Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu: Homosexualitatea ca minoritate socială şi ca stigmat. Acolo unde populaţia respinge homosexualitatea, în proporţie de 90%, legea n-o poate face acceptată.

Homosexualitatea este o minoritate (având în vedere ponderea ei foarte mică). Care sunt caracteristicile acestei minorităţi? Ea este o „minoritate exclusivă” şi „stigmatizată" (poartă un stigmat, de care nu poate scăpa, căci acesta cade automat asupra ei din „stampila publică” pe care o aplică societatea însăşi, nu o instituţie sau un ins).

Din acest punct de vedere, această stigmatizare nu poate fi anulată de lege, tocmai pentru că este un fenomen social. Apărătorii homosexualităţii speră că acest stigmat ar putea fi eradicat prin intermediul scolii, al armatei şi al Bisericii. De aceea, ei cer ca homosexualitatea să fie admisă în scoli, în armată şi să fie admisă de Biserică. Şi într-adevăr, homosexualitatea ar putea să iasă de sub stigmatul public, dacă nivelurile cele mai înalte ale „moralităţii publice", respectiv ale „conştiinţei comune", adică Educaţia, spiritul militar şi Biserica (instituţia cea mai înaltă) ar admite-o şi ar defini-o ca un „fenomen natural" (conform cu natura) şi „obişnuit" (necontradictoriu cu norma şi cu tradiţia, cu moravurile şi cu obiceiurile ei etc.). Deci, dacă legea ar sancţiona pozitiv homosexualitatea, ea n-ar putea, prin aceasta, să eradicheze stigmatul public al acesteia, tocmai pentru că legea juridică nu are eficacitate dacă este contrară moravurilor şi religiei, respectiv spiritului comunitar. Acolo unde populaţia respinge, în proporţie de 90% homosexualitatea, legea n-o poate face acceptată şi, ca atare, homosexualitatea va rămâne o „minoritate stigmatizată".

În universităţile americane se încearcă contracararea acestui fenomen de stigmatizare, promovându-se „teoria” că homosexualitatea este un „stil de viaţă alternativ”, care ar putea fi încercat oricând şi de oricine. Mai mult chiar, se dezvoltă propaganda în favoarea „stilului alternativ de viaţă”, iar libertatea opţiunii pentru acest „stil” este prezentată ca expresie a unui maximum de libertate în acea societate şi a unei „democraţii perfecte”. La această poziţie, Biserica şi corpul Comunităţilor (în faţă cu familia) ripostează, considerând că democraţia trebuie să reproducă în fundamentele sale „spiritul comunităţilor omeneşti”.

Sociologia, căutând o cale adecvată de a tălmăci fenomenul, consemnează o a doua caracteristică a acestei minorităţi, pornind de la distincţia între „minorităţile inclusive” şi „minorităţile exclusive”. „Minorităţile inclusive” sunt acele minorităţi care sunt comparabile cu toate comunităţile umane (de la familie la comunitatea de credincioşi, adică la Biserică). „Minorităţile exclusive sunt acele minorităţi ale căror manifestări nu sunt compatibile cu una sau mai multe dintre comunităţile omeneşti (Familia, Biserica, Naţiunea etc.). În acest fel, afirmarea acelei minorităţi aduce, implicit, daune afirmării comunităţii respective. Ele se află în raport de excludere. Minoritatea homosexualilor se află în raport de excludere totală cu Familia monogamă europeană şi cu Biserica creştină.

O legislaţie în acest domeniu trebuie să rezolve problema „codificării unitare” a legilor, adică să pună în acord Codul familiei cu legea de protejare a homosexualităţii. Societăţile europene au procedat în trei moduri:

a) au respins homosexualitatea;

b) n-au dat legi pozitive (au refuzat o legislaţie de discriminare pozitivă), chiar dacă n-au adoptat nici legi de sancţionare represivă;

c) au dat legi de acceptare (de discriminare pozitivă), dar au modificat atât definiţia familiei, cât şi definiţia omului (admiţând că un cuplu de homosexuali este o „familie”, poate fi considerat o „familie”. În acest sens, au admis căsătoriile între homosexuali.).

Problema centrală şi dificilă în această chestiune a minorităţilor exclusive este aceea că simpla lor existentă reclamă redefinirea şi deci restructurarea axiomelor societăţilor europene, care, cu toată zguduirea secolului „luminilor”, a revoluţiei franceze şi, la vârf, a revoluţiei comuniste, nu au renunţat să se considere monogame şi creştine (n-au renunţat la axioma familiei monogame şi la axioma caracterului creştin al omului şi al civilizaţiei europene).

Problema homosexualităţii pune în discuţie tocmai familia monogamă şi legile creştine, adică tocmai fundamentele societăţii europene. Sociologic, se poate admite că există societăţi europene care şi-au pierdut aceste fundamente şi pot adopta legislaţii care nu preiau în spiritul lor aceste axiome. Dar tot sociologic, nu este admisibil ca o instanţă suprasocială şi transeuropeană să ceară altei societăţi, în numele „europenităţii”, să adopte legi de discriminare pozitivă care contravin axiomelor europene şi convingerii marii majorităţi a populaţiei. Şi aceasta tocmai pentru că problema minorităţilor exclusive nu este aceea a raportului cu majoritatea, ci aceea a unui raport de excludere a unor comunităţi esenţiale.

Un alt argument sofistic al revendicărilor homosexuale este acela care susţine că o lege represivă ar determina amplificarea fenomenului printr-o recrutare masivă a minorilor. Acest lucru ar fi posibil numai dacă respectiva societate n-ar adopta legi de protecţie a minorilor şi de întărire a familiei monogame şi a educaţiei creştine. Cu aceasta atingem, în fine, chestiunea evaluărilor cantitative ale homosexualităţii.

- fragment dintr-un amplu studiu al Profesorului Ilie Badescu (poate fi citit integral la homosexualitate.ro)