15.6.13

Eminescianul George Munteanu: Rugăciunea lui Eminescu către Maica Domnului, capodoperă a poeziei româneşti şi podoabă între rugi. Părintele Galeriu: Lumină lină


O devoţiune ca aceea din orice vers celebrator al lui Iisus e şi în poemele închinate Maicii Domnului. Rar de aflat în poezia românească o ipostaziere a căinţei creştine, ca treaptă de trecere peste dezastre, o puritate a simţirii şi o delicateţe de tonuri ca aceea din sonetul Răsai asupra mea (1879): „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ în noaptea gândurilor mele vină!//Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ îndurătoare-asupra mea coboară.//Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Si reapari din cerul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" După cum Rugăciune (1879) e capo­dopera poeziei româneşti în astfel de lamură a simţirii şi, nu mai puţin, o podoabă între rugile înălţate spre Madona de orice mare poet al lumii: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi ado­rată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!//Noi, ce din mila sfântu­lui/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noas­tre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!" 

Lumină lină

Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.

La anul 1870, marele nostru poet şi român Mihai Eminescu aduna tot sufletul neamului românesc la Putna, pentru a prăznui Mânăstirea şi locul de odihnă în lumină a lui Ştefan cel Mare. Şi noi astăzi suntem aici în inimă şi-n suflet, uniţi în pomenirea acestui simbol deopotrivă, al înţelepciuni neamului şi al unităţii neamului românesc. De asemenea, martorul atât de fidel al credinţei noastre strămoşeşti! Vor fi evocate atâtea dimensiuni ale activităţii sale creatoare. Îngăduiţi-mi, ca poet, ca gânditor, ca patriot, îngăduiţi-mi în puţinul meu cuvânt să spun şi să evoc credinţa lui, mărturia Lui Hristos, Iisus domnul nostru. Ceea ce a spus Eminescu despre Iisus este unic în literatura noastră şi în literatura lumii. Jertfa Lui, suferinţa Lui, a înţeles-o Eminescu ca nimeni altul dintre poeţii şi literaţii lumii. Spune el: şi Buddha a vorbit de suferinţă, dar a gândit că trebuie să te eliberezi de ea. Şi Socrate a suferit, dar cu o conştiinţă civică; şi stoicii au suferit cu orgoliul lor. Dar Iisus singur a suferit pentru alţii, s-a jertfit pentru semenii lui ca om, ca Dumnezeu şi om, a suferit pentru lume şi sângele lui s-a vărsat pentru purificarea, pentru mântuirea lumii. Acesta este chipul cel mai înalt al suferinţei, şi astfel Iisus a transfigurat suferinţa prin cruce în înviere. De aceea Iisus este modelul nostru suprem, o spune Eminescu; modelul suprem al umanităţii, modelul care poate salva umanitatea. Să suferi pentru semenul tău, să ieşi din carceră, din închisoarea egoismului, egocentrismului tău, care duce la sfâşieri şi lupte. De aceea Eminescu este pentru noi martorul şi simbolul înţelepciunii neamului românesc din lumea literelor, artei, care astăzi luminează precum vedeţi pretutindeni, căci oamenii de cultură, elitele spirituale ale unui neam se întrunesc de o parte şi de alta a graniţelor pentru a descoperi calea concilierii pentru a transfigura patimile noastre, pentru a ne descoperi în această unitate sfântă, în credinţă, în adevăr şi-n dragoste. Eminescu ne-a învăţat aceasta. Eminescu ne-a învăţat să putem trăi laolaltă, diverse neamuri în dragostea Lui Hristos Iisus. În crucea lui Eminescu aşa cum se înfăţişează care prin cele două braţe, cel vertical, uneşte cerul cu pământul, ne uneşte cu Dumnezeu şi din unirea cu Dumnezeu, prin unirea divină, prin braţul orizontal îmbrăţişăm lumea. De aceea a zis un Părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare: Iisus Hristos a ales acest fel de moarte pe cruce pentru că este singurul fel prin care mori cu braţele întinse, deci îmbrăţişând lumea.
Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc.
Până în ultima clipă a vieţii lui a avut inima înălţată spre Dumnezeu, şi din lumina divină să răspândească lumina peste noi.
Alexandru Vlahuţă care l-a cercetat cu puţină vreme înainte de săvârşirea lui din viaţă ne-a lăsat acest catren, patru versuri ale lui Eminescu, mai puţin consemnate în istoria literaturii. Aşa invoca pe Dumnezeu, ca o confesiune ultimă.
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea doruri sfinte
Peste întunericu-mi vieţii,
Ai revărsat, Părinte!
Acest foc, acest aur, aceste daruri sfinte le răspândeşte, le revarsă, de la părintele ceresc prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt care l-a inspirat, le revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Facă Domnul ca lumina şi dragostea lui neîncetat să ne înalţe sufletele noastre în unitate, unitatea neamului, în credinţă, în adevăr şi în iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Acesta să fie cuvântul nostru de omagiu adus marelui poet al neamului, Mihai Eminescu, pentru care rugăm pe bunul Dumnezeu ca să-i înalţe de-a pururi sufletul lui nemuritor în el însuşi şi prin opera lui în lumina şi iubirea divină. Amin.
(Discurs rostit cu ocazia sfinţirii statuii lui Eminescu de la Ateneul Român, 24 martie 1990)


Pr. Prof. Constantin GALERIU 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails