“Inaltarea
lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna
ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In
aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea
la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata
autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata
pe varful tuturor muntilor“,
salasluieste
in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face
vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc”
prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a
noastra. Aceasta
paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca
insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.
Occidentul
crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la
suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui
concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un
Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta
obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in
Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu
“libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa
libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi.
Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca
eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand
chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu
unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta
aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe
cea intre ei.
Pentru
crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului
Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in
unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului,
dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram,
praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre
si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de
Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi
toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos
dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu
Fiul. Tatal cu Fiul sunt
totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni
in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra,
sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este
ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc
e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul
si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema
pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui
si a Fiului si a Sfantului Duh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu