De la Dan Fagarasanu pentru cititorii blogului, cu gandul la cei vii si la cei adormiti: La multi ani si sa avem sfarsit crestinesc!

Cei morti sunt si ei sfintiti de catre sfintele daruri, ca si cei vii?

Pe lânga cele spuse, trebuie sa cercetam si pe aceasta:

Dumnezeieasca si Sfânta Jertfa sfinteste în doua feluri: într-un fel prin mijlocire, deoarece Darurile aduse lui Dumnezeu, prin însasi aducerea lor sfintesc atât pe cei ce le-au adus cât si pe cei pentru care s-au adus, atragând îndurarea lui Dumnezeu fata de ei; în al doilea fel prin împartasire, întrucât ele sunt pentru noi adevarata hrana si bautura, potrivit cuvântului Domnului (Ioan VI, 53-57).

Dintre aceste doua chipuri de sfintire, cel dintâi e comun si celor vii si celor

morti, caci Jertfa se aduce si pentru unii si pentru altii; celalalt este posibil numai pentru cei vii, deoarece mortii nu mai pot sa manânce si sa bea.

Ce urmeaza de aici? Oare cei morti n-au si ei parte de sfintirea care se dobândeste prin împartasire si ca sunt mai prejos decât cei vii în aceasta privinta? – Nicidecum! Hristos Se împarte si lor, într-un chip pe care îl stie El

însusi.

Si ca sa dovedim acest lucru, sa vedem care sunt conditiile sfintirii si

daca sufletele mortilor nu le au ca si cele ale viilor.

Într-adevar, care sunt conditiile sfintirii? Oare sa ai trup? Sau sa alergi pe

picioare spre Sfânta Masa? Sa primesti Sfintele în mâini si sa le introduci în

gura? Sa manânci sau sa bei? – Nicidecum! caci la multi din cei ce îndeplinesc aceste conditii si care sau apropiat numai cu trupul de Sfintele Taine, nu le-a fost de nici un folos, ba dimpotriva, au plecat împovarati si de mai multe pacate. Dar care sunt atunci cauzele sfintirii, la cei ce se sfintesc?

Si care sunt conditiile pe care Hristos le cere de la noi?

Curatia sufletului, iubire de Dumnezeu, credinta, dorirea Sfintelor Taine, râvna de a se împartasi cu Dânsele, zel fierbinte, alergarea cu sete catre Hristos: iata virtutile care ne aduc sfintirea!

Cu acestea trebuie sa se apropie cei ce vor sa fie partasi lui Hristos; ca fara de ele e cu neputinta!

Dar toate aceste nu sunt însusiri trupesti, ci tin numai de suflet; prin urmare nimic nu împiedica sufletele mortilor sa aiba si ele aceste virtuti, ca si ale viilor.

 

Daca aceste suflete sunt pregatite dupa cuviinta pentru primirea Tainelor

si daca Hristos, Sfintitorul si Savârsitorul Jertfei, voieste totdeauna sa sfinteasca si doreste oricând sa se împarta pe Sine, atunci ce ar putea sa împiedice împartasirea lor? – Absolut nimic!

Dar poate se va întreba cineva: daca si vreunul dintre cei vii are sufletul împodobit cu virtutile pomenite, dar nu se apropie de Sfintele Taine dobândeste el astfel, aceeasi sfintire?

 – Nu, oricine! Ci numai acela care se gaseste, ca si sufletele mortilor, în imposibilitatea de a se apropia cu trupurile. Asa erau, de pilda, cei ce rataceau prin pustie, prin munti si prin pesteri sau prin vagaunile pamântului (cf. Evrei XI, 38)  si care nu puteau avea la îndemâna nici un altar si nici un preot. Pe unii ca acestia îi sfintea Hristos Însusi, în chip nevazut. Si de unde se vede aceasta? – Din aceea ca aveau viata într-însii; daca nu s-ar fi împartasi cu Sfintele Taine, n-ar fi putut vietui, caci Hristos Însusi a spus: „De nu veti mânca Trupul Fiului Omului si de nu veti bea Sângele Lui, nu veti avea viata întru voi!” (Ioan VI, 53).

Tocmai ca sa arate aceasta, multora dintre acesti Sfinti, Dumnezeu le-a trimis îngeri care sa le aduca sfinte Daruri ( Sf. Macarie Alexandrinul (Egipteanul, sec, IV) ne informeaza ca un pustnic, cu numele de Marcu, ajunsese la un atât de înalt grad de virtute, încât un înger îi aducea sfintele Daruri, la vremea împartasirii. – Vezi Palladius, Istoria lausiaca, cap. 20 (Migne, P.G., t. XXXIV, col. 196-197 si 1065B).

Daca însa cineva are putinta de a se apropia de Sfânta Masa, dar nu se apropie, nu va dobândi nicidecum sfintirea Sfintelor Daruri; si aceasta nu pentru ca nu s-a apropiat, ci pentru ca i-a stat în putinta si nu s-a apropiat, de unde se vede lamurit ca sufletul sau e lipsit de virtutile necesare pentru primirea Sfintelor Taine. Caci ce dorinta si râvna pentru Sfânta Masa are unul care ar putea sa alerge fara nici o greutate spre ea, dar nu voieste? Sau ce credinta în Dumnezeu are cel ce nu se teme de amenintarea din cuvintele Domnului privitoare la cei ce nesocotesc Cina aceasta!( Ioan 6,53). Si cum sa credem ca iubeste Sfintele Taine cel care, având putinta sa le primeasca, nu se osteneste sa le primeasca?

De aceea, nu-i nimic de mirare daca Hristos face parte, la Masa Sfânta, si

sufletelor eliberate de trupuri, carora El nu are sa le puna la socoteala nici o

asemenea vina. Ci mai de mirare si peste fire este când omul, supus stricaciunii, gusta din Trupul cel fara de stricaciune; dar ca sufletul, care e substanta nemuritoare, se împartaseste din ceea ce e nemuritor, în chipul care-i este propriu, ce e de mirare? Dara, deci, prin nespusa-I iubire de oameni si prin negraita-I întelepciune, Dumnezeu a gasit cum sa se faca acel lucru minunat si peste fire (împartasirea celor vii), de ce sa nu credem ca poate face ceea ce e firesc si logic?

CAPITOLUIL XLIII

Sfintirea se efectueaza îndeosebi în sufletul celui ce se împartaseste Sfintele Daruri se dau, într-adevar, prin trup, celor ce înca vietuiesc în trup, dar ele patrund mai întâi în substanta sufletului si prin suflet trec în trup.

De aceea zice apostol Pavel:

„Cel ce se lipeste de Domnul, e un singur duh cu El”( 1 Cor. 6,17), ca sa arate ca unirea si contopirea aceasta au loc îndeosebi în suflet. Caci sufletul alcatuieste fiinta prin excelenta a omului; aici îsi are sfintenia dobândita prin virtuti si prin sârguinta omeneasca, aici se afla începutul pacatului si deci tot se simte mai întâi nevoia de vindecare prin sfintele Daruri. Toate îi vin trupului din suflet; si cum prin gândurile cele rele, care vin din inima, se spurca trupul (Matei XV, 11-20) tot de acolo i se trage sfintenia, atât cea din virtute, cât si cea din Sfintele Taine.

Unor oameni li se întâmpla boli trupesti care au la obârsie ticalosia sufletului; tocmai aceasta voia sa arate Mântuitorul, când pentru a vindeca pe unul care era bolnav sufleteste, adica pentru a-i libera sufletul de pacate, i-a tamaduit trupul de neputinta  ( de ex. vindecarea slabanogului din Capernaum, Matei IX, 1 s.u.; Marcu II, 3 s.u. si Luca V. 17 s.u.).

Prin urmare, sufletul n-are nevoie de trup pentru primirea sfintirii, ci mai degraba trupul are nevoie de suflet.

Atunci, ce câstiga în plus, din sfânta Jertfa,sufletele care sunt în trup, fata de cele care s-au eliberat de el? Oare faptul ca vad pe preot si primesc Darurile de la el ? Dar si sufletele mortilor au pe Preotul Cel Vesnic, care le da lor toate acestea si care Se împarte si acelora dintre vii câti se împartasesc cu adevarat. Caci nu toti cei carora le da preotul liturghisitor se împartasesc cu adevarat ,ci numai aceia carora le da Însusi Hristos. Preotul împartaseste, într-adevar pe toti cei ce vin la împartasanie; Hristos însa, numai pe cei vrednici de partasanie. De aici se vede ca savârsitorul  Tainei si sfintitorul sufletelor, atât ale viilor cât si ale mortilor, este unul si acelasi: Mântuitorul Însusi.

Prin urmare, din cele spuse reiese ca toate câte tin de savârsirea Sfintei Taine sunt comune si celor vii si celor morti.

Caci mai întâi , conditiile sfintirii fiind virtutile sufletesti, stau în putinta si a unora si a altora;

al doilea, substanta sufletului – conditia de capetenie si proprie pentru sfintire – este identica;

al treilea, Preotul sfintitor e unul si acelasi.

Un singur lucru e propriu celor ce vietuiesc în trup si pe care cei adormiti nu-l pot face: anume, s-ar parea ca se sfintesc si cei nevrednici de Sfintele Taine, când se împartasesc cu ele, pe când în lumea cealalta nimeni nu poate veni la Cina daca se afla nepregatit, ci acolo împartasirea e îngaduita numai celor vrednici. Dar aceasta putinta nu adauga deloc celor vii la sfintire, ci dimpotriva le atrage  edeapsa cea mai grea; de aceea e departe de a fi un avantaj pentru cei vii.

De altfel, pentru acelasi motiv, e vadit ca împartasirea cu sfintele Daruri a sufletelor mortilor nu numai ca e posibila si ca nimic nu i se împotriveste, dar se si impune cu necesitate. Caci daca ar exista acolo o alta desfatare si odihna pentru suflete, daca ar fi o alta rasplata pentru cei vrednici de curatire, atunci acestia n-ar mai avea neaparat nevoie de aceasta Masa. Acum însa, întreaga si cea mai mare desfatare si fericire pentru cei de dincolo,  fie ca zicem rai ori sânul lui Avram, ori locuri pline de lumina si de verdeata, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, sau chiar Imparatia cerurilor, nu e nimic altceva decât acest Potir si aceasta Pâine,.

Acestea sunt Mijlocitorul  (Evrei VIII, 6; IX, 15; XII, 24) si Înainte-mergatorul nostru în Sfânta Sfintelor (Evrei VI, 20), singurul Conducator catre Tatal ( Ioan XIV, 6; Evrei II ,10 ), singurul Soare al sufletelor. Este Acela care acum se arata si se împarte celor tinuti de legaturile carnii, în felul acesta (sacramental); precum a voit El Însusi; dar în veacul ce va sa vie va fi vazut si se va împarti fara val, atunci când, precum zice Scriptura – Îl vom vedea asa cum este ( I. Cor. XIII, 12), când ne va strânge ca pe vulturi la stârv(  Matei XXIV, 28 si Luca XVII, 37) , când Se va încinge si, asezând pe ai Sai la Masa, Se va apropia si va sluji lor ( Luca XII, 37), când va lumina ca fulgerul pe norii cerului si prin El dreptii vor straluci ca soarele ( Daniil XII, 3; Matei XIII, 43 si XXIV, 27).

Iar cei neuniti cu El asa cum (numai) Sfânta Masa ne poate uni, e absolut cu neputinta sa dobândeasca odihna pe lumea cealalta sau sa primeasca acolo vreun bun oricât de mic sau mare.

CAPITOLUL XLIV

Despre mijlocirea lui Hristos

Caci Hristos este Mijlocitorul prin care ne-au venit toate bunatatile date

noua de la Dumnezeu, sau, mai bine zis, pe care Dumnezeu ni le da întotdeauna.

Caci El n-a mijlocit numai o data, daruindu-ne toate cele pentru care a mijlocit, pentru ca apoi sa ne paraseasca, ci mijloceste în veci, nu prin oarece cuvinte sau prin rugaciuni, cum fac mijlocitorii (solii) de rând, ci cu fapta.

Dar cum mijloceste?

Unindu-ne cu Sine si împartasindu-ne El însusi darurile proprii, dupa vrednicia si dupa masura curatiei fiecaruia.

Si asa precum atunci când lipseste lumina soarelui, care înlesneste vederea chiar cei care au ochi nu pot vedea nimic, tot asa si unirea sufletelor cu Hristos trebuie sa fie necurmata , pentru ca ele sa poata trai si capata odihna deplina; dupa cum ochiul nu poate sa vada fara lumina, tot asa nici sufletele nu pot vietui si nu pot avea pace adevarata, fara Hristos. Caci El e singurul Care ne împaca cu Dumnezeu, dându-ne pacea fara de care am ramâne tot straini lui Dumnezeu, fara de nici o nadejde de a ne împartasi din bunatatile Lui.

Asadar, daca cineva nu s-a unit dintru început cu Hristos (prin botez), sau daca dupa ce s-a unit n-a ramas la unire cu El, acela este tot vrajmas si nepartas la bunurile cele dumnezeiesti.

Caci ce a împacat firea omeneasca cu Dumnezeu?  Fara îndoiala, faptul ca a vazut pe Fiul Sau facut om. Tot asa si Dumnezeu Se îndura de orice om, care poarta chipul Unuia-Nascut si care manânca Trupul Lui si se face un duh cu El; fara de acestea, orice om ramâne tot omul cel vechi, cel urât de Dumnezeu si neavând nimic comun cu El.

Daca, deci, credem ca, prin rugaciunea preotilor si prin aducerea sfintelor

Daruri, se aduce sufletelor o oarecare usurare, apoi aceasta nu poate fi decât în acelasi chip în care se poate aduce usurarea omului.

Iar care e chipul de a ne împaca cu Dumnezeu si de a nu-I fi dusmani, am spus: cum sa fim stapâniti de Dumnezeu si sa devenim un duh cu Fiul Cel iubit, singurul întru Care Tatal a binevoit  ( Matei III, 17; Marcu 1; Luca III, 22). Dar tocmai acesta e efectul Sfintei Împartasanii, care e comun si celor vii si celor morti, precum am spus (cap. XLII).

CAPITOLUL XLV

Sfintirea celor adormiti e mai deplina (decât a celor vii)

Ceva mai mult; sufletele dezlegate de trupuri au ceva mai prielnic pentru sfintire decât cele ce înca traiesc în trup.

Într-adevar, prin rugaciunile preotilor si prin mijlocirea sfintelor Daruri, ele se curatesc cu adevarat si primesc iertarea pacatelor deopotriva cu cei vii. Dar în afara de aceasta, ele nu mai pacatuiesc cu nimic si n-adauga nici o vina noua la cele vechi, dupa cum se întâmpla cu cei mai multi dintre vii, ci sunt fie iertate pe deplin de orice pedeapsa, fie macar scutite pentru totdeauna de pacat.

Prin urmare, ele sunt mai pregatite si mai vrednice de partasia cu  Mântuitorul, nu numai fata de cei mai multi dintre cei ce traiesc în trup, ci si fata de ele însele daca ar fi în trupuri. Si tocmai faptul ca sunt eliberate de trup, le face sa fie cu mult mai destoinice pentru împartasirea cu Sfintele Taine, decât daca ar fi împreunate cu trupul.

Caci în cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita

orice treapta de virtute si sa nu ramâna nimic nerasplatit de catre Judecatorul Cel drept si de oameni iubitor.

Astfel, Sfântul Apostol Pavel si altii ca el, care ca niste desavârsiti, s-au învrednicit de cele mai mari cununi si au mostenit fericirea cea mai deplina, dupa ce au fost dezlegati de trup, se bucura mult mai mult decât în viata aceasta; tot asa si cei rânduiti într-o stare mijlocie în asemenea odihna, o data plecati de aici, era firesc sa dobândeasca si ei ceva mai bun decât când traiau în trup.

Am aratat însa ca toata odihna sufletelor si toata rasplata virtutii de orice treapta, nu e nimic altceva decât aceasta Pâine si acest Potir, care se împart cu masura si unora si altora, adica si viitor si mortilor.

De aceea a si numit Domnul „Cina” bucuria Sfintilor în veacul ce va sa vie (Luca XXII, 30), ca sa arate ca acolo nu e nimic altceva mai de pret decât aceasta Masa.

Iata de ce dumnezeiasca Jertfa a Euharistiei se aduce si pentru cei morti ca si pentru cei vii; si dupa cum cei vii sunt sfintiti în doua feluri, precum am spus (cap. LXII), indoit se sfintesc si cei raposati, nefiind întru nimic mai prejos decât cei vii, ba,dimpotriva, stând oarecum chiar mai bine decât ei.

Sfantul Nicolae Cabasila – fragment din lucrarea “Talcuirea dumnezeiestii Liturghii”