„Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic
mai mult decât să fie fericiţi în lume şi tihniţi în trup, aceştia n-au război
cu diavolul: pe aceştia îi are fără de război. Căci câtă vreme umblă după
tihneală şi fericire deşartă, n-au să se trezească din vraja vrăjmaşă, care-i
ţine bine încleştaţi în lumea aceasta sensibilă, prin care-i duce pe nebăgate
de seamă la pierzare sigură. De aceea a zis un sfânt părinte că cea
mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine: nu vei ieşi din ea
niciodată.
Războiul începe abia cu
cei ce vor să-şi refacă fericirea Raiului pierdut, strădanie pentru care învaţă
să se desprindă pe rând din toată tihneala şi slava deşartă a vieţii acesteia.
Şi începe aşa:
Toate patimile sau
lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai
subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau
un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau
neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se
duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în
piele de oaie şi bietul miel, neavând mirosul oii cercat, tot de-a
zburda se duce în colţii lupului flămând.
Prima
întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii, pe care o flutură el în
văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o
arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită minţii.
Aceasta e a doua înaintare a războiului,
sau asupreala. Dacă la asupreală a izbutit să fure mintea cu momeala şi să o
facă să vorbească împreună, avem înaintarea la unire.
Mintea însă se trezeşte că a fost furată de
gând străin şi că se află în altceva, decât în ceea ce-i era dat după fire; iar
când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de
gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe,
sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe; şi de
cele mai multe ori viaţa întreagă a unuia sau a mulţime de inşi atârnă de
lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm, se poate întâmpla
ca fără veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra
cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui
Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege.
Iată
cum descrie Sf. Marcu Ascetul iscarea războiului nevăzut: „Momeala
aruncată de Satana este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând.
Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de
mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să
păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm împărăţia Cerurilor din
lăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă
loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar
nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu
forţa, pentru că dacă ar fi aşa nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila orice
gând şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să
ne arate în forma exclusivă a unui gând, la prima lui răsărire, înţelesuri
păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre
ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât acestea se împotrivesc
întreolaltă. Astfel dacă-1 iubim, ne mişcăm îndată gândurile noastre
spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu
el: dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm şi momeala însăşi. Iar dacă
momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă şi acest lucru)
aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit
printr-o veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu,
fiind împiedecată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată
şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la
sine însuşi, nu are putere să târâie cu sila mintea în învălmăşagul
pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Aşadar,
de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămaţi
nici de apariţia gândului simplu al vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa
nu va mai avea îndoieli în ce priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând
mintea împotrivirea trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu
vechea pricină, îndată e înlăturată şi această ispită.
Şi iarăşi va avea mintea
putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând
să pătrundă în cele mai dinlăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, unde nu
sunt vânturi de-ale gândurilor rele - care împing cu sila şi sufletul şi
trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de smoală - şi nici
vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu cuvinte şi cu chipuri de ale
înţelepciunii lumeşti, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de
înţelepţi ar fi. Căinările acestea curate, care sunt cele
mai de dinlăuntrul sufletului, şi care sunt casa lui Hristos, nu primesc nimic
din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raţionale, fie că sunt
neraţionale, fără numai pe acestea trei, pe care le-a numit apostolul:
credinţa, nădejdea şi dragostea."
Sursa:
Ieromonah
Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe
Române a Aradului, Deva, 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu