţele dragi ale părintelui părăsit, revederea în natură
ia forma întâmpinării alintate. Poetul îl numeşte
pe codru „drăguţule”, iar acesta din urmă îl priveşte pe poet cu
bunăvoinţă şi mărturia fără nicio rezervă a eternităţii lui. E vorba de
veşnicia în cadrul căreia se desfăşoară nu doar idila şi drama vieţii
umane, ci ritmul însuşi al destinului nostru românesc.
„Ce mi-i vremea,
Când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri?
Că de-i vremea rea sau bună
Vântu-mi bate, frunza-mi sună
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea”.
Acest nou paradis în care ne este îngăduit să trăim ne asigură împlinirea menirii noastre de popor al lui Dumnezeu în lume.
„Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile
Lumea cu pustiurile
Luna şi cu soarele
Codrul cu izvoarele”.
Aceste
două liturghii diferite, cea a naturii, simbolizată de codru, şi cea a
istoriei, simbolizată de poet, nu sunt expresia a două destine diferite,
deşi în raport cu natura „Omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”. Cu
toate acestea, poetul, cu inima încărcată de zbuciumul vremii, priveşte
admirativ către veşnicia şi ordinea divină a naturii, nezguduit de
nimic, tocmai pentru că paradisul etnic îl întâmpină pe român cu toate
darurile pe care le revarsă Învierea Stăpânului peste tot şi peste
toate. Iată cum poetul se bucură de destinul pe care îl are în această
lume pentru că în paradisul pe care îl trăieşte relaţia pe care lumea de
acum, trecătoare o are cu cea nepieritoare şi veşnică, constituie marea
lui nădejde, pregătindu-i astfel viitorul de aur.
Am
amintit mai înainte că noi, creştinii ortodocşi, închipuind la Sfânta
Liturghie pe Heruvim, într-u anume fel ne identificăm, adică ne unim
tainic fără contopire, cu aceste făpturi cereşti. Iar această
identificare este chiar darul petrecerii împreună în paradisul de pe
pământ. După cum heruvimii se bucură de nemurire, noi ne bucurăm de
înviere în unul şi acelaşi paradis, început al unui cer nou şi pământ
nou. Oare poezia lui Eminescu, care se inspiră din marea credinţă a
părinţilor noştri, ce au primit adevărul Învierii din predica Sfinţilor
Apostoli Andrei şi Filip, nu ne aduce nicio mărturie provenind din
zestrea strămoşească din care ne-am plăsmuit ca neam la Mare, Dunăre
şi-n Carpaţi? Sunt evidente dovezile care atestă în conştiinţa poetului
că omul trece pe nesimţite din măsurata viaţă pământească în viaţa
imensă, înveşnicită a firii, depăşind astfel pragul morţii. E vorba
despre adevărul pe care l-a trăit cu o dulce şi senină anticipare în
versurile sale, care au tocmai de aici farmecul pe care-l inspiră
paradisul etnic. Cu câtă simplitate îşi exprimă acest gând atunci când
se adresează iubitei cu aceste cuvinte:
„Adormi-vom, troieni-va codrul frunza peste noi
Şi prin somn auzi-vom bucium de la stânele de oi”.
Într-adevăr,
poetul îşi anunţă adormirea pe care consideră că o va trăi ca pe un
fapt ce-l integrează în ritualul cosmic al unei liturghii de trecere în
veşnicie, după cum aflăm din versurile lui umbrite de aripa blândă şi
tăcută a sfârşitului:
„Când voi muri, iubito la creştet să nu-mi plângi
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi
La capul meu cu grijă cu ramura s-o-ngropi
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu,
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu”.
Pe
aceeaşi linie se înscriu şi versurile poeziei „Mai am un singur dor”.
În dorinţa de a muri la marginea mării, poetul îşi vede adormirea nu din
latura ei tragică, apăsătoare şi nimicitoare, ci din latura ei
izbăvitoare, veşnică şi luminoasă, sugerată de realitatea paradisului
cosmic, în care se integrează chiar prin actul morţii, în care nici nu-i
altceva decât o moarte-înviere cu Hristos din cadrul unei liturghii a
naturii.
„Luceferi ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar”.
În
aceste cuvinte testamentare am putea spune că poetul vorbeşte în numele
întregului suflet românesc, ce se vede pe sine pe pământul preschimbat
în paradis, în marea aşteptare a ospăţului Împărăţiei, pe care ni-l va
aduce ultimul „Amin” apocaliptic. - articol apărut în revista Veghea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu