Nu trebuie sa ne tulburam cand ne supara patimile sau necazurile. Talcuiri ale Preacuviosului Avva Dorotei, ale Sfantului Ignatie Briancianinov si ale Sfantului Teofan Zavoratul

Această stare a războiului lăuntric trebuie îndurată cu seninătate, precum povăţuieşte Preacuviosul Macarie cel Mare, cu neîndoită credinţă şi nădejde în Domnul, cu mare răbdare, aşteptând de la Domnul ajutor şi dăruirea libertăţii lăuntrice. Războiul nu poate fi încununat de biruinţă şi libertatea nu poate fi dobândită prin propriile sforţări ale omului: atât una cât şi cealaltă sunt daruri Dumnezeieşti, dăruite nevoitorului la vremea potrivită, ştiută doar de Dumnezeu.

Greşesc foarte mult cei care, aflându-se sub stăpânirea patimilor, pretind de la ei înşişi nepătimire.

Având asemenea pretenţie nedreaptă, ce vine dintr-o concepţie greşită despre sine, ei ajung într-o stare de tulburare neobişnuită atunci când păcatul ce viază în ei îşi arată colţii într-un chip oarecare. Ei cad în trândăvie, în deznădejde. Manifestarea păcatului li se pare, din pricina părerii greşite pe care o au despre ei înşişi, un lucru neobişnuit, ceva nelalocul lui; în vreme ce manifestarea păcatului în gânduri, simţăminte, cuvinte şi fapte (aici e vorba nu de păcatele de moarte şi nu de păcatele de bună voie, ci de poticnirile fără voie), e un fenomen logic, firesc, de neocolit. (Sf. Ignatie Briancianinov)

„Dacă patima ne supără", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „nu trebuie să ne tulburăm de asta: a ne tulbura de faptul că ne supără patima arată nebunie şi mândrie, şi vine din aceea că nu ne cunoaştem starea sufletească şi fugim de osteneală, precum au zis Părinţii. De aceea nici nu sporim, că nu ne ştim măsura şi nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem, ci vrem a dobândi virtutea fără osteneală. De ce să se mire pătimaşul când îl supără patima? Ai dobândit-o, o ai în tine, şi te mai tulburi! Ai primit în tine arvuna ei, şi mai zici: de ce mă supără? Mai bine rabdă, nevoieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu"(Omilia 21, cap. 3 şi 4).

[Mt. 8, 23-27]. Se indreptau spre tarmul celalalt al marii. Domnul dormea. S-a pornit o furtuna si toti au fost cuprinsi de groaza, iar despre faptul ca Domnul era cu ei si, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat. Asa se intampla si in viata, atat in cea din afara, cat si in cea launtrica. Se porneste o furtuna de stramtorari sau de patimi, iar noi ne tulburam pana ce cadem sufleteste, socotind ca asa e firesc; dar Domnul ne trimite lectia: „putin credinciosilor !" Si pe buna dreptate ! Nu poti sa nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poti intotdeauna sa-ti pastrezi linistea cugetului. Mai inainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu si pleaca-te cu smerenie sub mana Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te ingrijora. Apoi, tine treaza credinta ca Domnul este cu tine si cazi la picioarele Lui in rugaciune ! Sa nu tipi, insa: „Pier !", ci striga, incredintandu-te voii Lui: „Doamne ! Daca vrei, Tu poti orice. Totusi, faca-se voia Ta, nu voia mea". Sa fii incredintat ca astfel vei trece de furtuna ce se ridica. (Sf. Teofan Zavoratul)

Această stare a războiului lăuntric trebuie îndurată cu seninătate, precum povăţuieşte Preacuviosul Macarie cel Mare, cu neîndoită credinţă şi nădejde în Domnul, cu mare răbdare, aşteptând de la Domnul ajutor şi dăruirea libertăţii lăuntrice. Războiul nu poate fi încununat de biruinţă şi libertatea nu poate fi dobândită prin propriile sforţări ale omului: atât una cât şi cealaltă sunt daruri Dumnezeieşti, dăruite nevoitorului la vremea potrivită, ştiută doar de Dumnezeu.

Greşesc foarte mult cei care, aflându-se sub stăpânirea patimilor, pretind de la ei înşişi nepătimire.

Având asemenea pretenţie nedreaptă, ce vine dintr-o concepţie greşită despre sine, ei ajung într-o stare de tulburare neobişnuită atunci când păcatul ce viază în ei îşi arată colţii într-un chip oarecare. Ei cad în trândăvie, în deznădejde. Manifestarea păcatului li se pare, din pricina părerii greşite pe care o au despre ei înşişi, un lucru neobişnuit, ceva nelalocul lui: în vreme ce manifestarea păcatului în gânduri, simţăminte, cuvinte şi fapte (aici e vorba nu de păcatele de moarte şi nu de păcatele de bună voie, ci de poticnirile fără voie), e un fenomen logic, firesc, de neocolit. (Sf. Ignatie Briancianinov)

„Dacă patima ne supără", spune Preacuviosul Avvă Dorotei, „nu trebuie să ne tulburăm de asta: a ne tulbura de faptul că ne supără patima arată nebunie şi mândrie, şi vine din aceea că nu ne cunoaştem starea sufletească şi fugim de osteneală, precum au zis Părinţii. De aceea nici nu sporim, că nu ne ştim măsura şi nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem, ci vrem a dobândi virtutea fără osteneală. De ce să se mire pătimaşul când îl supără patima? Ai dobândit-o, o ai în tine, şi te mai tulburi! Ai primit în tine arvuna ei, şi mai zici: de ce mă supără? Mai bine rabdă, nevoieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu"( Omilia 21, cap. 3 şi 4.).