21.9.13

La 17 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dimitrie Bejan, un interviu mărturisitor despre bucuriile spirituale cunoscute în lagărele ruseşti şi puşcăriile comuniste din România

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.

În lagăr la început slujeam numai Sfânta Agheasmă, cu plantoane puse la usi, că nu era voie să ne rugăm public. În rest fiecare se ruga la culcare si la sculare, cum stia de la mama de acasă, dar toti se rugau. Moartea era în bordei: păduchi, plosnite, tifos, iar dincolo de usă era un ger cumplit si munci neomenesti.

Aceeasi atmosferă a fost si în lagărele din Siberia-Karaganda, Arhanghelsk, de la Marea Albă, Borcuta si alte lagăre de pe tot cuprinsul rusesc. După ce s-a terminat războiul, încet, rusii de la comandă au devenit concesivi. Ne-au lăsat să slujim după voia noastră în bordeie. Mai târziu, vara, ieseam pe un platou din curtea mănăstirii, unde făceam rugăciuni publice si, în sărbători, Sfânta Liturghie.

Am reusit să ne adunăm până la 23 de preoti ortodocsi români la Oranki, slujind toti un fel de liturghie fără epicleză, la început fără vase de slujbă ori procovete. Ne confectionaserăm toti epitrahile din foi de cort nemtesti, cu desene de păduri sau de copaci. Chiar la început am avut un epitrahil scăpat din război si adus în lagăr de preotul căpitan Constantin Popescu. De la Pitesti.

La serviciile religioase făcute de noi, preotii ortodocsi, asistau si celelalte nationalităti în frunte cu preotii lor. Acestia erau încântati de psalmodierea ortodoxă si de corul bărbătesc - circa 100 de coristi -sub bagheta profesorului de muzică Sima din Bucuresti, de la biserica Sfântul Anton. *
* A se vedea pe larg în cartea mea de amintiri "Oranki", care apare la Editura Tehnică din Bucuresti.
- Cum va rugati Duminica la Oranki, împreună cu ceilalti români?

- Asa cum am spus mai sus. Ne adunam toti pe acel platou la Oranki, săvârseam împreună Sfânta Liturghie, ne împărtăseam cu totii, rosteam o predică vie, de îmbărbătare, dădeam slavă lui Dumnezeu pentru toate si ne retrăgeam la masă si în dormitoare.

- Prizonierii de alte confesiuni apreciau cultul ortodox?

- Foarte mult. Luau parte în masă, împreună cu preotii lor catolici sau protestanti la Liturghia noastră. Erau vizibil încântati că slujba noastră era în totalitate cântată si nu recitată, ca la catolici sau protestanti, si totdeauna cu predică.

- Am înteles că tipăriti câteva cărti cu amintirile din lagăre. Este adevărat că omul se roagă mai puternic în suferintă?

- Da. În conditiile de acolo, omul nu a avut alt sprijin decât pe Dumnezeu; iar contactul cu El, Căruia-I ceri sprijin, se face prin "Doamne, ajută-mi!".

Si Dumnezeu ne auzea. Altfel n-am trăi si astăzi!

- Ati cunoscut români în lagăre care se rugau foarte mult?

- Toti. Se rugau exceptional de mult seara sau noaptea. chiar si în paturile lor.

- Ce amintiri mai frumoase v-au rămas de la poporul rus si cum ati caracteriza acest mare popor crestin ortodox, chinuit mereu de extreme?

- Rusii, în marea lor majoritate - cu toate persecutiile la care au fost supusi arhiereii, preotii si călugării rămasi fără biserici si fără preoti -, au rămas credinciosi Bisericii pravoslavnice, iar femeile au dus mai departe traditia acestei mari Biserici. Acum Ortodoxia renaste în Rusia, în Ucraina, în Belorusia, în Siberia si Caucaz. Apar preoti, se redeschid biserici si se construiesc altele.

Apar episcopi eparhioti si mănăstiri de călugări si călugărite. Dar lucrătorii în via lui Dumnezeu încă sunt putini, pentru milioanele de crestini din Rusia si pentru imensele spatii pravoslavnice. Dar vor trece încă ani buni până ce această Biserică, care a dat atâtia martiri din ierarhia bisericească, va renaste total si vom spune răspicat: "Biserica Pravoslavnică a renăscut total, ca si pasărea Phoenix din propria cenusă".

Biserica Rusă este o Biserică în totalitate martiră, de la Patriarh până la ultimul dascăl. Noi am regretat totdeauna că în puscăriile românesti sau în lagăre n-am avut nici un ierarh român ortodox.

Toate păcatele se vor ierta oamenilor - dacă oamenii se pocăiesc din inimă -, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta, nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

- Credeti că persecutia ateistă, care a chinuit tările ortodoxe atâtia ani, a fost o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre sau o încercare de sus pentru a ne întări si a face milioane de sfinti noi?

- Eu cred că a fost o încercare de la Dumnezeu. Dacă mă gândesc la tăranul român cinstit si bun crestin, nu concep ca Dumnezeu să-i fi pedepsit de dragul pedepsei. La noi, mănăstirile si femeile credincioase au salvat credinta ortodoxă! Tot meritul este al lor.

- Ce minuni deosebite ati văzut si ati trăit în cei peste 20 de ani de închisoare?

- Oamenii credinciosi, sătui de foame, de păduchi si tifos, si condamnati la moarte, au supravietuit iesind la timp din puscărie cu fruntea sus, străluminati de Dumnezeu. Au fost din toate păturile sociale cu preotii si călugării umili în frunte. Cel mai bun între noi a strălucit însă un tăran, Tudor Popescu, de pe lângă Podu Iloaei.

- În ce măsură puscăria poate fi considerată un canon de pocăintă pentru păcatele fiecăruia si ale Neamului nostru?

- Sunt două probleme aici. Pentru păcatele mele si ale altora s-a dovedit a fi mântuitoare. Pentru păcatele Neamului, jertfa noastră a fost insuficientă, căci n-a rodit deplin. Poporul nostru încă orbecăie în întuneric si încă nu sesizează lumina, care pleacă către noi de la Ierusalim. De altfel toată crestinătatea a uitat că Mântuitorul nostru acolo a vietuit, acolo a învătat oamenii, acolo ne-a mântuit prin jertfa de pe Golgota, acolo a înviat a treia zi si S-a înăltat la cer de pe Muntele Eleonului.

Nu la Roma, nici la Londra, nici la New York. Centrul întregului crestinism este la Ierusalim si nu în altă parte! Acest lucru trebuie afirmat si în viitor. Acolo trebuie să se întâlnească toate formele de crestinism si să-si dea mâna frătească, anume la Mormântul lui Iisus si nu în altă parte.

- Cum vi s-au părut închisorile din România, fată de cele din Rusia?

- Mult mai grele erau închisorile de la noi, decât cele din Rusia! Eu am stat un an de zile într-o închisoare. din Moscova si era mai dulce regimul, mult mai omenesc decât cel de la Aiud sau Jilava.

- Cu ce mari personalităti ati stat la închisorile din tară?

- Cu profesorul Nichifor Crainic, cu care am stat în celulă singuri, izolati sase luni. El făcea poezii în gând, căci nu avea pe ce să le scrie, iar eu mă închinam sau meditam. Ar fi foarte multe de spus aici.

Am stat si cu profesorul Ioan Petrovici - la sectia a II-a, unde el, o iarnă întreagă ne-a tinut, la cei 40 de detinuti din celulă, un curs de filosofic. Eram la zarea cu toti generalii, ministrii lui Antonescu, socialistii lui Titel Petrescu si diverse organizatii paramilitare, cu Gabriel Tepelea si cu altii.

- În ce împrejurări ati fost trimis din Rusia în tară, în anul 1949?

- Mi-au găsit rusii un manuscris copiat pe coajă de mesteacăn la Oranki, numit Hotarul cu cetăti. *
* Cartea, Hotarul cu cetăti", apare Ia Bucuresti.
Adică cetătile Basarabiei de pe Nistru. Pentru acesta am fost condamnat la moarte de un tribunal militar din Moscova. Dar înainte de a mă împusca, am strigat în instantă: "Sunt cetătean român! Conform legilor internationale, trebuie să fiu judecat în România!"

Între ultimii prizonieri români am venit si eu cu un dosar penal din care reiesea că eu am sustinut tot timpul că Basarabia si Bucovina de Nord sunt tinuturi românesti. Chiar si în scris sustineam aceste adevăruri. Si-am fost judecat în tară, punându-mi-se în seamă alte probleme minore. Doar Tribunalul Militar din Bucuresti nu putea să se facă de râs si să afirme că Basarabia si Bucovina sunt provincii rusesti. Nici n-au deschis vorba despre aceste probleme, care i-au usturat atât de mult pe rusi. Si cei de la Bucuresti m-au condamnat la închisoare la Jilava, apoi la Aiud si în lagărele de muncă, până în august, 1964.

- Putem considera numărul mare de oameni nevinovati închisi la noi de comunisti, ca o jertfă de iertare si ispăsire natională?

- Da. Am spus mai sus că jertfa noastră nu a fost suficientă si n-a rodit. Altfel cum s-ar putea explica ameteala de astăzi din societatea românească?



- Cum se rugau cei închisi prin puscării pentru Hristos? Puteati face în celule ceva slujbe ca preot, cum ar fi Sfânta Liturghie, Spovedania sau să primiti Sfânta împărtăsanie?

- Nu. Aici în puscăriile românesti, nici pomeneală. Părintele Calciu din America sustine că a făcut Sfânta Liturghie cu Sfânta împărtăsanie în Aiud. Eu nu cred. Făceam toti rugăciuni comune, agheasmă mică si spovedanie. De altfel cu o spovedanie completă, cu formula ei spusă corect, cu punerea mâinilor pe capul penitentului credeam că Raiul ne este deschis. Eu cred si acum acelasi lucru. Căci Sfânta împărtăsanie este coroana Harului pe care-i poate primi crestinul, dacă merită s-o primească. Acolo în puscărie n-a fost posibil.

- Ce mari personalităti au rezistat mai bine în puscării si au fost modele de urmat pentru toti?

- Prea multi au fost. Si buni si corecti. As gresi dacă as nominaliza pe cineva. Repet, totusi, că eu m-am minunat de puterea de credintă a tăranului Tudor Popescu. Mai sus decât el nu cunosc să fi fost altul. Au fost si câtiva călugări buni si credinciosi.

- Ce ati învătat, ca preot misionar, spre slava lui Hristos, în cei aproape 24 de ani de închisoare si tortură?

- Cred că nu am învătat nimic. Eu fusesem crescut si educat de părinti, care se rugau puternic; de profesorii de la Seminar si de la teologie, care mi-au crescut spatiul credintei si simteam o mare bucurie sufletească, ca o îmbăiere, când puteam pune de acord ceea ce spunea gura cu apartenenta inimii la rugăciune. Atât. Simteam cum îngerul meu de lumină mă atingea aprobativ cu aripa pe umărul drept.

- Când v-ati eliberat si cum ati ajuns preot la Ghindăoani, Neamt, după eliberare?

- M-am eliberat în preajma zilei de 23 august, 1964, în urma unui decret de amnistie generală pentru politici. Mai aveam de executat încă 18 ani de detentie! Am iesit între ultimii cinci detinuti. Un militian ne-a dus până la gară, ne-a scos bilete si ni le-a dat la fiecare în mână; ne-a salutat frumos, chiar prieteneste, si s-a dus în treburile lui. Din gară am întors privirile spre masiva închisoare de la Aiud. Era pustie, cum pustie este si astăzi.

Erau acolo părintele Ioan, profesorul Simionescu de la Iasi, tăranul Tudor Popescu de la Podu Iloaei, un băiat tânăr, Georgică, si eu, subsemnatul. Ne-am închinat frumos spre Răsărit si am plecat cu totii în Moldova, cu trenul Cluj-Iasi. Ne părea rău că am părăsit puscăria; ne învătasem cu ea. Ne părea normală viata de puscărias cu greutătile ei, dar si cu bucuria îmbăierilor spirituale pe care le-am cunoscut în lagărele rusesti si puscăriile românesti.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails